KorAP: Find »[drukola/base=acasă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...2009 2010 2011 ...2620 >

65,481 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

se-amuzau, făceau pariuri la un rachiu, care trece și care rămâne împotmolit. După pod, ieșeai din apă, dar morfoleai mașina prin noroi și pietriș, deșertat de basculantele care lucrau pe centură. Abia la urmă, ajungeai la RAR. Plecai de-acasă frumos, cu mașina spălată, cum scria pe hârtia de programare; când intrai pe poartă, puteai să juri că te-ai întors de la raliu. Ghinionul nu se-oprea aici. Dacă nimereai vreun inspector ciufut, te respingea, zicea că ai tupeu să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
sau o cegă, de îți duhnea o lună portbagajul; când ajungeai la Constanța și-i tăiai burta, o găseai umplută cu pietre, să atârne la cântar. Sătenii îți mai vindeau icre negre, te puneau să guști, erau nemaipomenite; când desfăceai acasă borcanul, curgeau din el alicele sau bilele din cauciuc de anvelopă. Cam așa arăta țara misterioasă și necunoscută de după București. Am lăsat-o pe Maria să moțăie și-am călcat accelerația. Drumul spre Urziceni cădea drept, puteai să-i dai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Parepa, cu încă doi. Trei mașini, în total. Poți să mergi lejer, ca-n localitate, e-aranjată schema. Păcat că nu mi-ai zis mai devreme, că veneam și eu.“ „Ești măreț, ce mai. Îți rămân dator, bătrâne. Ne socotim acasă, când ne-ntoarcem.“ „Las-o-ncolo de socoteală, că nu stau băieții-n banii tăi. Mă rezolv eu cu ei, fii cuminte. Doar la moșu’, un Bizzarinni 500 GL pe roșu. A ieșit în serie limitată la Burago. Vezi să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
de lei kilogramul de-aluminiu. Asta se întâmpla-n sate. La oraș, se-adunau oamenii cu pretenții. Începeau de jos, cu mărunțișuri: șterpeleau ziare de pe tarabă, strângeau agrafe din birouri, colecționau hârtia de xerox. Apoi treceau la lucruri civilizate: vorbeau acasă pe telefonul firmei, fugeau în vacanțe cu mașina de serviciu, puneau cheltuieli fictive pe listele companiei. Băieții de cartier nu stăteau nici ei cu măinile-n sân: plecau cu sigla de pe grila mașinii sau îți smulgeau oglinzile din parcare. Vandalizarea pieselor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
nu afle nimeni. Adulmecam pe stradă parfumurile dintr-o mulțime: puteam să le sortez pe căprării, cu tot cu bărbații sau femeile care le purtau. Deosebeam dieselul de benzina fără plumb. Dacă apărea vreo problemă la motor, nu trebuia să deschid capota. Acasă, nu mișca nimic fără știrea nasului meu: mare, dar eficient. Ca morcovul bunicului Vitalian. Ghiceam cheile folosite și depistam pantofii purtați. Puteam să pun pariu ce-i în frigider. Aflam de la ușă când trebuie schimbată apa la flori. Când Maria

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
se întipărea în memorie și clopoțelele sunau instantaneu pe zeci de tonuri, exercițiu de rutină sau alarmă maximă: un gust mentolat, de bomboană sau pastă de dinți; o alterare a consistenței stofei; o stridență a parfumului cu care plecase de-acasă; o impregnare străină de cea a pielii (pe gât, pe mâini sau pe-obraz); un intrus printre firele de păr, de-o lungime sau culoare nepotrivită; o pată minusculă pe țesătură. Seara, după dușul interminabil, scotoceam prin coșul de rufe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ele, dar sper să ne lămurim diseară. Și după aia, să plecăm înapoi, să stăm și noi liniștiți.“ „Nici tu nu crezi ce spui...“ Nu credeam, dar suna bine, ca un final de roman socialist. Eroul salvează hidrocentrala și merge acasă, să se culce. „Hai să ieșim, mi-e foame.“ „Așteaptă puțin, să pun ceva pe mine.“ Am privit-o atent, cu precizia unui voyeurist. Majoritatea bărbaților preferă să-și vadă femeia dezbrăcându-se. Cu mine, lucrurile stăteau exact pe dos

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
murături!“ „Ha-ha, foarte nostim. Eu chiar vorbeam serios. Să știi că m-am apropiat de el.“ „Și?“ „Și-am simțit un miros slab, aproape imperceptibil. Am rămas câteva minute cu el în nări, apoi l-am uitat cu totul. Nici acasă nu m-am mai gândit, mi-a ieșit complet din minte. Abia acum, cu aerul ăsta sărat și umed, mi-am dat seama ce e.“ „Și ce e?“ „Calomel.“ „Poftim?“ „Incultule! De-aia e nevoie de specialiști, să mai învețe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
să prindă o acadea sau un balon colorat. Se bucurau frumos, liniștit, organizat. Întotdeauna mă întrebasem cine fusese Tomitan: un voievod? o căpetenie dacă? vreun dregător? un mare preot? Nu scria nicăieri. Trecea repede și vremea lui și lumea pleca acasă; venea înapoi peste-o lună, pentru Ziua Marinei. Asta-mi plăcea și mie: aduceau niște vapoare de la Mangalia, din portul militar, și trăgeau cu toate tunurile în larg, până săreau geamurile clădirilor. Ne-am plimbat pe dig până la „On Plonge

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Academiei, la sală. M-am dus direct la pagina 120, rândul 50.“ „Și ce zice rândul 50?“, s-a interesat Maria, învârtind paiul din suc. „Nimic, stimată doamnă.“, a intervenit și Lupu, „Pagina are doar 49 de rânduri. Am volumul acasă, cu dedicație către Felix Aderca. Pagina se termină la rândul 49.“ Stimata doamnă nu s-a supărat. Era mai tânără și decât tânărul Lupu. „Atâta doar că, dacă numărăm rândurile de pe fiecare pagină-n parte (mă refer la cele tipărite

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
la a unsprezecea și vice-versa (treaba a mers un trimestru, până m-am trezit cu-o inspecție pe cap). În plus, câteva din pramatiile gălăgioase îmi puneau întrebări-încuietoare, luate de prin Hristea și Ciompec, la care trebuia să caut răspunsul acasă și să-l aduc data viitoare. Cu fiecare ocazie când mă încurcam, clasa trepida de fericire. Se zâmbea feroce, cum numai copiii se pricep s-o facă. Răfuielile continuau dimineață după dimineață, ei pregătind capcanele și mustăcind în germană, eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mea, ferindu-ne de ploaie. Mihnea a verificat pneurile, apoi ne-a făcut semn că totul e-OK. Parcările nu erau sigure. Se mai întâmpla să-ți găsești mașina pe jantă, înțepată sau cu ventilele lipsă. Mă distram și eu acasă: desfăceam capacele de la cauciucuri, apăsam ventilele cu vârful unui pix (alea cu mină cu bilă sunt foarte bune la așa ceva), scoteam aerul, apoi înșurubam capacele la loc. Când venea proprietarul, dădeam vina pe vecini, mă văitam că am niște țicniți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pagini de ici-de colo, dar sigur nu le luaseră șoarecii). Trece un an, și-ncă unul. Pisicile-și fac treaba, procesele merg strună, toată lumea-i fericită. Li se dă de mâncare, se-nmulțesc, mai vin și portarii cu câteva de-acasă. Prin 2003, apare-o echipă de televiziune să filmeze la un proces și vede că lumea se cam scărpina: judecători, magistrați, public. Care cum putea: unul prin robă, altul la guler, al treilea sub pantalon. Cum intrai, cum începea să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
comentat. „Bun, gata cu gluma.“, mi-a tăiat-o Mihnea, instalându-se pe puișor. „Să trecem la fapte.“ „Povestea. Varianta necenzurată.“, am cerut. „Da, povestea. Ei bine, uite cum stau lucrurile, Robane: n-am dispărut nicăieri. Am fost tot timpul acasă.“ „Poftim? Îți bați joc de mine?“ „Hai s-o iau altfel. N-ai observat nimic curios după noaptea de-alaltăieri?“ „Ba da. Cutremurul. Nu s-a scris nimic în ziare despre cutremur. O vorbă, o notă, niste statistici; n-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pentru filomenologi.“ „S-o luăm cu-nceputul. Cutremurul. N-a avut loc niciodată. Sau, mai corect spus, n-a avut loc decât pentru unii. Un cutremur selectiv. Ziceai c-am dispărut imediat după el. Hai să vedem: ai fost dimineața acasă la mine?“ „Da.“, am recunoscut. „Și ce-ai văzut acolo?“ „Casa făcută praf. Zob, una cu pământul. Acoperiș, zidărie, mobilă, tot. Și doi malaci de la poliție (mă rog, de la falsa poliție) scotocindu-ți prin lucruri. Unul dintre ei m-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
colective făcând noaptea de planton în fața capacelor monumentale pe care nimeni altcineva în afara locatarilor n-avea voie să le ridice. În fine, când cea mai recentă acțiune conspirativă s-a pus în mișcare și-Adina a-nceput să lipsească de-acasă sub pretextul că participă la conferințele speciei, n-am avut nici curajul, nici inspirația să verific unde dispare serile iubita mea și nici cărei specii s-a hotărât să-i dezvăluie dosarul preocupărilor ei intime. „Începe să-mi placă... Tipu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
de generozitatea senină cu care împărțeau urale, așa cum țiganii împart semințe înainte de film. Mă jenau spiritul de hoardă și lipsa de discernământ. Oare actorii ce gândeau: îi luau în serios? se simțeau bine în oceanul ăsta sălciu de afecțiune? plecau acasă mulțumiți, mândri, fericiți? Scenariul se repeta tovărășește, în fiecare săptămână. Seară de seară, aceleași săli pline, umplute cu pensionari la costum și puștani de anul întâi, debordând de coșuri și entuziasm. Cum se termina piesa, începea nebunia. Toți se ridicau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
curajul s-o recunoască?), ieșeam să ne plimbăm în cartiere diferite. Aerul miroase întotdeauna altfel, când îl respiri singur. În Pajura, vecinii Mariei deja mă învățaseră. Blocul ei era încărcat cu pensionari de treabă, ca un autobuz preorășenesc. Lumea fermenta acasă, simplu și cumsecade. Ziua, observai mereu perdelele mișcându-se, ca-n nuvelele Hortensiei. Dacă întrebai de locatari, te întâmpinau nume predestinate de gospodine și-apărătoare ale drepturilor animale: doamna Didi, tanti Nuți, mama Nina. Ți le imaginai pe toate în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
la întâmplare. De obicei, criticii nu-și pierd timpul să citească volumul înainte de prezentare. Sunt oameni ocupați, cu nu știu câte cărți care-așteaptă la rând. Așa că te roagă pe tine, autorul, să-ți faci singur prezentarea. O scrii, te duci la ei acasă, ți-o semnează și hârtia merge la tipografie, de unde intră direct pe coperta IV. Normal că te lauzi cât cuprinde, n-oi fi prost să zici că n-ai scris o capodoperă. Păi intrați în orice librărie: de unde credeți voi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ne-am dus să ne pregătim, fiecare cu treburile lui. Mihnea a plecat primul din cameră, să se schimbe din nou. Apoi a venit rândul Mariei. Și-a strâns hainele de pe scaun, le-a despăturit cu grijă, cum făcea și-acasă și s-a uitat insistent la noi. Aștepta să terminăm. Tânărul Lupu a verificat umbrela, apoi și-a extras pantofii de sub pat și s-a grăbit să-i lustruiască. Folosea o perie specială, mică, rotundă, cu un fel de cordon

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
bar de pe Litoral deschis toată noaptea, până la 4 dimineața) sau rămânea ascuns pe-acoperiș, până trecea controlul. Nici dacă nu te găseau, nu era bine, puteai să ajungi pe vreo listă de la UTC, și-a doua zi te trimiteau pachet acasă. Diminețile, mergeai la plajă, lângă Obelisc (nu mai există, tocmai l-a măturat o tornadă) și te sărutai cu prietena: Felicia, Adina, Oana, cine se nimerise pe vremea aia. La prânz, mulțimea se regrupa la ora 13 în „Ring“, pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
dornică de afirmare estetică. Figuri simple și rudimentare, în ochii cărora sclipeau patibularități metaforice sau rateuri epice de proporții, alcătuiau masa, grosul plutonului care năvălea la cenaclu, întâi pentru „audiție“, apoi pentru „lectură“. Citeai, erai făcut praf, după care plecai acasă. Unii își mai notau și ce vorbeai într-un carnețel. Cezar se bâlbâia de nervi, iar Mihnea turba, îmi făcea semne disperate să ieșim. Cât despre Gino, îl țineam cu greu, să nu cadă cu scaunul peste masă ori să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
exportam celulele proaspete zi și noapte, pe bandă rulantă, un capitalist veros al comerțului cerebral, gata să sufoce planeta cu marfa lui semi-imaginară. Clienții soseau de pretutindeni, aproape că nici nu trebuia să mă agit să-i caut: la cursuri, acasă, pe stradă, în librării. Chiar și-n clipa asta, are loc o tranzacție și cineva achiziționează pachetul de informație mentală negociat aici în câteva cuvinte. Recapitulările veneau firesc, ca la școala generală, la sfârșitul fiecărui trimestru. Marfa se reîncărca, împrospătată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
și l-au făcut să ardă mai tare. Poate nici nu mai era același soare. Te pocnea încă din aprilie, îți pulsa ceafa cum ieșeai din bloc, ca la Cernobâl: 35 de grade la umbră. După o oră, te întorceai acasă plângând, cu pete roșii, maro și cafenii pe brațe. În iulie, curgeau apele pe tine și-n plus te luau pe sus migrenele. Parcă razele fuseseră lansate să-ți crape capul, sfredelind ce mai rămăsese intact din creier. Așa strălucea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
lor, de mișcarea lor prin casă, de fiecare gest sau cuvânt. Eu nu existam (nici măcar nu foloseam cuvântul ăsta), autonomia mea era cel mult un embrion cuibărit în minte, schimbându-și poziția doar în rarele momente când nu rămânea nimeni acasă și timpul trecea altfel, moale și vătuit. Revista își făcea apariția miraculos, aruncată pe geam de poștaș. Pândeam fereastra cu orele. Așteptarea se prelungea uneori până intra Jeni (bona mea ciocolatie și pufoasă) ori se întorceau ai mei de la serviciu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]