11,066 matches
-
se așezaseră în tăcere pe băncile puse de o parte și de alta a mesei - o masă veche, lungă și cu scândurile desfăcute. Balamber încă se străduia să-și revină din tulburare. întunecat, nu-și dezlipea privirea de la Malaberga, acum aplecată deasupra flăcărilor: îi cerceta cu interes fiecare mișcare, iar mâna dreaptă încă îi zăbovea pe mânerul săbiei. Audbert, care îl știa cât e de impulsiv, nu-l scăpa din ochi, temându-se să nu facă vreun gest neașteptat și violent
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
gest nelămurit cu mâna, ca și cum ar fi vrut să-l îndepărteze: — Las-o baltă, vezi-ți de treburile tale, că e mai bine. După aceea, se apropie de masă, se așeză, cu picioarele desfăcute, chiar în fața lui Balamber și se aplecă puțin înainte peste tăblie, încrucișând brațele. Ochii îi râdeau acum, plini de lumina unei bucurii tinerești, într-un ciudat contrast cu părul sur. Și-i aținti din nou în cei ai hunului. — Păi? întrebă cu vocea sa răgușită. N-aveți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se fi liniștit; Balamber, întorcându-se către Kayuk, îi făcu semn să se apropie. Băiatul se supuse imediat, strigându-l, la rândul său, pe marcoman. — Ajută-mă! îi porunci el, apoi se întoarse către cufere. Audbert veni imediat și se aplecă să-l ridice pe primul, dar băiatul îl opri cu un gest al mâinii, vrând cu orice preț să-l ajute. Cufărul era într-adevăr greu, însă Audbert înțelese că băiatul voia să lase impresia că era, de fapt, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
car. în spațiul ce se deschise dintr-o dată înaintea lui printre combatanți, îl văzu pe tatăl său, plin de sânge, primind o nouă lovitură de suliță, care îi străpunse zalele sub un umăr. în spatele lui, Ricarius, rănit și el, se apleca sub loviturile dușmanilor. în același timp, vizitiul fusese dat jos din car, iar carul țâșnea înainte, tras de caii îngroziți într-o goană sălbatică, spulberând tot ce îi stătea în cale. Privirea căpeteniei burgunde, căzută în genunchi, se fixă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
astfel cuprins de disperare, văzu strălucind în iarbă, foarte aproape de piciorul său stâng, lama unui pumnal. După câteva clipe de teribilă nehotărâre, aruncă în jur o privire iute și, cu o mișcare imperceptibilă, acoperi lama cu bocancul; după care se aplecă, prefăcându-se că își aranjează legăturile încălțărilor, și, fulgerător, puse mâna pe el, strecurându-l între călcâi și bocanc. Gestul acela - absolut inutil, de vreme ce era înconjurat de cei care intenționau să-l omoare și, practic, îl considerau deja mort - reuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și încă un țipăt, ascuțit, de femeie. Trase atunci de frâe, se întoarse, traversă torentul și împinse calul către celălalt mal; ajunse iute la cărarea pe care dispăruse Rutger și își îmboldi animalul, parcurgând în întregime traseul abrupt și întortocheat, aplecându-se atent, din când în când, ca să se ferească de ramuri. în vreme ce urca, îl auzi pe Rutger vorbind pe un ton scăzut și căutând, parcă, să fie convingător; nu-i fu, însă, cu putință să înțeleagă ce spunea. Totuși, ceea ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
avea trăsături nobile și în același timp hotărâte, iar Balamber le găsi foarte frumoase. în ochi i se putea citi mai mult hotărâre decât frică; stătea în gardă, gâfâind, în poziția în care ar fi stat orice războinic cu experiență: aplecată în față, întindea ambele brațe către adversar, ținându-le, însă, puțin îndoite; se legăna ușor pe picioarele bine înfipte în iarbă și desfăcute pe cât îi dădea voie rochia elegantă, dar toată sfâșiată. Urmărea fiecare mișcare a burgundului și schimba mereu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ei, care, imobilizat lângă stâncă, îl fixa pe Balamber cu ochii ieșiți din orbite, arzând de febră. Luând-și privirea de la copilă, hunul se apropie de el și, apucându-l brutal de mâna cu care căuta să-l îndepărteze, se aplecă asupra lui și se apucă să-i cerceteze chipul palid și umflat. Tânărul îl privi cu dispreț, iar fața i se strânse de la durerile cauzate de rană. — Ce vrei, blestematule? protestă el. Du-te de-aici, lasă-ne să plecăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
altceva decât să tragă de timp pentru a amâna inevitabilul. îi aruncă rănitului din nou o privire și se hotărî. Mâna i se duse repede la sabia scurtă ce-i atârna la șold. Cu arma în mână, dădu să se aplece asupra băiatului, dar Frediana, cu un strigăt, sări în picioare și se azvârli asupra lui, obligându-l sa facă un pas înapoi. Chipul său frumos era răvășit. — Nu! imploră ea, desfăcând brațele ca să-și protejeze fratele. Nu-l omorî! Balamber
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se pierdu printre arbuști. Ceilalți burgunzi, rămași pe prundiș, comentau între ei cu exclamații de uimire, experiența hunului și nu puteau să-și dezlipească ochii de la el. Khaba arătă spre bandaj: — Ce ai pățit acolo? Am mâna opărită. Balamber se aplecă să-și dezlege, destul de chinuit, chinga șeii și vorbi către Odolgan: — în loc să faci mutra aia de idiot, mai bine ajută-mă să încalec. Cu brațul ăsta nu reușesc. Odolgan sări agil din șa, își împreună palmele și își ajută prietenul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îl privi pieziș, cu o expresie întunecată și incertă, meditând la răspunsul ce-l avea de dat. Văzându-l că șovăie, Wolfhram înaintă iarăși un pas și îl pălmui. — N-ai auzit? Răspunde! Prefectul te-a întrebat ceva. Audbert se aplecă, lăsându-se în genunchi, până ajunse aproape între picioarele roibului. — îndurare, Eminentissime! Ai puțină îndurare pentru acest slujitor umil al tău! Da, sunt un marcoman și vin din Suabia de Sus. Sebastianus își potoli calul enervat de prezența sâcâitoare a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
făcu de mai multe ori pe frunte semnul crucii. — Sigur, domine. Creștin botezat! Creștin botezat! O strâmbătură sarcastică se lăți pe obrazul rumen al lui Wolfhram. — Daaa, sigur! Un marcoman botezat, haida-de! Cu o mână sprijinită în șold, Sebastianus se aplecă puțin din șa către prizonier: — Dacă ești creștin, știi sigur să spui Tatăl Nostru, nu-i așa? Ochii lui Audbert se căscară, într-o expresie stupefiată. — Eu... eu... bâlbâi el pierdut. — Deci? îl încolți Sebastianus. Marcomanul înghiți și, încrețindu-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se ridica un vălmășag de glasuri, în mijlocul căruia nu era lesne să te înțelegi unul cu celălalt. Ca să se poată auzi, Sebastianus fu nevoit să-și apropie puțin calul de cel al interlocutorului său și îi vorbi aproape la ureche, aplecându-se din șa. Auzind numele trădătorului, Alpinianus se îndreptă în șa de parcă ar fi fost biciuit și se întunecă la față. — Urâtă treabă! în tinerețe, Gualfard s-a comportat minunat în războiul cu hunii. Nimeni nu s-ar îndoi vreodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
privirea Fredianei. Era palidă, încordată, încercarea prin care trecea era cu siguranță foarte grea, însă nu avea lacrimi în ochi. Nu se mișcase din jilțul său, dar îl fixa cu o privire vie. O adiere îi mângâie vălul, în vreme ce răspundea, aplecând ușor capul, la semnul său de respect. Trecură doar câteva clipe până le salută și pe celelalte femei. Griselde, cu spontaneitatea celor cincisprezece ani pe care îi împlinise, dădu să se ridice ca să-i vină în întâmpinare, însă o reținu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
un salt înapoi. Urletul de spaimă și dezaprobare ce se auzi în marea piață fu atât de puternic, încât câteva păsări părăsiră în mare grabă acoperișul Pretoriului. Gualfard, însă, nu se pierdu cu firea: nu făcu greșeala de a se apleca să-și ia arma, ci, cu mare prezență de spirit și nebănuită agilitate, se azvârli înainte cu capul plecat. Protejându-se cu scutul său mare, îl izbi cu toată greutatea pe Sebastianus, surprinzându-l pe când deja se pregătea să înainteze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fi putut fi luată și drept un tânăr paj puțin efeminat, dacă n-ar fi fost cascada de plete ce i se revărsa pe umeri, mângâiată când și când de un vânt umed care anunța ploaia. — Așadar, îi spuse el, aplecându-se puțin în șa ca să-i strângă mâna, te întorci în valea ta. E foarte departe? Nu. O călătorie de doar două zile. E drept ca tatăl meu să fie înmormântat acasă la el, în mijlocul poporului său. Dar o să ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
dacă ar vedea-o într-adevăr, în câteva săptămâni, sosind pe cal, cu părul lung în vânt, în fruntea unui mănunchi de războinici. Deodată, pe drumurile cetății răsună, ca un ecou, galopul mai multor cai, iar cele două santinele se aplecară peste creneluri și prinseră să discute cu însuflețire. Una arăta cu degetul înspre Poarta de Răsărit. Privind într-acolo, Sebastianus distinse, între două case, o coloană de cavaleri ce păreau grăbiți să părăsească cetatea. Din decumanus-ul cel mai apropiat răsună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de o jumătate de milă de locul unde se găseau, într-un punct aflat la ultima cotitură pe care o puteau vedea, se stârnise un nor de praf la mică înălțime. I-l arătă lui Chilperic: — Uită-te acolo, jos. Aplecându-se în șa ca să vadă mai bine, fiul lui Gundovek încreți fruntea și, brusc, încuviință: — Vin, spuse el alarmat. Or să măture toată mulțimea aceea și or să fie curând aici. Așadar, în a doua zi de călătorie întâlneau, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
or să fie curând aici. Așadar, în a doua zi de călătorie întâlneau, în sfârșit, dușmanul. Sebastianus își mută privirea către o porțiune mai apropiată a drumului: fugarii pe care îi vedea înaintând trecuseră de o cotitură deasupra căreia se apleca o stâncă imensă, astfel că nu aveau posibilitatea să-și dea seama de ceea ce se întâmpla în spatele lor și, deci, de gravitatea pericolului în care se găseau. Simți impulsul prostesc să strige, să-și agite brațele, să-i avertizeze cumva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
niciodată, îl bătu pe umăr cu afecțiune: — Adio, Vitalius, mult noroc! — Și ție, Prefectule! Acestea fiind spuse, soldatul întoarse spatele și dispăru printre copaci, căutându-și calul. Pe drum, se apropie de un combatant ilir postat între arbuști și se aplecă să-i spună câteva cuvinte, apoi amândoi se ridicară și se îndreptară spre luminișul unde se găseau caii. Sebastianus nu se mai gândea de acum la ei. își îndreptase din nou atenția către ceea ce în scurtă vreme urma să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
s-au întrebat pentru ce Domnul nostru i-a trimis ca să semene moartea prin părțile astea? Lăsă această întrebare să plutească în aer, în vreme ce străpungea cu privirea sa ascuțită chipurile bărbaților și ale femeilor care îl ascultau. Multe capete se aplecară, dar nimeni nu-i răspunse. Apoi reluă: — Ei bine, v-o spun eu: mânia divină e cea care vă lovește acum și, dacă se întâmplă așa, e din cauza păcatelor voastre. Cu pași înceți, începu să treacă pe dinaintea ascultătorilor săi adunați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și se întoarse în curte. Canzianus se ținu după el, nu fără a fi recomandat mai întâi fratelui Baudelius să facă tot ce îi stătea în putință pentru a-l îngriji pe rănit. în vreme ce se ostenea în spatele său, Ambianus se aplecă și îi șopti la ureche: — E Wisichart, spuse, arătând spre războinic; maestrul de arme al lui Chilperic și omul lui de încredere. între timp, burgundul ajunsese la poartă și își încuraja soldații, ce soseau în mici grupuri, să vină mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
capul, nu izbutea să-și facă o idee clară despre starea în care se afla. Reușea doar să vadă deasupra sa conturul bârnelor lungi ale tavanului. O umbră i se postă în față. Pe fundalul luminii proiectate de flacără, văzu aplecându-se asupra lui chipul unei femei. — Te-ai trezit. Bine! auzi în galo-romană, însă cu inflexiunea tipică a helveților. Glasul, cu un timbru puțin aspru, îi păru a fi al unei femei nu foarte tinere. — Ți-e foame? Gura sa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
din care putea vedea turnul și o bună parte din zidul înconjurător, în care se deschidea o poartă mare. Nici o problemă să treacă de ele. Partea ce rămăsese din clădire, pe care luptătorii hiung-nu o întrezăriseră pe când urcau, căci se apleca deasupra prăpăstiei, nu mai era vizibilă din acel punct. Balamber observă multe capete mișunând după buza zidului și prin ambrazurile turnului - bărbați și femei care cu siguranță se îngrămădeau să scruteze cu teamă capătul drumului dinspre bariera de altfel nesupravegheată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mai groasă, culeasă de pe jos, ca să nu-și muște limba. întinzând o mână spre Inisius, Balamber observă: — Dar... omul ăsta... îl omori! Canzianus scutură din cap. Nu. Dumnezeul meu e milostiv; o să vezi că o să-și vină iute în fire. Aplecându-se asupra suferindului, pe care Gomerius îl apăsa cu toată greutatea corpului pentru a-l împiedica să-și facă singur rău în timp ce se zvârcolea, îi făcu semnul crucii pe frunte, apoi începu să-i mângâie fața și să-i vorbească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]