51,246 matches
-
timpul o aură mitică, importanța sa epocală nu trebuie exagerată. Nikita Hrușciov era un comunist, un leninist și un apostol la fel de dedicat cauzei partidului ca oricare dintre ceilalți conducători. El urmărea acum obiectivul complicat de a recunoaște și a face cunoscute faptele lui Stalin, limitând În același timp responsabilitatea lor la un singur individ. Misiunea sa, așa cum o vedea el, era să confirme legitimitatea proiectului comunist, aruncând toată vina și oprobriul pe cadavrul „tătucului”. Discursul, ținut la 25 februarie 1956, era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
RAI decât de un secol de guvernare națională unificată. Mai presus de toate, televiziunea a adus politica națională În căminele oamenilor. Până la apariția televiziunii, politica de la Paris sau Bonn, Roma sau Londra era apanajul unei elite conduse de lideri Îndepărtați, cunoscuți doar prin vocile lor imateriale de la radio, fotografii fără viață din ziare sau apariții scurte, stilizate În secvențele standard de știri prezentate la cinema. Acum, În mai puțin de două decenii, liderii politici au trebuit să devină plăcuți În aparițiile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Europa continentală, statul a evitat de regulă naționalizarea industriei (dar nu și pe cea a transportului public sau a comunicațiilor), preferând să exerseze un control indirect, adesea prin agenții teoretic independente (dintre care cea mai mare și mai bine cunoscută e tentaculara IRI italiană - vezi capitolul VIII). Conglomeratele de acest tip serveau nu doar consumatorii și propriii angajați, ci și o puzderie de partide politice, sindicate, agenții sociale și chiar biserici cărora le perpetuau patronajul și le consolidau influența. Partidul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vlăstarul său firesc, hidosul complex arhitectural La Défense), ci și o puzderie de noi orășele: grupuri de blocuri Înghesuite (denumite, tipic, grands ensembles), plasate la periferia Parisului și lipsite de oportunități de angajare sau servicii locale. Primul și cel mai cunoscut, Sarcelles, la nord de Paris, a crescut ca număr de locuitori de la 8.000 În 1954 la 35.000 după numai șapte ani. Dezrădăcinat din punct de vedere sociologic și estetic, el semăna mai mult cu suburbiile de cămine muncitorești
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
schimb, transformările revoluționare din politică și viața publică Începute spre sfârșitul anilor ’60 au atins amploarea maximă abia În deceniul următor. Iar geografia politică a deceniului e Înșelătoare: cele mai importante evenimente nu s-au produs Întotdeauna În cele mai cunoscute locuri. Spre mijlocul deceniului, impactul social al exploziei demografice postbelice se simțea pretutindeni. Europa era plină de tineri: În Franța anului 1968, populația cu vârste cuprinse Între 16 și 24 de ani era de 8 milioane, adică 16,1% din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
când Își intitula una dintre compoziții Structures, „șacestaț e cuvântul de ordine al epocii noastre”. În cursul anilor ’60 s-a ivit o pletoră de structuralisme aplicate: În antropologie, istorie, sociologie, psihologie, științe politice și, bineînțeles, literatură. Adepții cei mai cunoscuți - cei care combinau În doze ideale Îndrăzneala intelectuală și talentul autopromovării - au devenit vedete internaționale, având norocul să intre În lumina reflectoarelor exact În perioada În care televiziunea devenea un mediu popular. În alte vremuri, Michel Foucault ar fi fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din parlament. „Sistemul” părea, Într-adevăr, condus numai de „ei”, cum susținea de ceva vreme Noua Stângă. De voie, de nevoie, studențimea radicală și-a asumat rolul de opoziție „extraparlamentară”, iar politica s-a mutat În stradă. Cazul cel mai cunoscut, primăvara anului 1968 În Franța, a fost și cel mai efemer. El Își datorează celebritatea elementului-surpriză și simbolismului special al insurgenței În Paris, și nu unor efecte durabile. Evenimentele din mai au Început În toamna anului 1967 la Nanterre, o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un „revizionism”: termen folosit pentru prima oară cu acest sens de către liderul polonez W³adis³aw Gomu³ka, la Întâlnirea din mai 1957 a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit, pentru a-și descrie adversarii intelectuali. Majoritatea acestor „revizioniști” - În Polonia, cel mai cunoscut era tânărul filosof marxist Leszek Ko³akowski - fuseseră marxiști ortodocși până În 1956. Ei nu și-au renegat orientarea peste noapte. Dimpotrivă: și-au petrecut următorii doisprezece ani Încercând, cum spunea scriitorul slovac Milan Șimečka, „să găsească eroarea din ecuație”. Ca mulți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
invidiată, dar ridicată doar sporadic În slăvi. Al doilea model, Iugoslavia lui Tito, era În chip și mai evident un fenomen sui generis. Nu fiindcă Iugoslavia reușise să evite dificultățile vecinilor. Multe dintre disfuncțiile economice ale sateliților sovietici erau bine cunoscute iugoslavilor - un avertisment că animația suspendată a țării lor Între Est și Vest se datora mai mult șansei istorice decât opțiunii ideologice. Dar, În cursul anilor ’50 și ’60, Tito a descentralizat Întrucâtva procesul de decizie, permițând cu titlu de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era un ecou ceh Întârziat la dezghețul lui Hrușciov. Deși, după lovitura de stat orchestrată de Brejnev, tonul se schimbase la Moscova, renașterea artistică În Cehoslovacia a continuat, stingherită doar de cenzură și presiuni sporadice. Pentru străini, simptomul cel mai cunoscut era puzderia de filme noi care abordau timid subiecte interzise până de curând - Ostre sledovane vlaky (Trenuri bine păzite, 1966) de Jiøí Menzel, care demonta delicat mitul comunist central al rezistenței antinaziste În timpul războiului, Îl avea drept coscenarist pe Josef
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
masive ale minerilor (În 1972 și 1974) au convins un guvern conservator timorat că ar fi mai Înțelept să amâne Închiderea minelor alți câțiva ani, chiar cu prețul unor subsidii puse pe spinarea populației. Minerii și oțelarii erau cei mai cunoscuți și poate cei mai disperați dintre protestatarii organizați ai vremii, dar nu erau și cei mai militanți. Scăderea numărului de muncitori În industriile vechi deplasase centrul de forță al mișcărilor sindicale spre uniunile din sectorul serviciilor, care se dezvoltau rapid
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se spunea colocvial, avea să răpună regimul succesor ciuruindu-l de jos. Între 1970 și 1978, RAF și vlăstarele ei au adoptat o strategie a terorii deliberat arbitrare, asasinând militari, polițiști și oameni de afaceri, atacând bănci și răpind politicieni cunoscuți. Pe lângă cei 28 de oameni uciși și 93 de răniți În atentatele din acești ani, ei au luat 162 de ostatici și au spart peste 30 de bănci - pentru a finanța organizația, dar și pentru a-și face publicitate. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Brigate Rosse (Brigăzile Roșii - BR), a intrat pentru prima oară În atenția publicului În octombrie 1970, distribuind fluturași ce anunțau obiective foarte asemănătoare cu ale Facțiunii Armata Roșie. Ca și Baader, Meinhof și compania, liderii BR erau tineri (cel mai cunoscut dintre ei, Renato Curcio, avea În 1970 doar 29 de ani), În cea mai mare parte foști studenți și devotați luptei armate clandestine ca scop În sine. Dar existau și diferențe semnificative. De la Început, teroriștii italieni de stânga au acordat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Moro, Brigăzile Roșii l-au ucis pe șeful brigăzii antiteroriste din Genova; În octombrie 1978 l-au asasinat pe directorul general al afacerilor penale din Ministerul de Justiție de la Roma. Două săptămâni mai târziu, Formazione Comuniste Combattenti au asasinat un cunoscut procuror general. Dar provocarea lansată de teroriști la adresa statului avea, prin Însăși amploarea ei, unele dezavantaje. Partidul Comunist Italian s-a declarat ferm și fără ezitare de partea instituțiilor republicii, punând punctul pe i: chiar dacă teroriștii anilor ’70 Își aveau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
negrii și alte categorii sociale, Împărtășesc interese și afinități care Îi leagă Între ei și Îi opun, ca grup, restului societății. Deși extravagante, proiectele anilor ’60 prezumau o relație Între individ și clasă, clasă și societate, societate și stat, bine cunoscută ca formă, dacă nu În conținut, tuturor gânditorilor și militanților din secolul al XIX-lea. Cultura anilor ’70 s-a axat nu pe colectiv, ci pe individ. După ce detronase filosofia pentru a deveni arhidisciplina anilor ’60, antropologia a fost eclipsată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
XX, ca Heidegger, și scepticii blazați ai erei „postmoderne” (iar Heidegger și alții au fost „spălați” astfel de conotațiile anterioare). Când filosofia germană, după ce trecuse prin gândirea socială franceză, a ajuns În criticismul cultural englez (formele sub care le era cunoscută celor mai mulți cititori din acea vreme), vocabularul său inerent dificil dobândise un grad de opacitate expresivă care a atras irezistibil o nouă generație de studenți și profesori. Tinerii profesori angajați pentru a popula universitățile recent extinse absolviseră ei Înșiși facultatea În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
absolută a voturilor exprimate: de la 42% din voturi, ei au urcat la 52,7%. Noua majoritate parlamentară a solicitat o anchetă despre falsificarea scrutinului din 1961; tensiunea dintre parlament și regele Constantin creștea. Simpatiile politice conservatoare ale regelui erau bine cunoscute, iar dreapta Îl presa insistent să-l demită pe Papandreu, care, În cele din urmă, a fost constrâns să demisioneze. I-au urmat o serie de prim-miniștri interimari; nici unul nu a reușit să formeze o majoritate parlamentară confortabilă. Relațiile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
autoritariste pe care odinioară le serviseră cu devotament. Lor le-au urmat socialiștii - Soares, González, Papandreu -, care afișau o imagine de radicali fără pată, În timp ce, prin forța Împrejurărilor, trebuiau să implementeze politici economice moderate și adesea nepopulare. Cum spunea un cunoscut comentator spaniol, tranziția le „cerea franchiștilor să pretindă că n-au fost nicicând franchiști, iar stângiștilor temperați, că urmează principii radicale”22. Circumstanțele epocii i-au obligat astfel pe mulți să abjure practic peste noapte vechile poziții de principiu. Peste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
n-au fost nicicând franchiști, iar stângiștilor temperați, că urmează principii radicale”22. Circumstanțele epocii i-au obligat astfel pe mulți să abjure practic peste noapte vechile poziții de principiu. Peste viața publică mediteraneană plutea În acei ani izul bine cunoscut al promisiunilor judicios Încălcate și al amintirilor șterse la timp, ceea ce explică În oarecare măsură starea de spirit sceptică și apolitică a generației tinere din cele trei țări. Pe de altă parte, cei care, de la comuniști la falangiști, s-au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ochii beneficiarilor săi. Prost văzută din cauza politicilor elaborate la distanță de funcționari civili nealeși prin vot și fiindcă dădea apă la moară zvonurilor despre favoruri politice reciproce și avantaje ilicite, „Europa” acelei perioade era minată de propriile realizări. Metehnele bine cunoscute ale mediilor politice locale - clientelismul, corupția, manipularea - despre care se crezuse că au dispărut printr-o mai bună guvernare a statelor-națiuni ieșeau din nou la suprafață, de această dată la scară continentală. Politicienii naționali deplasau prudent responsabilitatea publică pentru „euro-scandalurile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
după cum jubilau oponenții ei cârcotași, mai ales În Marea Britanie. Efortul de a depăși fragmentarea continentului prin măsuri strict tehnice era evident politic, Însă Îi lipsea legitimitatea pe care o are un proiect politic tradițional, propus de o clasă de politicieni cunoscuți, aleși prin vot direct. În măsura În care „Europa” avea un țel distinctiv, strategia sa economică se baza Încă pe calculele și ambițiile anilor ’50. În ceea ce privește politica, tonul intervenționist și sigur al edictelor Comisiei Europene, Împreună cu felul autoritar și generos În care experții
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bătrâni erau șocați de disprețul ei rece pentru tradiție sau experiență: când nebunia privatizării a atins apogeul, fostul prim-ministru Harold Macmillan a acuzat-o că vinde „argintăria familiei”. Predecesorul ei, Edward Heath, care descria cândva cu indignare mașinațiunile bine cunoscute ale unui afacerist britanic corupt drept „fața inacceptabilă a capitalismului”, o detesta pe Thatcher - care nici că se sinchisea. Revoluția thatcheristă a consolidat statul, a cultivat piața - și a Început să dizolve firele care le uneau cândva pe cele două
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
artileria viza cu precădere acele figuri dominante ale vieții intelectuale postbelice, din Franța și din alte părți, care priviseră din tribune meciul Istoriei, ovaționându-i pe Învingători și evitând politicos să se uite la victime. Sartre, de departe cel mai cunoscut dintre „tovarășii de drum”, a căzut În acești ani În dizgrație, chiar Înainte să moară, În 1980: moștenirea lui creatoare era pătată de apologia făcută mai Întâi comunismului sovietic, apoi maoismului 3. Schimbarea de climă de la Paris nu a Însemnat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1976 formarea KOR (acronim pentru Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor - Komitet Obrony Robotników). Obiectivul KOR și al Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului și Drepturilor Civile (Ruch Obrony Praw Cz³owieka i Obywatela - ROPCiO), format câteva luni mai târziu, era de a face cunoscută violarea libertăților civile ale muncitorilor, de a le asigura asistență juridică și de a forma un front comun. Trei ani mai târziu, În decembrie 1979, intelectualii din conducerea KOR (evrei, catolici, foști comuniști sau necomuniști) aveau să formuleze și să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la adresa regimurilor din blocul estic, oamenii de stat de la Bonn au insuflat conducerii RDG o falsă impresie de stabilitate și securitate. Mai mult, „răscumpărând” oponenții și deținuții politici, Germania de Vest a privat opoziția est-germană de unii dintre cei mai cunoscuți protestatari ai săi. Nici o altă societate comunistă nu avea un doppelgänger vestic cu aceeași limbă. Tentația de a părăsi țara a fost astfel Întotdeauna prezentă, iar „dreptul la libera circulație” se afla de obicei pe primul loc pe lista drepturilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]