KorAP: Find »[drukola/base=absurd & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...201 202 203 ...253 >

6,323 matches

Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906

el. La capătul raționamentului absurd, într-una din atitudinile dictate de logica sa, nu-i indiferent să regăsești speranța, introdusă din nou sub una din înfățișările ei cele mai patetice. Aceasta ne arată cât e de greu de realizat asceza absurdă. Aceasta ne arată mai cu seamă necesitatea unei conștiințe clipă de clipă lucide, trimițându-ne la cadrul general al acestui eseu. Dar dacă nu se pune încă problema de a inventaria operele absurde, putem cel puțin să tragem concluziile în legătură cu

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
cât e de greu de realizat asceza absurdă. Aceasta ne arată mai cu seamă necesitatea unei conștiințe clipă de clipă lucide, trimițându-ne la cadrul general al acestui eseu. Dar dacă nu se pune încă problema de a inventaria operele absurde, putem cel puțin să tragem concluziile în legătură cu atitudinea creatoare, adică în legătură cu una din atitudinile care pot întregi existența absurdă. Arta nu poate fi de nimic mai bine slujită decât de o gândire negativă. Tentativele ei obscure și umilite sunt tot atât de

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
clipă lucide, trimițându-ne la cadrul general al acestui eseu. Dar dacă nu se pune încă problema de a inventaria operele absurde, putem cel puțin să tragem concluziile în legătură cu atitudinea creatoare, adică în legătură cu una din atitudinile care pot întregi existența absurdă. Arta nu poate fi de nimic mai bine slujită decât de o gândire negativă. Tentativele ei obscure și umilite sunt tot atât de necesare pentru înțelegerea unei mari opere pe cât de necesară e culoarea neagră pentru a înțelege culoarea albă. A munci

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
a-ți vedea opera nimicită într-o singură zi, conștient fiind că, în înțelesul lui cel mai adânc, faptul e tot atât de lipsit de însemnătate ca și acela de a zidi pentru secole - iată înțelepciunea dificilă pe care o îngăduie gândirea absurdă. Să-și îndeplinească în același timp cele două sarcini, negând, pe de o parte, exaltând, pe de altă parte - iată drumul ce se deschide în fața creatorului absurd. El trebuie să restituie vidului culorile sale. Ajungem astfel la o concepție particulară

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
de a zidi pentru secole - iată înțelepciunea dificilă pe care o îngăduie gândirea absurdă. Să-și îndeplinească în același timp cele două sarcini, negând, pe de o parte, exaltând, pe de altă parte - iată drumul ce se deschide în fața creatorului absurd. El trebuie să restituie vidului culorile sale. Ajungem astfel la o concepție particulară a operei de artă. Prea adesea opera unui creator e considerată ca o suită de mărturisiri izolate. Artistul este confundat atunci cu omul de litere. O gândire

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
în concret și în aceasta stă măreția lor. Triumful acesta pe de-a-ntregul carnal le-a fost pregătit de o gândire ale cărei puteri abstracte au fost umilite. Când umilința e deplină, carnea dă dintr-o dată creației întreaga sa strălucire absurdă. Tocmai filosofii ironici sunt cei care creează opere pasionate. Orice gândire care renunță la unitate preamărește diversitatea. Iar diversitatea este domeniul artei. Singura gândire care eliberează spiritul este cea care-l lasă singur, sigur de limitele sale și de sfârșitul

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
de el, opera va face să răsune o dată mai mult vocea stinsă a unui suflet izbăvit pentru totdeauna de speranță. Sau va tăcea, dacă creatorul, obosit de jocul său, vrea să-l părăsească. Amândouă atitudinile sunt echivalente. Pretind, astfel, creației absurde ceea ce pretindeam și gândirii: revolta, libertatea și diversitatea. Ea va manifesta apoi profunda sa inutilitate. În acest efort cotidian, în care inteligența și pasiunea se întrepătrund și se exaltă, omul absurd descoperă o disciplină care va constitui esențialul forței sale

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-l părăsească. Amândouă atitudinile sunt echivalente. Pretind, astfel, creației absurde ceea ce pretindeam și gândirii: revolta, libertatea și diversitatea. Ea va manifesta apoi profunda sa inutilitate. În acest efort cotidian, în care inteligența și pasiunea se întrepătrund și se exaltă, omul absurd descoperă o disciplină care va constitui esențialul forței sale. Perseverența necesară aici, încăpățânarea și clarviziunea se întâlnesc astfel cu atitudinea cuceritorului. A crea înseamnă a da o formă propriului destin. Toate aceste personaje se definesc prin opera lor, cel puțin

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
a unei fecioare. Atunci răsună cuvintele uriașe: În pofida atâtor încercări, vârsta mea înaintată și măreția sufletului meu mă fac să judec că totul e bine." Oedip al lui Sofocle, ca și Kirilov al lui Dostoievski, ne dă astfel formula victoriei absurde. Înțelepciunea antică se întâlnește cu eroismul modern. Nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual despre fericire. "Dar cum? Pe căi atât de strâmte...?" Există doar o singură lume. Fericirea și absurdul sunt doi copii ai aceluiași

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
un manual despre fericire. "Dar cum? Pe căi atât de strâmte...?" Există doar o singură lume. Fericirea și absurdul sunt doi copii ai aceluiași pământ. Ei sunt nedespărțiți. Ar fi greșit să spunem că fericirea se naște neapărat din descoperirea absurdului. Se întâmplă la fel de bine ca sentimentul absurdului să se nască din fericire. "Socot că totul e bine", spune Oedip, și aceste cuvinte sunt sacre. Ele răsună în universul sălbatic și limitat al omului. Ele îl învață că totul nu este

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
căi atât de strâmte...?" Există doar o singură lume. Fericirea și absurdul sunt doi copii ai aceluiași pământ. Ei sunt nedespărțiți. Ar fi greșit să spunem că fericirea se naște neapărat din descoperirea absurdului. Se întâmplă la fel de bine ca sentimentul absurdului să se nască din fericire. "Socot că totul e bine", spune Oedip, și aceste cuvinte sunt sacre. Ele răsună în universul sălbatic și limitat al omului. Ele îl învață că totul nu este, n-a fost epuizat. Ele izgonesc din

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
insatisfacția și cu gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o problemă a omului, care trebuie rezolvată între oameni. Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparține. Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când își contemplă chinul, face să amuțească toți idolii. În universul dintr-o dată întors la tăcerea sa, se înalță miile de voci uimite ale pământului. Chemări inconștiente și tainice, invitații ale tuturor chipurilor, iată reversul necesar și prețul victoriei. Nu

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
dintr-o dată întors la tăcerea sa, se înalță miile de voci uimite ale pământului. Chemări inconștiente și tainice, invitații ale tuturor chipurilor, iată reversul necesar și prețul victoriei. Nu există soare fără umbră și trebuie să cunoaștem și noaptea. Omul absurd spune da și efortul său nu va înceta niciodată. Dacă există un destin personal, în schimb nu există destin superior sau, cel puțin, există doar unul singur, pe care el îl socotește fatal și vrednic de dispreț. Cât privește restul

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-l publicăm în apendix, a fost înlocuit în prima ediție a Mitului lui Sisifai capitolul intitulat Dostoievski și sinuciderea. El a fost totuși publicat de revista L'Arbalete în 1943. Vom afla aici, tratată dintr-o altă perspectivă, critica creației absurde, abordată încă din paginile consacrate lui Dostoievski. (Nota ediției franceze) Toată arta lui Kafka constă în a-l sili pe cititor să recitească. Deznodămintele sale sau absența de deznodământ sugerează explicații, dar care nu sunt limpede arătate și care cer

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-l trăiește în această lume și, chiar dacă încearcă să găsească o scăpare, o face totuși fără să se arate surprins. Și nu se va mira niciodată îndeajuns de această lipsă de mirare. În aceste contradicții recunoaștem primele semne ale operei absurde. Spiritul proiectează în concret tragedia sa spirituală. Dar nu o poate face decât cu ajutorul unui paradox perpetuu, care dă culorilor puterea de a exprima vidul și gesturilor cotidiene forța de a traduce ambițiile eterne.25 Tot astfel, Castelul este poate

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
această ambiguitate fundamentală stă tot secretul lui Kafka. Această perpetuă pendulare între firesc și extraordinar, individual și universal, tragic și cotidian, absurd și logic se întâlnește în întreaga sa operă, dându-i rezonanța și semnificația proprii. Pentru a înțelege opera absurdă, trebuie să enumerăm aceste paradoxuri, trebuie să îngroșam aceste contradicții. Un simbol, într-adevăr, presupune două planuri, două lumi de idei și de senzații și un dicționar de corespondențe între una și cealaltă. Lexicul acesta este cel mai greu de

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
este efectul absurd de excesul de logică. Într-adevăr, lumea lui Kafka este un inexprimabil univers în care omul își oferă luxul chinuitor de a pescui într-o cadă, știind că nu va prinde nimic. Recunosc deci aici o operă absurdă în principiile ei. Cât privește Procesul, de exemplu, pot să spun că reușita e totală. Carnea triumfă. Nu lipsește nimic: nici revolta neexprimată (dar ea este cea care scrie), nici disperarea lucidă și mută (dar ea e cea care creează

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
o temă familiară filosofiei existențialiste: adevărul potrivnic moralei. Aici lucrurile merg însă și mai departe. Căci drumul străbătut de eroul lui Kafka, acela care duce de la Frieda la surorile Barnabas, este însuși drumul ce duce de la iubirea încrezătoare la zeificarea absurdului. Și de data asta gândirea lui Kafka se întâlnește cu cea a lui Kierkegaard. Nu-i de mirare că "povestea despre Barnabas" se află la sfârșitul cărții. Ultima tentativă a lui K... este aceea de a-l afla pe Dumnezeu

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
cărțile sale nimic nu le este îngăduit inimilor care aspiră către mai mult. Dimpotrivă, gândirea lui Malraux rămâne întotdeauna tonică. Dar, în amândouă cazurile, nu e vorba de aceeași speranță și nici de aceeași disperare. Văd însă că însăși opera absurdă poate duce la infidelitatea pe care vreau s-o evit. O operă care nu era decât o repetiție fără urmare a unei condiții sterile, exaltare clarvăzătoare a ceea ce e menit pieirii devine aici un cuib de iluzii. Ea explică, dă

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
să considerăm drept foarte riguros drumul care duce de la Procesul la Castelul. Joseph K... și K... nu sunt decât cei doi poli care-l atrag pe Kafka. Voi vorbi ca el și voi spune că opera lui nu este, probabil, absurdă. Dar aceasta să nu ne împiedice să-i vedem măreția și universalitatea care rezultă din faptul că a știut să reprezinte în asemenea chip trecerea zilnică de la speranță la nefericire și de la înțelepciunea deznădăjduită la orbirea voluntară. Opera sa este

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
împiedice să-i vedem măreția și universalitatea care rezultă din faptul că a știut să reprezinte în asemenea chip trecerea zilnică de la speranță la nefericire și de la înțelepciunea deznădăjduită la orbirea voluntară. Opera sa este universală (o operă cu adevărat absurdă nu e universală) în măsura în care înfățișează chipul emoționant al omului care fuge de propria să umanitate, aflând în contradicțiile sale motive de a crede, în deznădejdile sale fecunde motive de a spera și numind viață înspăimântătoarea ucenicie a morții. E universală

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
de a o pierde. Poate aici trebuie căutat secretul acelei aridități orgolioase pe care o întâlnim în opera lui Nietzsche. În această ordine de idei, Nietzsche pare a fi singurul artist care a tras consecințele extreme ale unei estetici a absurdului, de vreme ce mesajul său ultim constă într-o luciditate sterilă și cuceritoare și în negarea încăpățânată a oricărei consolări supranaturale. Cele de mai sus arată totuși îndeajuns importanța capitală a operei lui Kafka în cadrul acestui eseu. Ea reduce până la limitele gândirii

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
sus arată totuși îndeajuns importanța capitală a operei lui Kafka în cadrul acestui eseu. Ea reduce până la limitele gândirii umane. Dând cuvântului întregul său înțeles, se poate spune că totul în această operă este esențial. Ea pune, în orice caz, problema absurdului în deplinătatea sa. Dacă aceste concluzii vor fi apropiate de observațiile noastre inițiale, fondul de formă, sensul ascuns al Castelului de arta firească în care este turnat, căutarea pasionată și orgolioasă a lui K... de decorul cotidian în care se

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
se va înțelege mai bine măreția operei lui Kafka. Căci dacă nostalgia este semnul umanului, nimeni, poate, n-a dat atâta viață și atâta relief fantomelor regretului. Totodată, se va înțelege însă și ciudata măreție pe care o pretinde opera absurdă și care, poate, nu se află aici. Dacă specificul artei constă în a lega generalul de particular, eternitatea pieritoare a unei picături de apă de jocurile luminii, va trebui cu atât mai mult să măsurăm măreția scriitorului absurd după distanța

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
este în întregime cuprinsă în ideea atât de scumpă gânditorului alexandrin că nu există numai ideea de om, ci și ideea de Socrate. 10 E vorba aici de o comparație de fapt și nu de o apologie a umilinței. Omul absurd este contrariul omului împăcat. 11 Cantitatea face uneori calitatea. Dacă e să cred în ultimele precizări ale teoriei științifice, întreaga materie este constituită din centri de energie. Cantitatea lor mai mult sau mai puțin mare face ca specificitatea ei să

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]