11,435 matches
-
profan În aritmetica sacră a divinității este percepută ca un sacrilegiu. Din orice perspectivă am privi-o, sinuciderea este un fenomen al rupturii, al violenței și al catastrofei individuale. Clasificările nu ajută prea mult și, aplicate biografiei scriitorilor, ele Își relevă totala inutilitate. Și totuși, invocarea tipologiei poate contribui la conturarea unei ipoteze privind relația dintre jurnalul intim și sinucidere. Studiile vorbesc despre trei tipuri de acțiune În cazul sinuciderii. În prima dintre ele, sinucigașul acționează sub imperiul unei decizii violente
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Cinismul și răceala spiritului, calculul fără scrupule nu i-au adus, totuși, fericirea visată. Jurnalul e dominat de frustrările unui ins cu un temperament despotic, dar de o sensibilitate și o fragilitate neverosimile. Jurnal atipic, caietele lui Drieu la Rochelle relevă drama unui intelectual prins În menghina istoriei și incapabil să se sustragă maleficelor tentații de a-i deveni personaj. Atipicitatea Însemnărilor lui Drieu provine din luciditatea autorului. Excepțional analist al evenimentelor istorice, el este Însă incapabil să se sustragă dezastrelor
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
și normalitate În viața de zi cu zi. Nimeni, din cercul ei apropiat, nu pare să fi fost conștient de adâncimea depresiunii ei. Chiar retrospectiv, la publicarea Jurnalului, Ted Hughes se menține la nivelul notației seci, involuntar sarcastice, fără a releva nimic din tragedia care, cât se poate de direct, Îl afecta și pe el, logodnicul Încornorat: Sylvia și Ted Hughes s-au căsătorit În 16 iunie 1956. După căsătorie au plecat Într-o călătorie de nuntă În micul sat pescăresc
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
și al unei atent controlate zone Încercuite În care scriitorul Încearcă să-și protejeze enigmele. Secretul, partea ascunsă, obscuritatea sunt Însă tocmai punctele de forță În care semnificația lucrurilor (adică sistemul de Înțelesuri În care autorul Își proiectează identitatea) se relevă În Întreaga ei plenitudine. La rândul său, intimitatea devine un loc privilegiat al sensului - adică al de nespus-ului, al vagului, al aproximativului. Un mesaj al tăcerii. Cum sensul tinde să devină cu totul altceva decât umbra misterioasă a lucrurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
o realitate dedusă din confruntarea cu esteticile clasice care pornesc de la ideea că literatura nu e decât un mimesis, o simplă imitație a realității. Rămânând În această sferă - banalizată, desigur, de excesele interpretative acumulate de-a lungul vremii - intimitatea se relevă drept o formă paradoxală a realității: pe de o parte, ea decupează fragmente de real și le depozitează Într-un spațiu al secretului, pe de alta, Încarcă textul astfel obținut cu energia propriei dorințe de comunicare. În același timp, trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de-al doilea el e o realitate care-și conține toate determinațiile. În oricare din cazuri - cu o egală Îndreptățire - intimitatea se leagă de „un proces de cunoaștere”19, adică de parcurgere a unui spațiu mental. Dar astfel ea se relevă a nu fi un sentiment (fie și unul indus), ci un instrument. Nu În ultimul rând, un instrument al frumuseții. O dovedesc atâtea proiecte arhitectonice, dar și atâtea jurnale ale scriitorilor. Intimitatea e, oricât ar părea de paradoxal, și un
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de avantaje și insuportabilă. „Dezbaterile” petrecute În liniștea complice a paginii de hârtie vor migra, ca sub un semn al predestinării, spre În afară, spre „forul extern” al confruntării nemiloase, al obiectivării și, poate, al (auto)negației. Textele jurnalelor intime relevă mai multe categorii ale intimității. Există, pe de o parte, o intimitate de tip mediteraneean. Strălucit reprezentată de un Cesare Pavese, ea cade În tentațiile lui maso, găsind o imensă plăcere În descrierea și exhibarea rănii și, Într-un sens
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
prin absența unei perspective ferme. Totul pare „filmat de aproape”, de la abia câțiva centimetri, iar detaliile pretind dreptul la Întâietate: părți ale unui univers invizibil, ele se oferă privirii În toată răceala de-contextualizării lor. Ca o consecință directă, intimitatea se relevă și drept un act al distanțării, al reordonării prin contemplare de la distanță a unei sume de reflexii disparate și, deci, incoerente. Perdea de semne derutante, intimul necesită participarea celuilalt, În virtutea ironicei predestinări a reflexului contabilicesc. Paradoxal, jurnalul intim dobândește expresivitate
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
poate justifica nici una din prejudecăți. Secretul, Închiderea, opacitatea se dovedesc forțe inerte, pasive, ușor Înfrânte de un involuntar dar atotprezent instinct al comunicării. Intimul (și intimismul) nu se epuizează niciodată În spațiul limitat al paginii. Formule comunicaționale prin excelență (ne relevăm intimitatea nu pentru a o ascunde imediat În adâncimi Încă mai mari - ar fi mai simplu să o „tăcem”! -, cât pentru a o face mai cunoscută), acestea includ sâmburele viitoarei lor existențe publice. Situarea intimului Între cele două lumi, la
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Deși inițial jurnalul intim pare să opacizeze fluxul de Întâmplări și amănunte ce izvorăște necontenit din biografie, În cele din urmă el va acționa ca un mecanism de amplificare a gestualității (auto)biografice. Mizând pe involuntara lui transparență, intimul Își relevă rolul de mediator, fiind poarta prin care spiritul Își apropriază o parte din real: partea cea mai neînsemnată, În aparență, partea cea mai vie din ființa și din gândul scriitorului. Subiectul confesiunii intime e atât scriitorul (dar, În acest caz
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
ale existenței, pe de alta ajută la formarea unei diferențe În interiorul masei compacte de amănunte a jurnalului. Așadar, subiectivitatea, abandonul În mărturisire devin forțe structurante ale discursului. Ale unui discurs care din impersonal și abstract, la Începuturile sale, ni se relevă ca o entitate subiectivă purtătoare de sens. Efect secundar al mărturisirii, intimul organizează, din fundal, o materie a cărei forță nu e dată de necesitatea continuării scrisului (ca Într-o povestire sau ca Într-o piesă de teatru), pentru simplul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
realității propriu-zise. Cu toate acestea, el cade În plasa ficționalizării, Împrumutând tehnicile prozatorului, constrâns de tensiunea conținută de Întâmplările pe care le narează nu atât cu obiectivitate, cât prin ignorarea subiectivității. Neintrând În calculele inițiale ale scriitorului, autoportretul se va releva, așadar, numai prin accident. Ieșirea din cursivitatea cotidianului va avea loc printr-o fractură, prin violentarea (pe cale directă, ori prin inducție mediată) a linearității, a uniformității - prin absența asperităților, dar și prin monotonia Întâmplărilor multiplicate la nesfârșit ale existenței zilnice
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
e creat „În timp” și descifrat „În timp”. Deși mai puțin expresiv, reflectând cu infinit mai multă strălucire chipul portretizat, imaginea din jurnalul intim e o dispunere muzicală, care modulează ritmul interior și fluxul mărturisirii. Dimensiunea plurală a autoportretului se relevă, desigur, prin actul lecturii, redimensionându-se de fiecare dată În funcție de unghiul și intensitatea descifrării textului. Lucrul cel mai surprinzător e că autoportretul nu constituie punctul final, ținta și scopul mărturisirii scriitorului. Contemplarea propriei imagini (fărâmițată, fragmentată, alcătuită din umbre și reveniri
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
surprinde clipa -, de a nemuri un prezent strict delimitat este și ea contrazisă de complicațiile practice ale relației scriere - lectură. Jurnalul se vede mereu proiectat spre un viitor incert, singurul capabil să obiectiveze ceea ce, În complicatele decupaje din prezent, se relevă a fi, de fapt, atemporal. Deschiderea jurnalului către viitor este, fără Îndoială, perfect exemplificată de situația autoportretului. Dacă jurnalul rămâne fatalmente un gen ce refuză Închiderea imediată, cu atât mai mult autoportretul va trebui să-și găsească soluțiile Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
entitate care se traduce prin raportarea la un altceva sau la un altul. (Exemplul clasic este cel al femeii care nu poate fi mamă decât dacă are cel puțin un copil!) În mod similar, identitatea profundă a scriitorului nu se relevă decât prin raportarea la complementul său. Or, ceea ce conferă identitatea scriitorului este tocmai scrisul. Când Încearcă să-și deseneze propriul portret, el este supus, prin urmare, unei duble presiuni: mai Întâi, o presiune a ceea ce-și imaginează că trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
fizico-biologică: prin ce forță omul, o ființă „continuă”, articulată, se poate recunoaște Într-o modalitate de creație discontinuă prin excelență? Suprapunerea perfectă dintre existență și reflectarea ei scrisă este exclusă, fără Îndoială, de la bun Început. Și atunci, autoportretul nu se relevă, el Însuși, ca o Încercare disperată de a transcende limitele umanului? Nu doar pentru că ambiționează să eternizeze ceea ce este trecător și schimbător, ci și pentru că el se opune evidenței, incompatibilității și tensiunii dintre două lumi. În viziune augustiniană, conflictul dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
propriu-zise o existență scrisă. Țesătura-capcană Firește, autoportretul rămâne o convenție. Doar lectura (sau relectura) clar direcționată Îl poate trezi la viață. În același timp, În orice autoportret scris putem reconstitui fragmentele unui jurnal intim in nuce. Metaforic vorbind, autoportretul se relevă a fi o fatalitate a jurnalului intim, ținta inconștientă a celui care scrie. Rămas Între prejudecățile fondatoare, jurnalul intim este și astăzi istoria secretă a unui eu care se descrie pe sine. El exclude, așadar, teoretic și de circumstanță, prezența
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
cu o insațiabilă nevoie de a se cunoaște. Acest demers trebuie circumscris, pe de altă parte, unei poetici a autenticității, pentru care realitatea și ficțiunea sunt două brațe ale uneia și aceleiași entități. Hibrid prin natura sa originară, el Își relevă puritatea și un fel de exclusivism orgolios prin actul decodării și decriptării semnelor componente. Mizând aproape În exclusivitate pe memoria scurtă a zilei, scriitorul edifică, În tăcere, o altă memorie, care e a textului literar Însuși. Din aparenta lipsă de
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
en parler - il y a de la réalité et il y a encore le symbolique”. (21) Michel Beaujour, op. cit., p. 341. Retorica ficțiunii și a realitățiitc "Retorica ficțiunii și a realitĂȚii" Contururi și forme La o analiză superficială, jurnalul intim se relevă drept un gen subaltern. El pare o simplă, directă transcriere a realității de care se lasă modelat și dirijat. Metamorfozându-se, În actul scrierii, Într-o realitate de gen secund, el nu numai că dobândește un contur, o formă și
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
retoricii, jurnalul intim va deturna, spre autodefinire, exact sensul cel mai vechi. Există aici, firește, și o tentație a formelor primare, o obsesie a minimalismului, de extracție retoric-poetică. Situat Între un perpetuu a fi și a nu fi, jurnalul Își relevă condiția hamletiană printr-o permanentă pendulare Între planurile sus-menționate. Copie a fantasmei creatoare ori a activității strict planificate, jurnalul depune mărturie atât despre prea-plinul, cât și despre neputința autorului. El se proiectează Într-o materialitate care, Înainte de a fi a
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
un jurnal. Însemnarea jurnalieră este, de foarte multe ori, scheletul unei opere care nu se mai naște. Există atâtea jurnale ale proiectelor eșuate, atâtea șantiere pline de edificii care n-au depășit faza fantasmării, Încât tendința de a construi se relevă drept unul dintre atributele esențiale ale jurnalului intim. Când Tolstoi scrie: „Nădăjduiesc că ceva va trezi odată În mine energia și că nu mă voi Împotmoli pentru totdeauna Împreună cu visele mele Înălțătoare și generoase despre glorie, folos și iubire, În
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
deși nu trebuie neglijat nici acesta. Ne referim, acum, la efortul de a sistematiza al autorului, confruntat cu dilema Îmbogățirii planului ficțiunii pe baza datelor extrase din real. Este, poate, cazul cel mai productiv al Întrebuințării strategiilor retorice pentru a releva conexiunile dintre ficțiune și realitate În practica jurnalului intim. Constrâns la o existență pe cont propriu, textul depășește etapa opțiunilor de tip ideologic (e vorba, firește, de o ideologie literară!) și Începe să-și creeze propriile formule de existență: Sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
jurnalelor intime sunt... literare confirmă ironia unei dogme ce se vrea recuperatoare. Omul biografic al antichității, de la Seneca, Plutarh, Marc Aureliu sau Epictet, insistând, cu toții, asupra exercițiului personal 3 al scrisului, până mai târziu, la Cassian, cu Îndemnul de a releva toate mișcările sufletului (omnes cogitationes), sau la Sfântul Athanasie, văzând În descrierea sufletului o armă În lupta spirituală, toți ating, Într-un fel sau altul, ideea de intimitate și, Într-o a doua instanță, pe aceea de subiectivitate. Epictet proiecta
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
distanța dintre subiectul enunțării și subiectul enunțului, restabilind-o, totodată, prin fatalitatea repetiției: zilele, Întocmai senzațiilor, Întâmplărilor sau gândurilor, se succed, redeschizând ceea ce părea definitiv Închis. Adevărata calitate a jurnalului intim - aceea de numitor comun al contrariilor unei vieți - se relevă În spațiul dintre astfel de segmente. Unite pe dedesubt, ochiuri ale aceleiași plase, fragmentele de jurnal formează o țesătură imposibil de izolat, imposibil de redus la un singur sens. Nu e vorba, firește, de o singură țesătură, ci de o
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
modificarea în timp a fenomenelor demografice sub influența unor factori de natură social-economică, demografică, social-culturală, politică etc. Așadar, procesul demografic scoate în evidență variația (creșterea sau descreșterea) populației în timp, în spațiu sau din punct de vedere calitativ. Procesul demografic, relevând caracterul dinamic al fenomenelor demografice, atrage atenția asupra determinării complexe a acestora; e) Cohorta (generația) desemnează totalitatea indivizilor umani care participă la realizarea unui eveniment demografic, într-un interval de timp (anul calendaristic). În cazul căsătoriilor, termenul se particularizează în
Analiza statistico-economică. In: Analiză statistico-economică by Mirela Lazăr, Cornel Lazăr () [Corola-publishinghouse/Science/185_a_490]