5,855 matches
-
Influența cea mai mare asu pra sa a avut-o Însă profesorul Constantin Rădulescu-Motru, cu care a colaborat până la moartea acestuia. Studiile lui Costică Beldie au cunoscut unele Întreruperi. Ioachim Botez povestește În Însemnările unui belfer cum și-a susținut amicul său unul dintre examene. Într-una din zile, s a Întâlnit pe stradă cu un prieten al său, coleg de redacție și de aventuri. Cu acesta, Costică Beldie trebuia să susțină un exa men și, pentru că nu-l pregătise, amâna
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
după ei, băga-i-aș în pizda mamii lor de bandiți... În același timp, în orașul Serenite, Gabi Papadopol trecea prin niște chinuri de neîndurat. Imediat după trocul cu Stan, Gabi Papadopol fusese tare încântat de sine însuși: dându-i amicului său pistolul, contribuia și el la o treabă tare de tot, ca-n filme, periculoasă - Stan pleca la luptă și pleca înarmat cu pistolul său; și apoi, tranzacția încheiată i se părea avantajoasă în sine: de mult își dorise un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
îi ascunde ceva, că există o zonă în sufletul lui în care ei nu-i este permis să pătrundă și asta o umplea de ciudă, de amărăciune, o arunca în depresie. Tata, atras altădată de lecturi, de conversațiile intelectuale cu amicii la cafenea, nu mai manifesta acum nici un interes pentru asemenea îndeletniciri: devenise un singuratic și cu aerul său absent își petrecea tot mai mult timp în lungi peregrinări prin munții din preajma șantierului. În timpul preumblărilor, el își luase obiceiul de a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
de instituție unde l-a condus trimisul lui Cameniță să dea cu ochii de Cameniță însuși. Temutul personaj se mutase la București, fusese promovat și, desigur, ținuse neapărat să-și întâlnească vechii cunoscuți sau chiar, s-ar putea considera, vechii amici, cum ar fi el, Vlad. Când a rostit „vechii amici“, Cameniță a râs mătăhălos, cu fața lui de brută neîmblânzită, iar fratele meu a simțit deodată cum ace de spaimă îl înțeapă în inimă, era acea spaimă infinită pe care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
dea cu ochii de Cameniță însuși. Temutul personaj se mutase la București, fusese promovat și, desigur, ținuse neapărat să-și întâlnească vechii cunoscuți sau chiar, s-ar putea considera, vechii amici, cum ar fi el, Vlad. Când a rostit „vechii amici“, Cameniță a râs mătăhălos, cu fața lui de brută neîmblânzită, iar fratele meu a simțit deodată cum ace de spaimă îl înțeapă în inimă, era acea spaimă infinită pe care o cunoscuse în timpul detenției în temnița Securității. În preajma lui Cameniță
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
n-ar fi trebuit să încapă decât cel mult un kilogram. Dar și acesta în mod excepțional. Sau experimental, cu doctorii alături. Există, așadar, și indivizi născuți cu darul de a recupera ceva îndelung dorit într-un mod neverosimil. Un amic mi s-a lăudat că s-a culcat într-o săptămână cu treizeci și patru de femei. Acum, de când cu parizerul lui Gigel, îl cred. Amicul n-a cunoscut intim până la cincizeci de ani nici o femeie, iar când s-a ivit ocazia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
și indivizi născuți cu darul de a recupera ceva îndelung dorit într-un mod neverosimil. Un amic mi s-a lăudat că s-a culcat într-o săptămână cu treizeci și patru de femei. Acum, de când cu parizerul lui Gigel, îl cred. Amicul n-a cunoscut intim până la cincizeci de ani nici o femeie, iar când s-a ivit ocazia, geniul din el a răbufnit și s-a pus pe treabă. De altfel, și parizerul e, în felul său, o invenție genială. Toată lumea mănâncă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
de oameni aparent sau poate chiar efectiv mai deștepți decât tot ce-am întâlnit până într-un anumit moment al existenței. Îmi căutam modele printre profesori, dar aceștia ori nu aveau chef de emuli, ori nu aveau ce oferi. Datorită amicului, care producea cu fiecare izbândă a dialogului și temeiul ratării de mai târziu, am înțeles devreme un adevăr cardinal, și anume că nu există drumuri scurte de tot către calitate. Asta mă înnebunea la acel prieten, că întrevedea scurtături în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
dădea farmec. Peste toate, faptul cu care îmi controla întreaga gândire era lejeritatea opiniei în discuțiile despre părinți. N-am îndrăznit decât foarte, foarte târziu să mă întreb ce fel de părinți am avut, preferând să evit răspunsurile. Or, acest amic al meu avea cu o promptitudine dezarmantă opinii care mă fermecau și mă blocau. Avea ceva de zis despre oricine: personalități din alte veacuri sau vedete ale zilei. „Mozart e șmecher - spunea -, ia de la toți, dar nu se cunoaște.“ Pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
aș fi putut să cumpăr zece kile de banane sau două Rollex-uri de tinichea „Made în Taiwan“. Între un Rollex de 20 000 de dolari și unul de cinci asemănarea constă în măsurarea timpului. Secunda trece la fel pentru amândouă. Amicul la care locuiam mi-a dat să port Rollex-ul lui, de 12 000 de dolari. Din cauza prețului, funcția nu mai conta. Am mers cu ceasul acela de 12 000 la mână doar până la colțul străzii. Pur și simplu nu eram
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
spus visător: „Dacă mă prinde santinela când sar gardul îmbrăcat ca oamenii, în haine civile, e vai de mama mea. O să fiu exmatriculat. Dar știi ceva, merită! După ce o miroși pe liceanca mea, poți să și mori.“ Cealaltă integrare Un amic de-al meu, plecat să se stabilească în Canada prin anii ’80, a trăit un timp cu o „englezoaie“, dar nu s-a însurat cu ea. Cuvântul englezoaie e folosit doar la eșuarea unei relații. Când amicul acesta al meu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
Cealaltă integrare Un amic de-al meu, plecat să se stabilească în Canada prin anii ’80, a trăit un timp cu o „englezoaie“, dar nu s-a însurat cu ea. Cuvântul englezoaie e folosit doar la eșuarea unei relații. Când amicul acesta al meu a cunoscut-o pe funcționara mai mare cu patru ani ca el, femeia era „englezoaică“. Adică o persoană cu o aleasă legitimitate istorică în Toronto și, în ciuda faptului că nu era nici frumoasă, nici bogată și nici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
decât prudență. Părinții fetei nu făceau un secret din lipsa de considerație pentru român. Român, polonez sau ucrainean, pentru ei era totuna: un străin. Mai bine zis, un corp străin. În cei patru ani cât a durat relația cu „englezoaica“, amicul meu a dormit la ea, a luat masa cu ai ei, le-a studiat obiceiurile, ca să nu fie niciodată inoportun, dar niciodată n-a putut să spună, după slujbă, că se duce acasă. „Am știut de la început - mi-a spus
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
muntelui“. În Însemnarea din 22 martie 1952, sau la ceva vreme după, pe cînd Își revizuia Însemnările, Che trăgea o concluzie: „Cel mai Însemnat efort pe care Îl are de făcut Chile e să-și dea jos din spinare incomodul amic yankeu, o sarcină care, pe moment, pare supraomenească“. Numele lui Salvador Allende ne oprește aici. Pe motocicletă, În camioane sau furgonete, În ambarcațiuni sau Într-un mic Ford; dormind În secții de poliție, sub cerul liber sau În adăposturi de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
Necochea, unde Își făcea practica un vechi coleg de facultate al lui Alberto. Nu ne-a fost greu să parcurgem distanța Într-o singură dimineață, ajungînd exact la timp pentru friptura de prînz, avînd parte de o primire strălucită din partea amicului, dar nu atît de strălucită din partea nevesti-sii, care a simțit pericolul drumurilor noastre hotărît boeme. „Mai ai doar un an pînă să-ți iei diploma În medicină și cu toate astea pleci pe drumuri? Și habar n-ai cînd te
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
tratat cu mărinimie. Am dormit În cazarma din localitate. Motocicleta era mai mult sau mai puțin reparată și ne hotărîserăm să plecăm a doua zi, așa că ne-am gîndit să lăsăm naibii precauțiile și să dăm curs invitației unor noi amici, care ne chemaseră că bem ceva. Vinul din Chile e nemaipomenit, iar eu Îl dădeam pe gît cu o viteză fantastică și În asemenea cantități Încît, cînd a venit momentul să mergem la dans, mă simțeam gata să conduc lumea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
minerale suficiente cît s-o transforme Într-o țară industrială puternică: fier, cupru, cărbune, cositor, aur, argint, mangan și nitrați. Cel mai mare efort pe care Îl are de făcut Chile e să-și dea jos din cîrcă incomodul său amic yankeu, sarcină care, cel puțin deocamdată, pare herculeană, date fiind sumele de dolari americani pe care Statele Unite le-au investit aici și ușurința cu care Își umflă mușchii ori de cîte ori interesele lor economice par amenințate. TARATA, EL MUNDO
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
Petre Sirin, august 1973 PARTEA I Îl cunoscusem pe Mihai Rădulescu prin 1949, vara... Tocmai făcusem o excursie sentimentală în Făgăraș și eram de câteva zile în București, pradă unor simțăminte dintre cele mai contradictorii, când mă pomenii cu un amic - Jean H[erdan]1, un tânăr prețios și distins, cu părul ondulat și de o nuanță aurie mult prea frumoasă pentru a fi firească. Veșnic preocupat de relațiile sale mondene, venise și de data aceasta să mă anunțe că unul
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
și că i-ar fi făcut fără îndoială plăcere să mă cunoască... De fapt, temându-se de nereușită, nu-mi spuse lucrul acesta decât într un sfârșit, atunci când, scoțându-mă la plimbare, ne întâlnirăm la un colț de stradă cu amicul în chestiune. — Ce treabă bine ticluită! am gândit eu. Era Mihai R. Purta un costum alb și un zâmbet sfios, ce ținea de o latură ascunsă și de mulți necunoscută a caracterului său. Atât am remarcat. După câteva cuvinte de
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
Cluj. Trecuseră cele două jumătăți ale tinereții mele... Cea dintâi stătuse sub semnul Institutului Francez din Ro mâ nia și al prieteniei cu Roland Barthes, care fusese ultimul director în funcție al „Versailles-ului“, cum îl denumea grupul meu de amici. Cea de-a doua fusese perioada mea de profesorat într-o școală medie cu limbă de predare rusa și a durat aproape trei ani. Din această a doua jumătate nu m-am ales decât cu prietenia unui elev de excepție
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
o prelungire a tinereții... Deprinzând încă din perioada Versailles-ului să vorbim între noi numai franțuzește și numai la plural, pentru că, de, rangurile noastre la curtea Regelui Soare fuseseră mult prea înalte, am păstrat aceste obiceiuri curioase și după plecarea amicului nostru francez. Dar, pentru că Institutul Francez din România încetase de a mai exista, iar noi - cei patru - eram nevoiți să ne războim zi de zi cu forțe obscure, cu păgânii, cu necredincioșii, cu maurii, ne-am ales ca loc de
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
Ne-am dus la cafeneaua de la Ambasador. Atti, al cărui frate e bolnav, a plecat la ora zece. Discuție lungă cu Vally, care, fără a fi definitivă, nu întârzie a ne împăca. Ne-am amuzat pe socoteala colierului pe care amicul meu tocmai îl cumpărase pentru logodnica lui. Afară, lapoviță și ninsoare, iar pe deasupra - un frig îngrozitor. 6 noiembrie 1949 După ce m-am trezit am avut tot timpul impresia că ar trebui să merg undeva, sau că ar trebui să fac
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
pe acesta! Pe când el, Pierre, ce câștiga? Nimic! Un biet om amărât între două vârste, în căutare de angajament și cu o mamă bolnavă pe cap, fără casă (fără „coteț“, cum se zice) în care să poată să-și primească amicii (oful cel mare al lui Atti, pesemne...), temător de propria lui umbră, oferind doar bucurii palide și inexistente... El, Atti, se mulțumea și cu acestea, dar Pierre bineînțeles că nu! Pentru el nu era, fără îndoială, decât un joc, un
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
al Bucureștilor, pe care o subînchiria doamna Popovici, născută contesă de Roma și măritată cu fostul soț al Vioricăi Dragalina - prietena Augustei (ce mică e lumea!). Sâmbătă, 29 mai 1952 Seara, precedat de Navarra și de Aranjuez, precum și de un amic - militar în termen -, Mihai își făcu intrarea la Saragossa, capitala Aragónului. și, pentru a-l cinsti pe sărbătorit, dovedind totodată că nu era străin de jocurile de la Curtea Spaniilor, îi aduse drept dar lui Pierre un foarte frumos album Velázquez
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
meu. 12 iulie 1952 Întors acasă din Portugalia, am înghițit ceva în grabă și am plecat din nou: la frizer, apoi la Aro și, în fine, împreună cu Mihai la ștrand. Soare, apă, fân și El. Seara rămân acasă și aștept amici care poate vor veni să mă vadă. 13 iulie 1952 Dimineață, împreună cu Monseniorul, la Portugal - audiție de discuri... Mă simțeam oarecum lăsat deoparte: se vorbea despre lucruri pe care eu nu le cunoșteam... (— La ce te gândești? Să știi că
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]