5,057 matches
-
iar majoritatea celor 50.000 de italieni Întemnițați pentru activități fasciste au ieșit rapid din Închisoare 1. Cel mult 50 de oameni au fost executați pentru crimele săvârșite În urma unui proces legal; li se adaugă 55 de fasciști masacrați de partizani pe 17 iulie 1945 În Închisoarea Schio. În timpul Războiului Rece, transformarea suspect de facilă a Italiei din putere a Axei În aliat democratic a fost pusă pe seama presiunii străine (americane) și a influenței politice a Vaticanului. În realitate, lucrurile erau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Într-o țară În care stânga revoluționară era pe punctul de a prelua puterea. Pe scurt, stabilitatea În zona Mării Egee și În sudul Balcanilor nu mai era amenințată de armata germană, acum În retragere, ci de comuniștii greci și de partizanii lor din munți. Foarte puțini oameni au fost pedepsiți pentru colaborarea cu puterile Axei; În schimb, În lupta Împotriva stângii a plouat cu sentințe capitale. Pentru că la Atena nu se făcea nici o distincție Între partizanii de stânga care luptaseră Împotriva
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de comuniștii greci și de partizanii lor din munți. Foarte puțini oameni au fost pedepsiți pentru colaborarea cu puterile Axei; În schimb, În lupta Împotriva stângii a plouat cu sentințe capitale. Pentru că la Atena nu se făcea nici o distincție Între partizanii de stânga care luptaseră Împotriva lui Hitler și gherilele comuniste care Încercau să dărâme statul grec postbelic (ce-i drept, adesea era vorba despre aceiași oameni), judecați și condamnați În anii următori au fost nu colaboraționiștii, ci inamicii lor, partizanii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
partizanii de stânga care luptaseră Împotriva lui Hitler și gherilele comuniste care Încercau să dărâme statul grec postbelic (ce-i drept, adesea era vorba despre aceiași oameni), judecați și condamnați În anii următori au fost nu colaboraționiștii, ci inamicii lor, partizanii - În plus, ei s-au văzut excluși din viața publică decenii la rând, iar copiii și nepoții lor nu s-au putut angaja În supradimensionatul sector de stat până spre sfârșitul anilor ’70. Procesele și epurările din Grecia au fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai afectați au fost scriitorii și jurnaliștii, fiindcă lăsaseră În urmă dovezi scrise ale simpatiilor din timpul războiului. Procesele intens mediatizate ale unor intelectuali de seamă - cel al lui Robert Brasillach din ianuarie 1945, de la Paris - au stârnit protestele unor partizani de bună-credință, precum Albert Camus, care considera nedrept, dar și imprudent să ucizi oameni pentru opiniile lor, oricât de Înspăimântătoare. În schimb, oamenii de afaceri și Înalții oficiali care profitaseră de pe urma ocupației nu au avut prea mult de suferit, cel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În timpul catastrofei, sub povara Înfrângerii, spiritul oamenilor a suferit o schimbare majoră. Pentru mulți, dezastrul din 1940 a Însemnat eșecul deplin al sistemului și al clasei dominante”. Dar problemele, În Franța sau În alte părți, nu au apărut În 1940. Partizanii antifasciști de pretutindeni susțineau că luptă nu numai cu inamicii de război și reprezentanții lor locali, ci cu un Întreg sistem social și politic, pe care Îl considerau direct responsabil de nenorocirea abătută asupra țării lor. De vină erau politicienii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
decât să sacrifice marile speranțe din timpul războiului În favoarea rutinei parlamentare, aducând astfel un omagiu involuntar Republicii pe care tot el o restabilise. În anii imediat după război, popoarele europene erau guvernate, așadar, nu de comunități noi și fraterne de partizani, ci de coaliții formate din politicieni de stânga și centru-stânga, similare fronturilor populare din anii ’30. Nu-i de mirare. Singurele partide tradiționale capabile să funcționeze normal În acei ani erau cele vădit antifasciste - sau, În cazul Estului ocupat de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
numea Janet Flanner În decembrie 1944. Nu e de mirare că programele de reformă ale guvernelor europene postbelice reprezentau ecoul și continuarea afacerilor lăsate neterminate În anii ’30. Dacă politicienii experimentați i-au Înlocuit cu ușurință după 1945 pe activiștii partizani e pentru că, deși toți Împărtășeau etosul antifascist și dorința de schimbare, Rezistența și urmașii ei nu aveau propuneri concrete. Partidul Acțiunii din Italia urmărea abolirea monarhiei, naționalizarea industriei și marelui capital și reforma În agricultură. Consiliul Național Francez al Rezistenței
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Rezistenței nu avea un rege de detronat, dar nutrea aspirații la fel de vagi. Grupurile rezistente fuseseră prea absorbite de luptă sau de simpla supraviețuire ca să se Îndeletnicească cu elaborarea de proiecte legislative detaliate pentru perioada de după război. Mai presus de toate, partizanii erau dezavantajați de lipsa experienței. În organizațiile clandestine, numai comuniștii se pricepeau la politică (și, În afara Franței, nici ei foarte bine). Iar comuniștii nu erau dornici să se lege de mâini și de picioare prin declarații programatice detaliate, care ar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
strategici. Rezistența nu a lăsat În urmă proiecte postbelice mărețe, dincolo de generalități și nobile declarații de intenție - și chiar și acestea erau, după cum observa În august 1944 un François Mauriac de altfel Înțelegător, „fantezii dactilografiate În grabă”. Cu toate acestea, partizanii și politicienii erau totuși de acord asupra unui lucru: „planificarea”. Dezastrele din deceniile interbelice (ocaziile ratate după 1918, crahul bursier din 1929 și marea criză care i-a urmat, șomajul, capitalismul de tip laissez-faire, ale cărui inegalități, ineficiențe și nedreptăți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
alte beneficii de lungă durată, când viața era Încă grea și lipsurile generalizate? Mai Întâi, tocmai pentru că vremurile erau dificile, sistemul postbelic de asistență socială garanta un minim de dreptate sau echitate. Nu era revoluția spirituală sau socială visată de partizani, dar contrasta salutar cu deznădejdea și cinismul din perioada de dinainte de război. În al doilea rând, statele asistențiale din vestul Europei nu divizau politic populația. Deși erau orientate spre redistribuirea veniturilor În scopuri sociale (unele mai mult decât altele), aceste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Într-adevăr, după cum au realizat curând experții aliați, distrugerea economică provocată de războiul antihitlerist nu era nici pe departe totală, așa cum se așteptau, nici măcar În Germania. Dincolo de costurile umane, campania de bombardare a provocat mai puține pagube economice decât speraseră partizanii săi. În mai 1945, doar 20% dintre uzinele germane fuseseră distruse; chiar și În bazinul Ruhr, unde se concentrase bombardamentul Aliaților, două treimi din fabrici și utilaje rămăseseră intacte. În alte zone, de pildă În Cehia, industria și agricultura Înfloriseră
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avea un statut unic. Dintre partidele comuniste europene, numai cel iugoslav a ajuns la putere prin forțe proprii, fără să depindă nici de aliați locali, nici de ajutorul străin. Se știe că În decembrie 1943 britanicii au sistat ajutorul trimis partizanilor cetnici și au Început să-l susțină pe Tito, iar imediat după război, Agenția Națiunilor Unite pntru Refacere și Restabilire (UNRRA) a cheltuit În Iugoslavia mai mult decât În orice altă țară din Europa (415 milioane de dolari), 72% din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Națiunilor Unite pntru Refacere și Restabilire (UNRRA) a cheltuit În Iugoslavia mai mult decât În orice altă țară din Europa (415 milioane de dolari), 72% din fonduri provenind din Statele Unite. Însă cel mai important lucru pentru contemporani era faptul că partizanii comuniști iugoslavi au opus ocupației germane și italiene unica mișcare de rezistență Încununată de succes. Propulsați de victorie, comuniștii lui Tito n-au avut nevoie de o coaliție asemenea celor din teritoriile est-europene eliberate și au purces de Îndată la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
plătit cu vârf și Îndesat pentru Înfumurarea lor. În următorii doi ani, atacurile Kominformului s-au amplificat constant. În lexiconul de injurii leniniste, Tito a devenit „Iuda Înconjurat de complici”, „noul țar al pan-sârbilor și al Întregii burghezii iugoslave”. Partizanii săi erau „jalnici trădătoriși slujbași ai imperialismului”, „vestitori funebri ai taberei războiului și a morții, iscoade perfide și adevărați moștenitori ai lui Hitler”. Partidul Comunist Iugoslav, „o bandă de spioni, agitatori și criminali”, era format din „câini În lesa americană
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
investițiilor industriale din blocul sovietic. Nici nu Începuse colectivizarea În celelate state-satelit și acolo existau deja 7.000 de colective, iar ca eficiență și ubicuitate a aparatului represiv, Iugoslavia era pe cale să bată până și Moscova. Serviciile de siguranță ale partizanilor din timpul războiului fuseseră transformate Într-o rețea polițistă completă, a cărei misiune, potrivit lui Tito, era „să semene groaza În inimile celor care nu iubesc această Iugoslavie”. Venitul iugoslav pe cap de locuitor În momentul despărțirii de Stalin era cel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
incidența suspiciunii sovietice: lui Stalin nu-i plăcea să Împartă cu alții meritul eliberării Cehoslovaciei. Kremlinul prefera „moscoviți” de Încredere, fără glorie și fără imaginație, pe care Îi cunoștea: oameni precum Klement Gottwald. În timpul războiului, Traicio Kostov a fost liderul partizanilor comuniști bulgari, până când a fost arestat; după război a ocupat poziția secundă, după Gheorghi Dimitrov, proaspăt Întors de la Moscova, până În 1949, când i-a fost imputată activitatea din timpul războiului. În Polonia, Gomu³ka organizase rezistența armată antinazistă, Împreună cu Marian Spychalski
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că un astfel de om acuza existența În URSS a unor lagăre de muncă și detenție zdruncina profund afiliațiile politice convenționale din epocă. Daix fusese și el arestat pentru activitatea În Rezistență și deportat la Mauthausen. Ciocnirea celor doi foști partizani de stânga și supraviețuitori ai lagărelor naziste dovedea În ce măsură vechile alianțe și apartenențe politice erau umbrite acum de chestiunea arzătoare a comunismului. Pentru Rousset au depus mărturie diferiți experți, care mai de care mai credibili, ai sistemului penitenciar sovietic, culminând
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comitete, controlate de comuniști, erau atent coordonate de Kominform, al cărui periodic, publicat la București, a fost rebotezat Pentru pace durabilă, pentru democrație populară. Mișcarea pentru pace a reușit ce și-a propus. Apelul Comitetului Permanent al Congresului Mondial al Partizanilor Păcii, lansat la Stockholm În martie 1950, a obținut milioane de semnături În Europa de Vest (pe lângă zecile de milioane de semnatari fără voie din blocul sovietic). Strângerea de semnături era chiar activitatea principală a mișcării, mai ales În Franța, unde se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
d’exécution (1945), Le Jugement dernier (1945), La Bataille du Rail (1946) În Franța; Roma, città aperta (Roma, oraș deschis, 1945), Paisan (Paisa, 1946), Un giorno della vita (1946) În Italia; În toate, un abis moral Îi separă pe eroicii partizani de lașii colaboraționiști și brutalii nemți. Le-au urmat o serie de filme amplasate (la propriu și la figurat) pe dărâmăturile Berlinului: Germania anno zero (Germania În anul zero, 1947) de Roberto Rossellini, A Foreign Affair (Scandalul internațional, 1948), o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
odată cu aceasta, orice idee a unei mai bune coordonări europene. Deși fuseseră Încheiate o serie de acorduri regionale după modelul statelor Beneluxului - de exemplu, În 1954, Piața Comună Nordică a Muncii În Scandinavia -, nu se Întrevedea nici un proiect mai ambițios. Partizanii cooperării europene nu se puteau lăuda decât cu Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, anunțată În primăvara anului 1955; dar aceasta - ca și Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului - era o inițiativă franceză, iar succesul ei se datora, În mod simptomatic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
luni mai târziu Nikita Hrușciov a fost confirmat În funcția de prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice - câtuși de puțin o figură proeminentă În anturajul lui Stalin. Situația a fost paradoxală: cu toate psihozele sale, Beria era un partizan al reformelor și chiar a ceea ce se va numi „destalinizare”. În scurta perioadă dintre moartea lui Stalin și propria arestare, el a dovedit că acuzațiile din „complotul doctorilor” fuseseră fabricate, a eliberat o parte din prizonierii din Gulag și chiar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Americii de Sud devenise standardul la care Europa trebuia să aspire. Studenții radicali din Milano și Berlin erau Încurajați să imite stratagemele orientale de succes: cu o combinație revelatoare de retorică maoistă și tactici troțkiste, liderul studenților germani, Rudi Dutschke, le recomanda partizanilor săi, În 1968, să Întreprindă „un lung marș prin instituții”. Pentru Înaintașii lor mai conservatori, recursul nonșalant la modele insolite ilustra ușurința cu care venerabila sintaxă revoluționară a bătrânei Europe se dizolva Într-un Babel ideologic. Când studenții italieni afirmau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prin felul aparte În care acestea sunt transmise. Printr-un montaj abil, Republica Federală și Al Treilea Reich capătă trăsături similare. Capitalismul, „sistem al profitului”, și național-socialismul sunt prezentate ca fiind la fel de vinovate și inadmisibile, iar teroriștii se detașează drept partizani ai prezentului: Antigone moderne În luptă cu propriile conștiințe și cu represiunea politică. Ca și alte filme germane contemporane, Deutschland im Herbst etalează un considerabil talent artistic În prezentarea Germaniei de Vest drept un stat polițienesc, Înrudit cu nazismul cel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mult) și cei care le furnizau un alibi ideologic: În aprilie 1979, Toni Negri, lector la Universitatea din Padova, și alți lideri ai grupului Autonomia Operaia au fost arestați și acuzați că plănuiesc o insurecție armată Împotriva statului. Negri și partizanii lui au susținut (și susțin și astăzi) că „autonomiștii” radicali, care nu erau nici clandestini și nici Înarmați, nu trebuie confundați cu societățile secrete ilegale și că decizia politică de a-i persecuta reprezenta exact acea breșă În „ordinea burheză
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]