6,080 matches
-
două atacuri nereușite împotriva rebelilor, care și-au întărit poziția în Bosnia și în Herțegovina. În primăvara lui 1831, însă, un nou atac otoman s-a sfârșit prin ocuparea Bosniei și fuga lui Gradaščević în Austria. La sfârșitul anilor 1820, sultanul Mahmud al II-lea a reintrodus mai multe reforme prin care a lărgit armata centrală imperială ("nizam"), a introdus noi taxe și a complicat birocrația otomană. Aceste reforme au dus la slăbirea statutului special și a privilegiilor de care se
Marea Revoltă Bosniacă () [Corola-website/Science/321073_a_322402]
-
puterii altor popoare europene aflate sub dominație otomană, a dus la alarmarea și agitarea spiritelor în rândul bosniacilor. Viitorul lider al mișcării pentru autonomie, Husein Gradaščević, pe atunci funcționar local, nu s-a opus la început reformelor. În 1826, când Sultanul a emis un decret prin care a deființat ienicerii din Bosnia, reacția imediată a lui Gradaščević a fost similară restului aristocrației bosniace. Gradaščević a amenințat că va folosi forța militară pentru a supune orice adversar al ienicerilor din Sarajevo. Când
Marea Revoltă Bosniacă () [Corola-website/Science/321073_a_322402]
-
a trimis cavaleria și artileria într-o zonă împădurită. Gradaščević a profitat imediat de această greșeală și a executat un contraatac devastator cu grosul trupelor, anihilând aproape complet armata otomană. Rashid-pașa însuși a fost rănit. Marele vizir a susținut că Sultanul va îndeplini toate revendicările bosniacilor dacă armata rebelă se întoarce în Bosnia, iar Gradaščević a revenit acasă. La 10 august, la Priștina, a avut loc o noua întrunire a liderilor revoltei, în care s-a hotărât ca Gradaščević să fie
Marea Revoltă Bosniacă () [Corola-website/Science/321073_a_322402]
-
armată trimisă de Gradaščević, în frunte cu Ahmed-beg Resulbegović, a cucerit Trebinje de la familia loialistă Resulbegović. O delegație bosniacă a ajuns în tabăra marelui vizir de la Skopje în luna noiembrie. Marele vizir a promis acestei delegații că va insista pe lângă Sultan să accepte cererile bosniacilor și să-l numească pe Gradaščević oficial vizir al Bosniei autonome. Intențiile sale erau altele; la începutul lui decembrie, el a atacat unitățile bosniace de lângă Novi Pazar. Din nou, armata rebelă a învins trupele imperiale, dar
Marea Revoltă Bosniacă () [Corola-website/Science/321073_a_322402]
-
Cele două forțe s-au întâlnit pe câmpia Glasinac la est de Sarajevo, lângă Sokolac, la sfârșitul lui mai. Armata bosniacă a fost condusă de Gradaščević însuși, în vreme ce trupele otomane erau sub comanda lui Kara Mahmud Hamdi-pașa, numit oficial de Sultan în funcția de vizir al Bosniei. În această primă luptă, Gradaščević a fost obligat să se retragă la Pale. Luptele au continuat în Pale și Gradaščević s-a retras din nou, de această dată la Sarajevo. Acolo, sfatul căpitanilor a
Marea Revoltă Bosniacă () [Corola-website/Science/321073_a_322402]
-
sale. În urma cercetărilor arheologice din anii 1998-2001 au fost descoperite șapte morminte în pronaosul bisericii, majoritatea fără obiecte de inventar. Unul dintre morminte este de reînhumare, aici găsindu-se o monedă de 10 para, emisă în anul 1764/1765 de sultanul Mustafa al III-lea (1757-1774) și o rochie de mătase. De asemenea, în alte două morminte au fost descoperite obiecte de inventar și anume: resturile unui veșmânt de stofă cu găitane de fir, respectiv o monedă de 15 para din
Biserica Pogorârea Sfântului Duh din Horodniceni () [Corola-website/Science/321076_a_322405]
-
III-lea (1757-1774) și o rochie de mătase. De asemenea, în alte două morminte au fost descoperite obiecte de inventar și anume: resturile unui veșmânt de stofă cu găitane de fir, respectiv o monedă de 15 para din timpul domniei sultanului Ahmed al III-lea (1703-1730). În curtea bisericii se află o clopotniță de tip zvoniță, formată dintr-un perete din stâlpi de zid cu trei arcade în care atârnă clopotele. Ea a fost construită în secolul al XIX-lea. Clopotnițele
Biserica Pogorârea Sfântului Duh din Horodniceni () [Corola-website/Science/321076_a_322405]
-
îmbogățit continuu cunoștințele de engleză, italiană, germană și franceză . Situația din Creta din anii tinereții lui Venizelos a fost foarte schimbătoare. Guvernul de la Constantinopol submina reformele, care erau făcute făcute sub presiunile internaționale, în vreme ce cretanii nu-și doreau decât ca sultanul Abdul Hamid al II-lea să le acorde libertatea „"necredincioșilor nerecunoscători"”. Venizelos a intrat în bătălia politică în aceste condiții de instabilitate la alegerile electorale din 2 aprilie 1889 din partea partidului liberal. După ce a fost ales deputat, s-a distins
Eleftherios Venizelos () [Corola-website/Science/321041_a_322370]
-
cauza rebelilor greci a câștigat noi sprijinitori. Marile puteri au trimis pe 2 martie o notă verbală guvernelor Greciei și Imperiului Otoman, prezentând posibilile soluții ale „Chestiunii Cretane”. Astfel, Creta ar fi putut să devină un stat autonom sub suzeranitatea sultanului. Poarta a răspuns trei zile mai târziu, acceptând în principiu propunerile, dar, pe 8 martie, guvernul elen a respins soluția marilor puteri, pe care o considera nesatisfăcătoare, insistând în schimb pentru unirea Cretei cu Grecia. Venizelos, ca reprezentant al rebelilor
Eleftherios Venizelos () [Corola-website/Science/321041_a_322370]
-
capăt revoltei de la Theriso și a dus la demisia prințului George din funcția de înalt comosar. Marile puteri au admis ca responsabilitatea pentru numirea noului înalt comisar să revină regelui George I al Greciei, prin aceasta anulând de facto suzeranitatea sultanului otoman. Un fost premier al Greciei, Alexandros Zaimis, a fost ales să exercite funcția de înalt comisar, iar ofițeri și subofițeri eleni au fost numiți să organizeze jandarmeria cretană. De îndată ce organizarea jandarmeriei s-a încheiat, trupele străine au început să
Eleftherios Venizelos () [Corola-website/Science/321041_a_322370]
-
călare, iar celălalt capăt al său se afla la Lehnești, unde erau adăpostite hergheliile domnești. Satul Lehnești a fost înghițit de apele Prutului în 1975, când a fost construit lacul de acumulare de la Stânca Costești. În iunie 1476, la ordinul sultanului, tătarii din Crimeea, conduși de Eminek Mârza, au năvălit în nordul Moldovei. Ștefan cel Mare se îndreaptă atunci cu cavaleria înspre nordul țării, rămas fără apărare. Pe când se întorceau cu o pradă bogată, tătarii au fost ajunși de moldoveni în dreptul
Biserica Cuvioasa Paraschiva din Ștefănești () [Corola-website/Science/321190_a_322519]
-
la sfârșitul Primului Război Mondial și, în conformitate cu legea fundamentală a Imperiului Otoman, (singura entitate statală turcă recunoscută internațional în acel moment), nu avea autoritatea legală să semneze tratate internaționale. Constituția otomană prevedea la articolul 7 că „Printre drepturile suverane ale Maiestății Sale, Sultanul are următoarele prerogative: [printre altele]... el încheie tratate cu puterile... el declară război și face pace... [etc]”. După reforma constituțională din august 1909, articolul 7 a fost modificat astfel: „Printre prerogativele sacre ale Sultanului se numără următoarele: [printre altele] ... încheierea
Tratatul de la Kars () [Corola-website/Science/321227_a_322556]
-
Printre drepturile suverane ale Maiestății Sale, Sultanul are următoarele prerogative: [printre altele]... el încheie tratate cu puterile... el declară război și face pace... [etc]”. După reforma constituțională din august 1909, articolul 7 a fost modificat astfel: „Printre prerogativele sacre ale Sultanului se numără următoarele: [printre altele] ... încheierea tratatelor în general”. Pentru încheierea tratatelor de pace, comerț, abandonarea sau anexarea unor teritorii, modificarea unor drepturi fundamentale sau personale ale supușilor otomani, sau pentru angajarea unor cheltuieli din partea statului era nevoie de „consimțământul
Tratatul de la Kars () [Corola-website/Science/321227_a_322556]
-
musulmani (în schimb, dacă un musulman era implicat, se aplica tuturor protagoniștilor legea islamică Șaria ; când un membru al unui miliet nemusulman comitea o infracțiune împotriva membrului unui alt miliet nemusulman, se aplica legea părții vătămate). În conformitate cu conceptul otoman, supușii sultanului erau legați de milieturile lor prin apartenența lor la o anumită comunitate confesională, nu prin originea etnică. Șeful milietului, cel mai adesea un lider religios precum Patriarhul greco-ortodox al Constantinopolului, sau înaintea acestuia, Patriarhul Orientului, raporta direct sultanului otoman, respectiv
Millet (Imperiul Otoman) () [Corola-website/Science/321214_a_322543]
-
otoman, supușii sultanului erau legați de milieturile lor prin apartenența lor la o anumită comunitate confesională, nu prin originea etnică. Șeful milietului, cel mai adesea un lider religios precum Patriarhul greco-ortodox al Constantinopolului, sau înaintea acestuia, Patriarhul Orientului, raporta direct sultanului otoman, respectiv regelui sasanid. Milietul avea o putere mare : își stabilea propriile legi și colecta și redistribuia propriile taxe. În schimb, milietul trebuia să fie loial imperiului. Mai târziu, percepția conceptului de miliet a fost alterat în secolul al XIX
Millet (Imperiul Otoman) () [Corola-website/Science/321214_a_322543]
-
cel evreiesc, cel armenesc și cel siriacă-ortodoxă . Etnicii armeni formau trei milieturi în funcție de credințele lor. Au mai existat și alte milieturi, precum cele ale catolicilor, samaritanilor sau a karaiților. Comunitățile otomane au prosperat în timpul Imperiului Otoman, în condițiile în care sultanul era și calif. Legea otomană nu recunoștea noțiuni precum etnia sau cetățenia. Aceasta făcea ca toți musulmanii, indiferent de etnie, să se bucure de aceleași drepturi și privilegii cu restul musulmanilor. S-a spus chiar că, în aceste condiții, arabii
Millet (Imperiul Otoman) () [Corola-website/Science/321214_a_322543]
-
orașele importante. Autonomia acestor grupuri era imposibil de aplicat pe baze teritoriale. Toți creștinii creștinii ortodocși supuși ai Imperiului Otoman erau încadrați în milietul denumit "millet-i Rûm", literal „neamul Romanilor”, nume referitor la faptul că înainte de a fi supuși ai sultanilor, fuseseră cetățeni ai imperiului Roman de răsărit, numit ulterior „Bizantin”. Astfel, "Rûm" era denumirea dată de turci grecilor, bulgarilor, macedonenilor, albanezilor ortodocși, vlahilor, românilorn sârbilor, georgienilor și arabilor creștini, indiferent de diferențele etnice sau lingvistice și de faptul că ierarhia
Millet (Imperiul Otoman) () [Corola-website/Science/321214_a_322543]
-
și arabilor creștini, indiferent de diferențele etnice sau lingvistice și de faptul că ierarhia bisericească era în general greacă. Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului a fost recunoscut drept cea mai înaltă autoritate religioasă și politică (millet-bași) al tuturor supușilor ortodocși ai sultanului, deși, în anumite perioade, unele dintre marile puteri ale vremii și-au asumat rolul de protectori ai creștinilor. A fost cazul Imperiului Rus după Tratatul de la Küçük Kaynarca (1774), ori a Regatului Unit. Patriarhia sârbă fondată în 1557 a avut
Millet (Imperiul Otoman) () [Corola-website/Science/321214_a_322543]
-
comunitatea ce mai depărtată față de capitala imperiului. Evreii erau organizați sub sistemul milieturilor ca o comunitate pe baza religiei, alături de cele ale altor credințe (milietul ortodox, milietul armean, etc). Evreii se bucurau de o largă administrativă. Ei erau reprezentați în fața sultanului de "Hahambași" (în turcă: Hahambașı) حاخامباشی), care se bucura de ample puteri legislative, juridice și executive în rândul comunității sale. Uneori, hahambași ara invitat alături de alți bași să participe la ședințele Divanului. Evreii otomani s-au bucurat de privilegii similare
Millet (Imperiul Otoman) () [Corola-website/Science/321214_a_322543]
-
comunitate religioasă protejată a continuat după cucerirea islamică a Imperiului Sasanid, iar comunitatea creștinilor nestorieni a continuat să se dezvolte, reușind să trimită misionari dincolo de frontierele imperiului, până în China sau India. Milieturile creștine au fost înființate în Imperiul Otoman de sultanul Mehmed al II-lea Fatih după cucerirea Constantinopolului în 1453. Sultanul a reorganizat statul otoman drept stat succesor al Imperiului Bizantin, acordând acestor milieturi hatișerife (reguli de funcționare) uneori extrem de amănunțite. Fiecare miliet creștin era condus de un patriarh, ales
Millet (Imperiul Otoman) () [Corola-website/Science/321214_a_322543]
-
iar comunitatea creștinilor nestorieni a continuat să se dezvolte, reușind să trimită misionari dincolo de frontierele imperiului, până în China sau India. Milieturile creștine au fost înființate în Imperiul Otoman de sultanul Mehmed al II-lea Fatih după cucerirea Constantinopolului în 1453. Sultanul a reorganizat statul otoman drept stat succesor al Imperiului Bizantin, acordând acestor milieturi hatișerife (reguli de funcționare) uneori extrem de amănunțite. Fiecare miliet creștin era condus de un patriarh, ales de comunitate și responsabil în fața aparatului de stat otoman. Conducătorul milietului
Millet (Imperiul Otoman) () [Corola-website/Science/321214_a_322543]
-
teoretic să fie exemple de schimbare socială prin intermediul legii, au produs o presiune uriașa asupra structurii politice și administrative otomane. Sistemul civil otoman a dispărut practic prin transferarea dreptului de ocrotire a cetățenilor nemusulmani ai imperiului, către alte state. Supușii sultanului încetau astfel să mai fie cetățeni otomani, ci deveneau supuși ai altor state prin Capitulațiile Imperiului Otoman. Astfel, Imperiul Rus a devenit ocrotitorul grupurilor ortodoxe, Franța a celor catolice, iar Regatul Unit al evreilor și altor grupuri. Rușii și britanicii
Millet (Imperiul Otoman) () [Corola-website/Science/321214_a_322543]
-
arab, condus pe atunci de Omar ibn al-Khattab; numele său a fost arabizat, devenind Nablus. În anul 1099, cruciații au preluat controlul asupra orașului pentru aproape un secol, lăsând relativ netulburata coexistența dintre musulmani, creștini și comunitatea samariteana. După ce forțele sultanului ayubid Saladin au cucerit Palestina interioară în anul 1187, dominația islamică a fost restabilită, si a a persistat sub mameluci și sub otomani. În urmă incorporării sale în cadrul Imperiului Otoman în 1517, în timpul sultanului Selim I Yavuz, Nablus a fost
Nablus () [Corola-website/Science/320526_a_321855]
-
creștini și comunitatea samariteana. După ce forțele sultanului ayubid Saladin au cucerit Palestina interioară în anul 1187, dominația islamică a fost restabilită, si a a persistat sub mameluci și sub otomani. În urmă incorporării sale în cadrul Imperiului Otoman în 1517, în timpul sultanului Selim I Yavuz, Nablus a fost desemnat capitala a districtului Djabal Nablus ("Muntele Nablus"). În 1657, după o serie de răscoale, un numar de clanuri arabe din nordul și din estul Levantului au fost așezate în oraș de către autoritățile otomane
Nablus () [Corola-website/Science/320526_a_321855]
-
a fost un eveniment care a avut loc după încheierea Primului Război Mondial. Uriașul conglomerat de teritorii și popoare care fuseseră conduse până în acel moment dat de sultanul Imperiului Otoman a fost împărțit în mai multe noi state Împărțirea teritoriului otoman fusese plănuită încă din primele zile ale războiului, deși în rândul aliaților au existat neînțelegeri cu privire la acest subiect, care au dus la negocieri repetate. După ocuparea Istanbulului
Împărțirea Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/320525_a_321854]