51,109 matches
-
de tot aici, în stepa noastră... Datorită acelei replici stângace puteam deodată să mi-o imaginez (ceea ce nu făcusem niciodată până atunci) pe bunica fără noi, iarna, singură în camera ei. La Moscova sau la Leningrad totlul s-ar fi petrecut altfel. Amestecul pestriț de oameni dintr-un oraș mare ar fi șters diferența dintre Charlotte și ceilalți. Dar ea nimerise în mica Saranza, ideală pentru a trăi zile care semănau unele cu altele. Viața ei de altădată rămânea intens prezentă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Puternicul strigăt „Trăiască Împăratul!” înălța prin ecourile lui tavanul majestuos, contopindu-l cu cerul... Când, la sfârșitul spectacolului, orchestra a atacat La Marseillaise, Țarul s-a întors spre Președinte și i-a întins mâna. Bunica a stins lampa și am petrecut câteva clipe în întuneric. Cât să lase să zboare toate musculițele care-și căutau o moarte luminoasă sub abajur. Puțin câte puțin, ochii noștri au reînceput să vadă. Stelele și-au alcătuit din nou constelațiile. Calea Lactee s-a îmbibat cu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
v-am găsit actele, a spus el intrând. Charlotte a isistat. Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost pe cât de neverosimil, pe atât de logic. Șeful a scuipat așa un potop de înjurături, încât, chiar și după cele două luni petrecute în trenuri ticsite, a rămas înmărmurită. El continua să o apostrofeze, pe când ea înșfăca deja clanța de la ușă. Apoi, apropiindu-și brusc fața de a ei, i-a suflat: - Pot să te arestez și să te împușc, în curte, în spatele
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
întâi mi s-a părut că franțuzoaica aceasta era pentru părinții mei și pentru musafirii lor un subiect de conversație ideal. Într-adevăr, le era de ajuns să evoce amintirile din ultimul război ca să izbucnească o ceartă. Tatăl meu, care petrecuse patru ani în prima linie, la infanterie, punea victoria pe socoteala trupelor împotmolite în pământ care, conform expresiei lui, stropiseră cu sângele lor pământul acesta de la Stalingrad până la Berlin. Fratele lui, fără să vrea să-l jignească, remarca atunci că
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
exploatatori și exploatați, într-un cuvânt, dușmanii de clasă și cei drepți. Gestul tatălui Charlottei mă descumpănea. Din masa umană, atât de comod tăiată în două, se ivea pe neașteptate omul, cu libertatea lui imprevizibilă. Nu înțelegeam nici ce se petrecuse la Buhara. Ghiceam doar că întâmplarea aceea fusese cumplită. Nu degeaba o evocau adulții prin aluzii însoțite de clătinări din cap sugestive. Era un fel de tabu în jurul căruia se învârtea istorisirea lor descriind astfel decorul. Vedeam mai întâi un
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
învăpăiau de la arsura nisipului și cerul răsuna de nechezaturi... Scena căreia nu îi înțelegeam sensul, dar căreia îi percepeam densitatea fizică, pierea. Adulții suspinau, schimbau vorba, își turnau încă un pahar de votcă. Am sfârșit prin a ghici că întâmplarea petrecută în nisipurile Asiei Centrale marcase pentru totdeauna, într-un mod misterios și foarte intim, istoria familiei noastre. Am remarcat și că nu o povesteau niciodată când fiul Charlottei, unchiul Serghei, se afla printre musafiri. De fapt, dacă pândeam confidențele acelea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
un glaspapir. Soarele sfărâma priveliștea într-o puzderie de cioburi. Dar ei nu mișcau, ca și cum ar fi vrut ca un trecut apăsător să fie șters prin frecarea și arsura aceea. Tocmai părăsiseră Buhara. Tot ea, după întoarcerea lor în Siberia, petrecuse ceasuri interminabile în fața unei ferestre întunecate, suflând din când în când în stratul gros de gheață ca să păstreze un rotocol topit. Prin ochiul acela apos, vedea o stradă albă, nocturnă: uneori, o mașină aluneca încet, se apropia de casa lor
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
săptămâni de interogatorii, fuseseră depuse, de data aceasta, de bunăvoie, de la început. Mașinăria a bătut pasul pe loc. Fiodor a fost închis, apoi, devenind din ce în ce mai jenant, a fost mutat la celălalt capăt al imperiului, într-un oraș anexat Poloniei. Au petrecut o săptămână împreună. Pe durata călătoriei lor de-a curmezișul țării și a unei zile de mutare, lungi și dezordonate. A doua zi, Fiodor pleca la Moscova ca să fie reprimit în Partidul din care fusese exclus prompt. „E vorba de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
curmezișul țării și a unei zile de mutare, lungi și dezordonate. A doua zi, Fiodor pleca la Moscova ca să fie reprimit în Partidul din care fusese exclus prompt. „E vorba de două zile”, i-a spus el Charlottei, care îl petrecea la gară. Când s-a întors acasă, ea a observat că își uitase portțigaretul. „Nu-i grav, s-a gândit ea, peste două zile...” Și momentul acela foarte apropiat (Fiodor va intra în încăpere, va vedea portțigaretul pe masă și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
rafturile mai vaste din biblioteca orășenească. Discontinuității istorisirilor impresionante ale Charlottei voiam să-i opun un studiu sistematic, înaintând de la un secol la altul, de la un Ludovic la următorul, de la un romancier la confrații săi, discipoli sau epigoni. Lungile zile petrecute în labirinturile pline de praf, înțesate de cărți, se potriveau probabil cu o înclinație monahală, pe care o simte toată lumea la vârsta aceea. Cauți o evadare înainte de a fi înhățat de angrenajele vieții de adult, rămâi singur să-ți imaginezi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
era deja părtaș, deocamdată fără să știe. Respira adânc, zâmbea, cu ochii pe jumătate închiși. Ghicea că momentul pe care îl trăia era începutul destinului presimțit... Charlotte s-a întors la căderea nopții. Știam că, din când în când, își petrecea sfârșitul după-amiezelor la cimitir. Plivea stratul îngust de flori din fața mormântului lui Fiodor, stropea, curăța piatra de mormânt cu stea roșie. Când ziua începea să scadă, pleca. Mergea încet, traversând toată Saranza, așezându-se uneori pe o bancă. În serile
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
privirea, apoi a murmurat încetișor, reluându-și mersul: - Mi s-a întâmplat, în copilărie, să iau un tren care era oarecum înrudit cu Cucușka asta. Transporta călători și, cu vagoanele lui mici, șerpuia îndelung de-a curmezișul Provenței. Mergeam să petrecem câteva zile la o mătușă care locuia la... nu îmi amintesc numele orașului. Îmi vine în minte numai soarele care inunda dealurile, cântecul răsunător și scurt al greierilor când ne opream în gări mici și somnoroase. Iar pe dealuri, cât
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a instalat în apartamentul nostru. Tata rămânea în fața televizorului până la unu dimineața. Eu, savurând acest preludiu al libertății de adult, încercam să-mi întârzii în fiecare zi mai mult întoarcerea acasă: la ora nouă, la nouă și jumătate, la zece... Petreceam serile la o intersecție care, în amurgul de toamnă și cu un ușor efort de imaginație, dădea naștere la o iluzie surprinzătoare: a unei seri ploioase într-o metropolă din Occident. Era un loc unic în mijlocul largilor bulevarde monotone din
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
și cu mine, iar viața a continuat, în ciuda războaielor, a satelor arse, a lagărelor. Da, dacă plângeam, o făceam în fața resemnării lor tăcute. Nu purtau pică nimănui, nu cereau despăgubiri. Trăiau și încercau să ne facă fericiți. Tatăl meu își petrecuse toată viața străbătând spațiile nemărginite dintre Volga și Ural, montând cu brigada lui linii de înaltă tensiune. Mama, dată afară din universitate după crima ei, nu avusese niciodată curajul de a-și reînnoi tentativa. Devenise traducătoare într-una dintre marile
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dintâi fusese omorât în învălmășeala ucigașă din primele zile de război. Mătușa știa cine era vinovat de începutul acela catastrofal și o spunea cui voia s-o asculte. Tatăl celor doi copii ai ei, cu care nu se căsătorise niciodată, petrecuse opt ani într-un lagăr. „Din cauza limbii lui prea ascuțite”, spunea ea. Nu, „stalinismul” ei consta mai ales în felul ei de a vorbi, de a se îmbrăca, de a privi în ochii celorlalți ca și cum ar fi fost tot în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în care nici măcar nu aveai nevoie de un pretext. Dusă la reședința lui, violată - strivită - cu ajutorul alcoolului, amenințărilor, torturii... Dimitrici nu spunea - nu știa nici el - ce se întâmpla cu femeile după aceea. Nimeni, în orice caz, nu știa. Am petrecut mai multe nopți fără să dorm. În picioare, în fața ferestrei, cu privirea oarbă, cu fruntea jilavă. Mă gândeam la Beria și la femeile acelea condamnate să nu trăiască decât o noapte. Creierul meu se înfierbânta. Simțeam în gură un gust
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
acela monumental, să mă dizolv în masa minunat de iresponsabilă a camarazilor mei. Aruncam grenade de manevră, trăgeam, instalam un cort. Fricit. Senin. Sănătos. Și, cu stupoare, îmi aminteam uneori de adolescentul care, într-o casă veche de la marginea stepei, petrecea zile întregi meditând la viața și la moartea celor trei femei zărite într-o grămadă de ziare vechi. Dacă cineva mi l-ar fi prezentat pe visătorul acela, fără îndoială că nu l-aș fi recunoscut. Nu m-aș fi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
zi, îmbulzeala din jurul meu a fost mai mare ca de obicei. Probabil că istorisirea mea îi interesa în mod deosebit. Am vorbit (rezumând romanul bietului Spivalski, acuzat de toate păcatele capitale și ucis la Paris) despre cei doi îndrăgostiți care petrecuseră o noapte lungă într-un tren aproape gol, fugind prin imperiul muribund al țarilor. A doua zi, se despărțeau pentru totdeauna... Auditorii mei aparțineau de data aceasta celor trei caste - fii de proletari, viitori ingineri, intelighenția. Evocam îmbrățișările pătimașe în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
lacului...” S-a ridicat și a mers încet, sprijinindu-se de brațul meu. Simțeam cum dispare din trupul meu, din respirația mea, adolescentul acela agresiv și nervos care venise ieri la Saranza. Așa a început vara noastră, ultima mea vară petrecută în casa Charlottei. A doua zi dimineața, m-am trezit cu sentimentul că sunt, în sfârșit, eu însumi. O liniște profundă, amară și senină totodată, se răspândea în mine. Nu mai trebuia să mă zbat între identitatea mea rusă și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dimineața, m-am trezit cu sentimentul că sunt, în sfârșit, eu însumi. O liniște profundă, amară și senină totodată, se răspândea în mine. Nu mai trebuia să mă zbat între identitatea mea rusă și cea franceză. M-am acceptat. Ne petreceam acum aproape toate zilele pe malul Sumrei. Plecam dis-de-dimineață, ducând cu noi o ploscă mare cu apă, pâine, brânză. Seara, profitând de prima adiere răcoroasă, ne întorceam acasă. O dată ce drumul ne era cunoscut, nu ni se mai părea așa de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mânuisem oare pentru a plăcea fie „proletarilor”, fie „esteților”? Literatura se dovedea a fi o permanentă uluire în fața șuvoiului verbal în care se topea lumea. Franceza, limba mea „strămaternă”, era, vedeam acum, prin excelență limba uimirii. ... Da, din ziua îndepărtată petrecută pe malul unui râuleț pierdut în mijlocul stepei, mi se întâmplă, în plină conversație franțuzească, să-mi amintesc de surpriza mea de altădată: o doamnă cu părul cărunt, cu ochi mari, liniștiți, și nepotul ei stau așezați în inima câmpiei pustii
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ei sfâșietoare și cotidiană. „Ea nu are pe nimeni cu care să vorbească, mi-am spus eu cu stupefacție. Nimeni cu care să vorbească franțuzește...” Am înțeles brusc ce puteau să însemne pentru Charlotte acele câteva săptămâni pe care le petreceam împreună în fiecare vară. Am înțeles că franceza, urzeala de fraze care îmi părea atât de firească, avea să încremenească îndată după plecarea mea, pentru un an întreg, înlocuită de rusă, de foșnetul paginilor, de liniște. Și mi-am închipuit
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
care-l descoperisem datorită lapsusului meu, la „limba uimirii”... Și, în ziua aceea, pentru prima oară, mi-a trecut prin minte un gând exaltant: „Și dacă limba asta ar putea fi exprimată în scris?” Într-o după-amiază pe care o petreceam pe malul Sumrei, m-am surprins gândindu-mă la moartea Charlottei. Sau, mai degrabă, dimpotrivă, la imposibilitatea morții ei... Zăpușeala fusese deosebit de apăsătoare în ziua aceea. Charlotte își scosese espadrilele și, cu rochia suflecată până la genunchi, se plimba prin apă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
persistent ca de obicei. Ca și cum vântul nu ar fi încetat, nici o clipă, să bată. Dimineața, descopeream că era zumzetul oceanului. În ajun, obosit, mă oprisem, fără să știu, la hotarul unde pădurea se împotmolea în dunele bătute de valuri. Am petrecut toată dimineața pe taluzul acela pustiu, urmărind imperceptibila creștere a apelor. Când marea și-a reînceput refluxul, mi-am reluat drumul. Cu picioarele goale pe nisipul ud, tare, aveam să cobor acum spre sud. Mergeam și mă gândeam la poșeta
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
și privirea îmi va cădea pe rândurile acestea: Într-adevăr, a fost dimineața cea mai blândă din iarna aceea. Era soare, ca în primele zile de aprilie. Promoroaca se topea și iarba udă strălucea ca stropită de rouă... După ce îmi petrecusem singura dimineață revăzând o mulțime de lucruri, cu o melancolie mereu crescândă, sub norii de iarnă - uitasem de grădina aceea veche și de bolta de viță, la umbra căreia se hotărâse viața mea... Să trăiesc după chipul acelei frumuseți, asta
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]