51,462 matches
-
poliția locală din Ungaria, Norvegia, Olanda și Franța au primit un număr enorm de denunțuri. Cele mai multe nici măcar nu urmăreau favoruri sau un câștig material. și sub stăpânirea sovietică (mai ales În estul Poloniei, Între 1939 și 1941), Încurajarea informatorilor În stil iacobin și obiceiul revoluționar (francez) de a pune la Îndoială loialitatea altora au Înflorit nestingherite. Pe scurt, toată lumea se temea de toată lumea - și pe bună dreptate. Pe fondul unei suspiciuni generale, oamenii se grăbeau să-i denunțe pe ceilalți pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Executarea ordinelor” nu era un argument valid. Pedepsirea de către Aliați a criminalilor de război germani prezenta totuși două neajunsuri inevitabile. Prezența judecătorilor și a procurorilor sovietici a fost interpretată de numeroși comentatori germani și est-europeni ca o dovadă de ipocrizie. Stilul Armatei Roșii și metodele sovietice În teritoriile „eliberate” nu erau un secret - erau, poate, mai bine cunoscute și mai mediatizate atunci decât ulterior. Epurările și masacrele din anii ’30 erau Încă vii În memoria multor oameni. Faptul că sovieticii Îi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
chipul Statelor Unite, punând accentul pe modernizare, investiții În infrastructură, productivitate industrială, creștere economică și cooperare Între sindicate și patronat. În cadrul „misiunilor de productivitate” finanțate de Planul Marshall, mii de manageri, tehnicieni și sindicaliști au venit În Statele Unite pentru a studia stilul antreprenorial american - cinci mii numai din Franța (un sfert din total), Între 1948 și 1952. O sută patruzeci și cinci de „echipe de productivitate europene” au sosit În Statele Unite numai din martie până În iulie 1951, de cele mai multe ori alcătuite din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că Cehoslovacia conta foarte mult În planul de ansamblu. Ce se Întâmplase la Praga - și ce se Întâmpla În Germania, unde politica sovietică trecea rapid de la tergiversare și dezacord la confruntare deschisă cu foștii aliați - marca Întoarcerea lui Stalin la stilul și strategia unei ere anterioare. În linii mari, schimbarea se datora nervozității lui Stalin, care nu reușea să modeleze cum dorea situația europeană și germană, dar un factor special era Iugoslavia, care Îl irita din ce În ce mai mult. * * * În 1947, guvernul iugoslav
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la alegerile generale din aprilie 1948, când ambasada americană și Vaticanul au intervenit masiv de partea anticomuniștilor 6. Dar asta nu conta. În teoria jdanovistă a celor două tabere, comuniștii din Vest erau reduși la un rol secundar, de sacrificați. Stilul hiperrevoluționar iugoslav, până acum un impediment pentru diplomația stalinistă, ar fi putut să pară util În aceste condiții - și chiar fusese la Szklarska Porêba, unde Partidului Iugoslav i s-a dat partitura-cheie. Un lucru e sigur: francezii, italienii și ceilalți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la fel ca În zonele baltice recent sovietizate, consecința reformei agrare comuniste a fost penuria instituționalizată În țări În care mâncarea fusese până atunci ieftină și din abundență 3. Ca răspuns la aceste erori palpabile, autoritățile au introdus legi În stil sovietic ce incriminau „parazitismul”, „speculația” și „sabotajul”. Cum spunea dr. Zdenka Patschová, judecătoare și membră a Adunării Naționale Cehoslovace, adresându-se la 27 martie 1952 colegilor legislatori, „procedurile judiciare au ca sarcină principală să-i demaște pe chiaburi, arătându-i
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
spune despre colectivizare. Se pare că Stalin și-a dat seama cât de nepractic era să-i bage pe țăranii polonezi În colective (Însă acest argument nu l-ar fi oprit). Faptul că În relațiile cu Polonia sovieticii abordau un stil circumspect cu care ne vom mai Întâlni era exclusiv o mișcare calculată. Spre deosebire de ceilalți supuși din estul Europei, polonezii erau numeroși; capacitatea și predispoziția lor la răzvrătire Împotriva jugului străin erau cunoscute de generații Întregi de funcționari și ofițeri sovietici
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai izolat decât celelalte partide comuniste din Est, fusese mereu sfâșiat de lupte interne, iar eliminarea extremelor dreaptă (Pătrășcanu) și stângă (Pauker) a Însemnat, mai presus de orice, triumful facțiunii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dictator de o eficacitate cruntă, cu un stil de guvernare ce amintea morbid (ca și cel al succesorului său, Nicolae Ceaușescu) de vechile regimuri autoritariste din Balcani. În acești ani, evreii din România au fost Înlăturați din posturile guvernamentale și de partid, ca și cei din Germania de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Fiecare dintre noi, În declarația sa, era obligat să se «demaște» pentru binele radioului și al publicațiilor Kominform”. Acuzații erau transformați din presupuși critici ai regimului sau oponenți politici Într-un furnicar de conspiratori josnici, cu țeluri venale și infame. Stilul greoi al Imperiului Sovietic maschează uneori acest obiectiv - ce să Înțelegi dintr-un limbaj care Încerca să mobilizeze opinia publică Într-o metropolă ca Budapesta reiterând greșelile celor care s-au opus „luptei Împotriva culacilor”? Însă publicul nu trebuia să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
spectrului. Gândirea și opinia de dreapta intraseră Într-un con de umbră În Europa. Dar, deși conținutul scrierilor și manifestărilor publice s-a metamorfozat spectaculos după căderea lui Hitler, a lui Mussolini și a adepților lor, tonul a rămas același. Stilul imperios-apocaliptic al fasciștilor; apelul lor la soluții violente și „definitive”, de parcă schimbarea autentică presupune obligatoriu nimicirea totală; disprețul față de compromis și de „ipocrizia” democrației liberale; entuziasmul pentru alternativele maniheiste (totul sau nimic, revoluție sau decadență): toate aceste impulsuri puteau servi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
umane”. Din motive similare, Radiodifuziunea Britanică a inaugurat În 1946 Programul Trei la radio: un produs elitist și sofisticat, cu scopul explicit de a stimula și disemina „calitatea”. Deși se adresa segmentului numit În Europa „intelighenție”, acesta evita Într-un stil englezesc inconfundabil, prin amestecul de muzică clasică, discuții serioase și conferințe de specialitate, orice subiect politic sensibil sau controversat. Britanicii nu erau indiferenți la problemele europene. Diverse periodice informau regulat despre politica și cultura europene, iar cititorii britanici puteau fi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
insignifianța politică. Cum stânga avea vântul În pupă și istoria de partea ei, literații de dreapta din noua generație s-au declarat sfidător perdanți, transformând decadența autentică și solipsismul morbid al unor Drieu La Rochelle și Ernst Jünger Într-un stil comportamental și vestimentar - și prefigurându-i astfel pe cei care aveau să fie numiți, În Anglia doamnei Thatcher, young fogeys. Mai reprezentativi, cel puțin În Franța și Marea Britanie, erau intelectualii conservatori care se opuneau comunismului de treizeci de ani. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
50, iar tonomatul nu Înlocuise Încă orchestra). Prăpastia dintre generații ce avea să caracterizeze deceniul următor nu se făcea simțită deocamdată. „NewLook” lansat de Christian Dior În februarie 1947 (menit să contrasteze cu criza de textile din timpul războiului, noul stil, de un lux ostentativ, abunda În fuste ample, umeri falși, mâneci bufante și o avalanșă de funde și falduri) a fost adoptat, după posibilități, de femei de toate vârstele: aspectul exterior era Încă determinat de clasă și venit, mai degrabă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
costume zazou de inspirație americană (pantaloni bufanți și haină până la genunchi, cu umeri supradimensionați), iar entuziasmul boemilor și intelectualilor, la sfârșitul anilor ’40, pentru scurta din nolton (cândva haina tradițională a pescarilor belgieni) prevestea tendința tineretului de a adopta un stil vestimentar din ce În ce mai relaxat. În clubul de noapte ultra-șic Le Tabou, inaugurat la Paris În aprilie 1947, licențele vestimentare erau Însăși esența mondenității, iar Rendez-vous de juillet, un film francez din 1949, insistă asupra lipsei de maniere a tinerei generații: la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
legăturile cu Mafia. În anii ’50, marea corupție era apanajul creștin-democraților; În deceniile următoare, socialiștii care administrau marile orașe din Nord le-au urmat exemplul cu un succes considerabil. Corupția, În politică, e În mare măsură rodul oportunităților. Guvernarea În stil italian nu era deosebit de performantă, dar a funcționat. În timp, familiile politice au structurat domenii Întregi de activitate publică și civică. Industriile au fost „colonizate” de creștin-democrați. Controlul și direcția personalului În presă, radio - mai târziu și televiziune - erau Împărțite
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Das Land des Lächelns (1952), Wenn der weiße Flieder wieder blüht (1953), Viktoria und ihr Husar (1954), Der Treue Husar (1954), Das Fröhliche Dorf (1955), Wenn die Alpenrosen bluhn (1955), Die Rosel vom Schwarzwald (1956) și multe altele În același stil - evocă un ținut și un popor netulburate de bombe sau refugiați, o „Germanie profundă” sănătoasă, rurală, fericită, pură și blondă. Atemporalitatea lor sugera În mod plăcut o țară și un popor libere de ocupanții din Vest și din Est, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Clipa de speranță a luat sfârșit odată cu invadarea Ungariei. Câțiva observatori din Occident au Încercat să justifice intervenția sovietică sau măcar s-o explice, acceptând versiunea oficială comunistă potrivit căreia Imre Nagy condusese sau fusese corupt de o contra-revoluție. În stilul său caracteristic, Sartre insista că revolta ungară fusese marcată de un „spirit de dreapta”. Dar, indiferent de motivele insurgenților maghiari - și acestea erau mult mai variate decât părea la vremea respectivă -, nu răzvrătirea lor, ci mai degrabă represiunea sovietică i-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a tuturor practicilor și aspirațiilor Americii moderne. Deși multora le părea o deviere radicală, de fapt, nu era o experiență nouă. Europenii erau „americanizați” - și se Înspăimântau la acest gând - de cel puțin treizeci de ani22. Voga liniilor de producție stil SUA și „taylorizarea” normelor de lucru, ca și fascinația pentru filmele și modele americane erau o poveste veche chiar și Înaintea celui de-al doilea război mondial. Intelectualii europeni din perioada interbelică deplângeau lumea „haină” a modernității americane care Îi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prezentat pe ecran În mai mare măsură decât o făcuseră părinții lor cu douăzeci de ani Înainte, dar râzând În hohote de patosul exagerat și naivitatea amorului american și a rutinei domestice. În același timp Însă, acordau o atenție sporită stilului actoricesc adesea subversiv. Muzica din filmele americane a reapărut În Europa la radio, În cafenele, baruri și discoteci. Limbajul corporal al tinerilor rebeli americani - așa cum se vedea În film - a devenit pentru contemporanii lor europeni ultimul răcnet. Tinerii europeni au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
filmele americane a reapărut În Europa la radio, În cafenele, baruri și discoteci. Limbajul corporal al tinerilor rebeli americani - așa cum se vedea În film - a devenit pentru contemporanii lor europeni ultimul răcnet. Tinerii europeni au Început să se Îmbrace „În stil american”: când primii blugi „Levi’s originali” au fost scoși la vânzare În Paris, la Marché aux Puces În mai 1963, cererea a epuizat stocul. Uniforma tinerilor americani (blugi și tricouri) avea minime conotații de clasă (cel puțin până când ambele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din ce În ce mai aluzive și mai ușoare. și, oricum, publicul larg prefera În continuare filmele americane de succes. Culmea este că și ideile revoluționare ale noului val de cineaști francezi s-au născut tot din admirație pentru producțiile americane, În special pentru stilul sobru și auster de film noir de la sfârșitul anilor ’40. Exasperați de clișeele tematice și decorul rococo ale predecesorilor, câțiva tineri cineaști francezi - botezați „Noul Val” În 1958, de criticul francez Pierre Billard - și-au propus să reinventeze arta cinematografică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se poate spune despre Eric Rohmer, veteranul grupului, devenit mai târziu faimos pentru „poveștile morale” cu tentă elegiacă, dintre care primele două, La boulangère de Monceau și La carrière de Suzanne, au fost filmate În 1963. Dar cel care Întruchipează stilul și impactul Noului Val este François Truffaut. Renumit mai ales pentru seria de filme cu Jean-Pierre Léaud În rolul lui Antoine Doinel (eroul autobiografic al lui Truffaut), Les quatre cents coups (Cele patru sute de lovituri, 1959), L’amour à vingt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prea fățiș noua imagine bogată și „sexy” a Italiei și a italienilor - bazată de multe ori pe calitățile fizice ale Sophiei Loren sau pe roluri comice de desfrânat cinic atribuite lui Marcello Mastroianni, ca În Divorzio all’italiana (Divorț În stil italian, 1961) sau Matrimonio all’italiana (Căsătorie În stil italian, 1964). Primul rol al lui Mastroianni, mult mai sobru, a fost În La dolce vita (1960) lui Federico Fellini - regizor care se bucura de multă apreciere din partea acelorași spectatori care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și a italienilor - bazată de multe ori pe calitățile fizice ale Sophiei Loren sau pe roluri comice de desfrânat cinic atribuite lui Marcello Mastroianni, ca În Divorzio all’italiana (Divorț În stil italian, 1961) sau Matrimonio all’italiana (Căsătorie În stil italian, 1964). Primul rol al lui Mastroianni, mult mai sobru, a fost În La dolce vita (1960) lui Federico Fellini - regizor care se bucura de multă apreciere din partea acelorași spectatori care Îi admirau pe Godard și Truffaut, mai ales după
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anticipează universul pustiu și detașat al artei de la sfârșitul anilor ’60, perfect ilustrat de același Antonioni În Blow-Up (1966). Filmului italian Îi lipsea intelectualismul seducător al filmului francez (sau suedez), dar ce aveau toate În comun - și din abundență - era stilul. Acest stil - un amestec În proporții variabile de siguranță artistică, ambiție intelectuală și spirit cultivat - era factorul care singulariza scena europeană, mai ales În ochii americanilor. La sfârșitul anilor ’50, Europa Occidentală nu numai că-și revenise după criza economică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]