51,283 matches
-
trupului slab concentrat într-un eu minuscul. Percepea gâdilarea unei picături care îi aluneca pe sub clapa șepcii și bătaia inimii sale, iar lângă inimă - prezența fragilă a fiolelor pe care tocmai le cumpărase. „Eu, a răsunat deodată în ea o voce înăbușită, eu stau aici, în viscolul ăsta, la capătul lumii, în Siberia asta, eu, Charlotte Lemonnier, eu, care n-am nimic comun cu locurile astea sălbatice, nici cu cerul, nici cu pământul ăsta înghețat. Nici cu oamenii ăștia. Sunt aici
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
rochia unei tinere domnișoare cu zâmbet capricios și trufaș, așezată într-un fotoliu frumos, în mijlocul unei încăperi mari, cu mobile elegante, cu perdele de mătase la ferestre. - La raison du plus fort est toujours meilleure 1, declama tânăra cu o voce înțepată. -... est toujours LA meilleure 2, corecta discret Charlotte și, cu ochii plecați, adăuga: - Ar fi mai corect să pronunțați meilleure și nu meilaire. Meill-eu-eure... Își rotunjea buzele și prelungea sunetul acela care se pierdea într-un „r” catifelat. Tânăra
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
într-un coc - o pălărie mare îl încununa. Vântul primăvăratic ondula vălul aruncat peste borurile largi, îndoite grațios. - Mergem la gară! a spus ea și l-a uimit și mai mult pe birjar cu sonoritatea vibrantă și foarte străină a vocii ei. La gară, a repetat fetița care-l chemase adineauri pe stradă. Ea vorbea foarte bine rusește, cu o urmă de accent siberian... Charlotte știa că apariția Albertinei pe trepte fusese precedată de o luptă lungă și dureroasă, întretăiată de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
vagon, avea un vis scurt, luminos și complet neverosimil. Ca și cămilele acelea uriașe, în ninsoare, care-și întorceau capetele disprețuitoare spre o biserică. Patru soldați ieșeau pe ușa deschisă, târând după ei un preot, care îi mustra cu o voce hodorogită. Cămilele cu cocoașele acoperite de zăpadă, biserica, mulțimea aceea hilară... În somn, Charlotte își amintea că altădată siluetele acelea cocoșate erau nedespărțite de palmieri, de deșert, de oaze... Și atunci se dezmeticea: nu, nu era vis! Stătea în mijlocul unei
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în jos, pe dușumea. De pe treptele izbei, a zărit, sub un măr chircit, o bătrână, cu capul înfofolit întrbroboadă neagră. Încovoiată, femeia trăgea o creangă groasă cufundată în zăpadă. Charlotte a strigat-o. Dar bătrâna țărancă nu a întors capul. Vocea îi era prea slabă și se spulbera repede în aerul mat de moină. Nu s-a simțit în stare să mai strige o dată. A împins ușa cu umărul. În antreul întunecos și rece, a văzut o întreagă provizie de lemne
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
lungi de zăpadă. Chipul ei veșted semăna cu al oricărei țărănci bătrâne din ținutul siberian. Buzele, acoperite cu o rețea fină de riduri, i-au fremătat. Și în gura aceea, în pieptul uscat al acelei ființe de nerecunoscut, a răsunat vocea Albertinei, o voce din care nu se schimbase nici măcar o notă. - În toți anii aceștia, nu mă temeam decât de un singur lucru: că te vei întoarce aici! Da, acelea au fost cele dintâi cuvinte pe care Albertine le-a
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Chipul ei veșted semăna cu al oricărei țărănci bătrâne din ținutul siberian. Buzele, acoperite cu o rețea fină de riduri, i-au fremătat. Și în gura aceea, în pieptul uscat al acelei ființe de nerecunoscut, a răsunat vocea Albertinei, o voce din care nu se schimbase nici măcar o notă. - În toți anii aceștia, nu mă temeam decât de un singur lucru: că te vei întoarce aici! Da, acelea au fost cele dintâi cuvinte pe care Albertine le-a adresat fiicei sale
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
calde aduceau cu rășina de pin. Îi gâdilau nespus de plăcut trupul, pe care Charlotte îl freca cu un bulgăre de lut albastru. Săpunul nu mai era decât o vagă amintire. - Ai slăbit mult, a spus Albertine foarte încet și vocea i s-a frânt. Charlotte a râs încetișor. Și, ridicându-și capul cu părul ud, a văzut lacrimi de aceeași culoare a chihlimbarului strălucind în ochii stinși ai mamei sale. În zilele care au urmat, Charlotte a încercat să afle
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Un tren pentru Moscova... - Sabotajul specialiștilor burghezi la căile ferate... - Starea proastă a sănătății mamei mele... - Oribila moștenire economică și culturală lăsată de țarism... În cele din urmă, fără vlagă, Charlotte a șoptit: - Ascultați, dați-mi, vă rog, înapoi actele... Vocea șefului parcă s-a lovit de un obstacol. Un spasm rapid i-a străbătut chipul. A ieșit din birou fără să spună nimic. Profitând de absența lui, Charlotte a aruncat o privire pe teancul de broșuri. Titlul a cufundat-o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a coborât din cer. Lumea s-a transformat într-un cristal de gheață în care se încrustaseră copacii plini de promoroacă, coloanele albe și nemișcate de deasupra hornurilor, linia argintată a taigalei la orizont, soarele încercuit de un nimb strălucitor. Vocea omenească nu mai răzbătea, aburul ei îngheța pe buze. Ele nu se mai gândeau decât cum să supraviețuiască zi de zi, păstrând o minusculă zonă de căldură pe lângă trupurile lor. Îndeosebi izba le-a salvat. Fusese concepută în întregime ca să
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
remarcat repede că mândria lui de a fi un „judecător al poporului” se îmbina cu o vagă stinghereală căreia, pe atunci, nici el nu ar fi putut să-i explice cauza. La masa de nuntă, unul dintre invitați, cu o voce gravă, a apropus să fie comemorată moartea lui Lenin printr-un minut de reculegere. Toată lumea s-a ridicat în picioare. La trei luni după nuntă, a fost numit la celălat capăt al imperiului, la Buhara. Charlotte voia cu orice preț
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dintre poeziile ei preferate? M-am dus să mă așez lângă ea, pe jos, sprijinindu-mi coatele pe capul bacantei de piatră. Sora mea se afla de cealaltă parte, rezemată de balustradă, cu privirea pierdută în ceața caldă a stepei. Vocea Charlottei era cântată, așa cum o cereau versurile acelea: Il est un air pour qui je donnerais Tout Rossini, tout Mozart et tout Weber Un air très vieux, languissant et funèbre Qui pour moi seul a des charmes secrets...1 Vraja
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
seul a des charmes secrets...1 Vraja poemului lui Nerval a făcut să se ivească din negura serii un castel de pe vremea lui Ludovic al XIII-lea și castelana „blondă cu ochi negri, în veșmintele ei străvechi”... În clipa aceea, vocea surorii mele m-a smuls din reveria poetică. - Și cu Félix Faure ce s-a întâmplat? Ea stătea tot acolo, în colțul balconului, aplecându-se ușor peste balustradă. Cu gesturi distrate, smulgea din când în când câte o floare ofilită
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
banale, pe care va trebui să i le adreseze soțului ei... Fără ca eu însumi să pot să-mi explic, auzeam parcă vibrând o coardă în sufletul acelei femei. Inima mea răsuna la unison. „Emma Bovary sunt eu!”, îmi sufla o voce senină, venind din istorisirile Charlottei. Timpul care se scurgea în Atlantida noastră își avea propriile lui legi. Mai precis, nu se scurgea, ci unduia în jurul fiecărui eveniment evocat de Charlotte. Fiecare fapt, chiar și perfect accidental, se încrusta pentru totdeauna
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Ploaia a făcut să urce dinspre ele un miros puternic de piatră udă. Priveliștea caselor s-a estompat de după un văl de apă - și, datorită mirosului aceluia, te puteai crede într-un oraș mare, seara, sub o ploaie de toamnă. Vocea Charlottei, care, la început, abia se auzea de zgomotul picăturilor, avea aerul unui ecou asurzit de valurile de ploaie. - Tot o ploaie m-a făcut să descopăr o inscripție gravată pe zidul umed al unei case, pe Aleea Arbaletierilor, la
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cu măștile lor de carton - el de iepure, ea de veveriță. Iar în mijlocul încăperii - un Moș Crăciun înlemnit, ghicind foarte bine urmarea și aproape fericit că nu-i puteau observa copiii paloarea obrajilor sub barba de câlți. Charlotte, cu o voce foarte calmă, le-a spus iepurelui și veveriței, care-i priveau pe intruși fără să-și scoată măștile: - Haideți alături, copii. O să aprindeți artificiile. Vorbise franțuzește. Cei doi agenți schimbară o privire plină de subînțelesuri. Fiodor a fost salvat de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ei. În trecere, a zărit pe masă o vagă lucire metalică: portțigaretul lui Fiodor. Trebuia să se întoarcă de la Moscova în dimineața următoare. A văzut șirurile de puncte luminoase care lunecau încet pe cerul nocturn. - Avioane, a spus băiatul cu vocea lui calmă, care nu-și schimba niciodată intonația. Escadrile întregi... - Dar unde zboară toate așa? a suspinat fata, deschizându-și larg ochii grei de somn. Charlotte i-a luat pe amândoi de după umăr. - Mergeți la culcare! Trebuie să fie manevrele
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
sprijinit de soclul de beton al unui viaduct. Erau ațintite spre cer, iar traversele lor semănau cu o scară năstrușnică ducându-se drept în nori. „Acolo este un tren de marfă care urmează să plece”, a auzit ea brusc murmurând vocea calmă și parcă plictisită a fiului ei. În depărtare, a văzut un convoi de vagoane mari, cafenii, în jurul cărora se agitau niște figurine omenești. Charlotte a înșfăcat mânerul cufărului, copiii au apucat sacii. Când au ajuns în fața ultimului vagon, trenul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
loc cufărul, s-a așezat și a privit în jur clătinând ușor din cap ca și cum ar fi vrut să nege evidența. - Am în sacul meu o haină veche. Și am adunat niște pâine din bucătărie, când am plecat... A recunoscut vocea fiului său. Probabil că-i ghicise deznădejdea. Noaptea, Charlotte a ațipit cât să aibă un vis rapid, îmbinări de sunete și de culori de odinioară... Cineva, strecurându-se spre ieșire, a trezit-o. Trenul era oprit în mijlocul câmpului. Aerul nopții
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Pe patul lui se încolăceau pansamentele pe care tocmai le scosese... Dimineața, ea a vorbit cu medicul-șef. Acesta, după o noapte de nesomn, o privea ca prin ceață, fără să priceapă. Apoi, ieșind din amorțeală, a zvârlit cu o voce răgușită: - Ce vrei să fac? Le telefonez imediat să-l ia de aici. Asta-i automutilare... - Va ajunge la consiliul de război... - Ei și? Așa-i trebuie, nu? În timp ce alții crapă în tranșee... El... Dezertorul! A urmat o clipă de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Șiretlicul acela copilăresc a înmuiat până și inimile sălbatice ale soldățimii. Au izbucnit în râs, șmecheria părea prea naivă. Ofițerul, râzând în hohote, a rostit: „Du-te, fugi! Salvează-te, derbedeu mic!” Și continuau să râdă încărcându-și puștile. Deodată, vocile le-au amuțit. Copilul a reapărut și, mergând lângă perete, alături de cei mari, a exclamat: „Iată-mă!” De-a lungul istorisirii mele, Pașka parcă abia mă urmărise. Stătea nemișcat, aplecat spre foc. Chipul i se ascundea sub cozorocul lăsat în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
exact... - Cum nu știi? Doar mi-ai povestit tot! - Nu, căci, vezi tu, în poem... - Cui îi pasă de poem! În realitate, l-au ucis sau nu? Privirea lui, ațintită asupra mea deasupra flăcărilor, strălucea cu o sclipire ușor smintită. Vocea lui devenea aspră și totodată rugătoare. Am suspinat, ca și cum aș fi vrut să-i cer iertare lui Hugo și, cu un ton ferm și răspicat, am declarat: - Nu, nu l-au împușcat. Un sergent bătrân, care era acolo, și-a
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
al maturizării mele, în seara aceea mi-a părut foarte rău după încrederea mea naivă de altădată. Căci noile mele cunoștințe, contrar așteptărilor, păreau să-mi întunece imaginile franțuzești. De îndată ce voiam să mă întorc în Atlantida copilăriei noastre, intervenea o voce savantă: vedeam paginile cărților, datele cu litere groase. Iar vocea începea să comenteze, să compare, să citeze. Mă simțeam atins de o stranie orbire... La un moment dat, conversația noastră s-a întrerupt. Ascultasem atât de distrat, încât ultimele cuvinte
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
rău după încrederea mea naivă de altădată. Căci noile mele cunoștințe, contrar așteptărilor, păreau să-mi întunece imaginile franțuzești. De îndată ce voiam să mă întorc în Atlantida copilăriei noastre, intervenea o voce savantă: vedeam paginile cărților, datele cu litere groase. Iar vocea începea să comenteze, să compare, să citeze. Mă simțeam atins de o stranie orbire... La un moment dat, conversația noastră s-a întrerupt. Ascultasem atât de distrat, încât ultimele cuvinte ale Charlottei - trebuie să fi fost o întrebare - mi-au
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de rost, o repetă cu precizia mecanică a unui disc, credincioasă acelei povestiri mai mult sau mai puțin legendare despre o țară care nu există decât în amintirea ei... Intimitatea noastră în liniștea serii mi-a părut dintr-o dată caraghioasă, vocea Charlottei mi-a amintit de un automat. Am prins din zbor numele personajului pe care tocmai îl evocase, am început să vorbesc. Ioan fără de Frică și rușinoasele lui cârdășii cu englezii. Pariul, în care măcelarii, deveniți „revoluționari”, erau stăpâni și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]