51,283 matches
-
aer, m-am înecat cu propriile mele cuvinte, aveam prea multe de spus. După un moment de tăcere, bunica a ridicat ușor capul și a spus cu multă sinceritate: - Sunt încântată că acum cunoști atât de bine istoria! Totuși, în vocea ei plină de convingere, mi s-a părut că deslușesc ecoul unui gând nemărturisit: „E bine să cunoști istoria. Dar când îți vorbeam de Isabeau și de aleea Arbaletierilor, de noaptea aceea de toamnă, mă gândeam la cu totul altceva
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
serii, am auzit plutind un melancolic „cu-cu”. Mi-am pus piciorul pe șina care vibra încetișor sub trenul deja dispărut. Stepa tăcută părea să aștepte de la mine un gest, un pas. „Ce bine era înainte, spunea în mine o voce fără cuvinte. Cucușka asta, despre care credeam că se duce într-o direcție necunoscută, spre țări inexistente pe hartă, spre munți cu crestele înzăpezite, spre o mare nocturnă unde felinarele bărcilor se confundă cu stelele. Acum știu că trenul ăsta
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Indicibilul era esențial. Ecuația aceasta a creat în mintea mea fragedă un fel de scurtcircuit intelectual. Și, grație conciziei sale, în vara aceea, am dat de un adevăr teribil: „Oamenii vorbesc pentru că le e teamă de liniște. Vorbesc mașinal, cu voce tare, sau fiecare în sinea lui, se amețesc cu terciul verbal care năclăiește fiecare obiect și fiecare ființă. Vorbesc despre verzi și uscate, vorbesc despre bani, despre dragoste, despre nimic. Și folosesc, chiar și când este vorba de iubirile lor
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
femeia în pufoaică îmi părea acum absolut imposibil. Un obstacol de netrecut se ivea între bunica și mine: trupul femeiesc visat, râvnit, posedat de mii de ori în gând. Seara, când îmi turna ceai, Charlotte mi-a spus cu o voce distrată: - Ciudat, Cucușka nu a trecut încă... Smuls din visarea mea, am ridicat ochii la ea. Privirile ni s-au întâlnit... Nu ne-am mai spus nimic până la sfârșitul mesei. Cele trei femei mi-au schimbat vederile, viața... Le descoperisem
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
covor, am ascultat-o citind. O lampă de masă îi lumina chipul. Pe perete, siluetele noastre se conturau cu o precizie halucinantă. Din când în când, o pală de aer rece, venind din stepa nocturnă, năvălea pe ușa de la balcon. Vocea Charlottei avea tonalitatea cuvintelor cărora le asculți ecoul ani de zile după ce au fost rostite: ... Or, chaque fois que je viens à l’entendre, De deux cents ans mon âme rajeunit... C’est sous Louis treize; et je crois voir
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de străin de mine însumi. În prezent, soarele mă plictisea, ziua devenea o așteptare inutilă înainte de viața mea adevărată, seara... Totuși, vestea aceea am aflat-o în plină zi, clipind din ochii orbiți de scânteierea primei brume. Pe când treceam, o voce a răsunat în ceata veselă de elevi care continuau să manifeste față de mine aceeași ostilitate disprețuitoare. - Ați auzit? A murit mama lui... Am surprins câteva ocheade curioase. L-am recunoscut pe cel care vorbise - fiul vecinilor noștri... Indiferența replicii mi-
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ea. Nu, „stalinismul” ei consta mai ales în felul ei de a vorbi, de a se îmbrăca, de a privi în ochii celorlalți ca și cum ar fi fost tot în plin război, ca și cum radioul ar mai fi putut intona cu o voce funebră și patetică: „După lupte eroice și înverșunate, armata noastră a predat orașul Kiev... a predat orașul Smolensk... a predat orașul...” și toate chipurile încremeneau, urmărind înaintarea inexorabilă spre Moscova... Trăia ca în anii în care vecinii schimbau o privire
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
masă, mâinile ei mari parcă manevrau niste dulii de obuze pe banda rulantă dintr-o uzină de armament, ca în timpul războiului... Tatăl copiilor ei, căruia îi spuneam pe nume, Dimitrici, venea uneori la noi și bucătăria noastră răsuna atunci de vocea lui răgușită, care părea să se încălzească puțin câte puțin după o iarnă lungă de mai mulți ani. Nici mătușa, nici el nu mai aveau nimic de pierdut și nu se temeau de nimic. Vorbeau despre toate cu o libertate
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ascunseseră întotdeauna. Episodul tulbure din Asia Centrală: Charlotte, bărbații înarmați, îmbulzeala lor, strigătele. Nu păstram decât reminiscența vagă și copilărească din istorisirile de odinioară. Cuvintele celor mari erau atât de obscure! De data aceasta, claritatea lor m-a orbit. Cu o voce foarte obișnuită, golind într-un vas cartofii ce abureau, mătușă i-a spus oaspetelui nostru, așezat lângă Dimitrici: - Sigur că acolo nu trăiesc ca noi. Se roagă la Dumnezeul lor de cinci ori pe zi, îți dai seama! Și chiar
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
abil flash-back, reveneam în compartiment pentru a vorbi din nou despre dragostea hoinară a călătorilor mei extravaganți... În momentul acela, peste mulțime, am văzut capul zburlit al lui Pașka. A ascultat câteva minute, apoi a bombănit, acoperindu-mi cu ușurință vocea cu glasul lui aspru de bas: - Prin urmare, așa, ești mulțumit? Toți tâmpiții ăștia atâta așteaptă. Uite cum îți sorb scornelile! Nimeni nu ar fi îndrăznit să-l contrarieze singur pe Pașka într-o înfruntare. Dar mulțimea are un curaj
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
escapadele noastre de la Munte, cástele și clanurile nu mai existau. Eram toți egali în febrilitatea dorinței noastre. Doar tinerii soldați în permisie formau un grup aparte. Îi observam cu invidie. Într-o seară, am auzit pe cineva care mă striga. Vocea părea să vină din frunzișul copacilor. Am ridicat capul, l-am văzut pe Pașka! Pista pătrată de dans era înconjurată cu un gard înalt de lemn. Dincolo de el, se înălța o vegetație sălbatică, un hățiș intermediar între un parc în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
toate gesturile, până la îmbrățișarea convenită? Niciodată nu simțisem și nu aveam să mai simt atât de intens apropierea foarte intimă și, în același timp, depărtarea cea mai iremediabilă de un trup de femeie... În toiul acelei rătăciri sentimentale, am auzit vocea lui Pașka, ascuns în frunziș. Am ridicat ochii. Îmi zâmbea, pe numătate lungit pe o creangă groasă: - Hai, cațără-te! Am să-ți fac loc, a spus el, îndoindu-și picioarele. Stângaci și greoi în oraș, Pașka se metamorfoza de îndată ce
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în talazul acela omenesc fata căreia tocmai îi atinsesem în treacăt sânii. I-am urmărit un moment traiectoria de la un partener la altul... Simțeam că, în rezumat, iureșul acela îmi amintea insidios de ceva. „Viața!”, mi-a sugerat brusc o voce mută și buzele mele au repetat tăcut: „Viața...” Aceeași vânzoleală de trupuri mânate de dorință și care o ascund sub nenumărate fandoseli. Viața... „Și unde sunt eu în clipa asta?”, m-am întrebat, ghicind că răspunsul la această întrebare avea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
la această întrebare avea să dea naștere unui adevăr extraordinar, care urma să explice totul, definitiv. Dinspre alee au răsunat strigăte. I-am recunoscut pe colegii mei de clasă, care se întorceau în oraș. Am apucat creanga, gata să sar. Vocea lui Pașka, cu o undă de resemnare acrită, a răsunat cam nesigură: - Așteaptă! Acolo o să stingă proiectoarele, ai să vezi, o să fie o puzderie de stele! Dacă ne cățărăm mai sus, o să vedem Săgetătorul... Nu l-am ascultat. Am sărit
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
culoare, cu gulerul larg răsfrânt, pantalonul la modă, foarte evazat jos. Apoi, ridicând capul în semn de adio, a plecat. Am scos un suspin de ușurare. Dar, deodată, Pașka s-a întors spre mine și mi-a aruncat cu o voce puțin cam aspră: - Hai, am să-ți arăt ceva! Hai, n-o să-ți pară rău... Dacă s-ar fi oprit să aștepte răspunsul meu, aș fi îngăimat un refuz. Dar el își continua drumul fără să se mai uite la
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
nervos, a anunțat: - Așteaptă! Sosesc! Atunci am auzit un zgomot de pași. Mai întâi, plescăitul tocurilor pe lutul ud de pe mal, apoi un ciocănit metalic deasupra noastră, pe puntea șalupei... Și, deja din măruntaiele ei au ajuns la noi niște voci înăbușite. Pașka s-a ridicat cât era de lung și s-a ghemuit lângă marginea șalupei. Abia atunci am zărit cele trei hublouri. Geamurile lor erau sparte și astupate pe dinăuntru cu bucăți de placaj. Acestea aveau suprafața acoperită cu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
chipul ei mai multe măști - frică, mânie, zâmbet. Zâmbetul a fost cel care a învins, un zâmbet vag, părând să se adreseze altcuiva decât mie. M-a luat de braț. Am coborât de pe Munte. Mai întâi a vorbit fără întrerupere. Vocea ei tânără, de om beat, nu reușea să rămână egală. Șoptea, apoi aproape că striga. Agățându-se de brațul meu, se poticnea din când în când și scăpa atunci o înjurătură, lovindu-se cu o grabă hazlie cu palma peste
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
-o ca într-un vis. Îmi imaginasem atât de clar clipa aceea, credeam că știu cuvânt cu cuvânt ce aveam să-i spun Charlottei și de ce aveam să o acuz... Totuși, auzind zăngănitul imperceptibil al ușii, la fel de familiar ca și vocea cuiva apropiat, respirând mirosul plăcut și discret care plutea în apartamentul Charlottei, am simțit cum mi se golește capul de cuvinte. Doar câteva crâmpeie din urletul meu pregătit cu grijă îmi sunau încă în urechi: - Beria! Și bătrânul ăsta care
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
așezată în fața ușii de la balcon. Chipul îi era aplecat asupra unei haine deschise la culoare, întinsă pe genunchi, acul ei sclipea (nu știu de ce, în amintirile mele, Charlotte se îndeletnicea întotdeauna cu cârpitul unui guler de dantelă)... I-am auzit vocea. Nu era un cântec, ci mai degrabă o recitare lentă, un murmur melodios, întretăiat de pauze, ritmat de șuvoiul gândurilor mute. Da, era un cântec pe jumătate fredonat, pe jumătate rostit. În toropeala încinsă a serii, notele lui dădeau o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
unor întâmplări tragice, s-a dus în antreu și i-a telefonat mătușii mele ca să-i anunțe sosirea mea. Și, din nou, am fost surprins de ușurința cu care a vorbit Charlotte cu femeia aceea atât de diferită de ea. Vocea ei, vocea care mai înainte îngâna un cântec vechi franțuzesc, s-a colorat cu un accent popular și, în câteva cuvinte, a știut să explice tot, să aranjeze tot, reducând fuga mea de acasă la obișnuita noastră întânire de vară
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
tragice, s-a dus în antreu și i-a telefonat mătușii mele ca să-i anunțe sosirea mea. Și, din nou, am fost surprins de ușurința cu care a vorbit Charlotte cu femeia aceea atât de diferită de ea. Vocea ei, vocea care mai înainte îngâna un cântec vechi franțuzesc, s-a colorat cu un accent popular și, în câteva cuvinte, a știut să explice tot, să aranjeze tot, reducând fuga mea de acasă la obișnuita noastră întânire de vară. „Încearcă să
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
popular și, în câteva cuvinte, a știut să explice tot, să aranjeze tot, reducând fuga mea de acasă la obișnuita noastră întânire de vară. „Încearcă să ne imite, m-am gândit eu, ascultând-o vorbind. Ne parodiază!” Calmul Charlottei și vocea aceea atât de rusească nu au făcut decât să-mi exacerbeze acreala. Am început să-i vânez fiecare vorbă. Una dintre ele trebuia să-mi declanșeze răbufnirea. Charlotte îmi va oferi „lapte de pasăre”, desertul nostru preferat, și atunci voi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să privim cum se scufundă stepa încet în noapte. Da, s-a rezemat în coate pe lemnul crăpat, a contemplat întinderea fără hotar, colorată într-un violet străveziu. Și, deodată, fără să mă privească, a început să vorbească cu o voce îndepărtată și gânditoare, care, parcă, mi se adresa mie și altcuiva decât mine: - Vezi ce ciudat e... Acum o săptămână, am întâlnit o femeie. La cimitir. Fiul ei e înmormântat pe aceeași alee cu bunicul tău. Am vorbit despre ei
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
o femeie care, în fiecare zi, se ruga să fie ținut la spital cât se poate de mult. Da, ca femeia de la cimitir. Nu știu... Nu pot uita chipul acelei femei. Înțelegi, e complet aiurea, dar, acum, cred că în vocea ei era, parcă, un reproș. Nu știu cum să-mi explic toate astea mie însămi... A tăcut, a stat un moment nemișcată, cu ochii larg deschiși, iar irisul lor părea să păstreze lumina apusului stins. Încremenit, o priveam pieziș, fără să pot
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
auzea scrâșnetul nisipului lovindu-se de geamuri și bâzâitul febril al unei muște. Era prima zi de manevre, care aveau loc la câțiva kilometri de Saranza. Am mers mult. Mai întâi traversând orașul, apoi în stepă. Charlotte vorbea cu aceeași voce calmă și detașată ca în ajun, seara, pe balcon. Istorisirea ei se pierdea în vacarmul vesel al orchestrei, apoi, când înceta brusc vântul, vorbele ei sunau cu o stranie claritate în golul acela cu soare și cu liniște. Povestea despre
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]