51,109 matches
-
dimpotrivă, o povestește ca și cum el însuși ar fi Criseus, și se străduiește să ne dea pe cât posibil iluzia că nu Homer vorbește, ci bătrânul, preotul lui Apolo; și cam așa și-a compus întreaga povestire a evenimentelor care s-au petrecut la Ilion, în Itaca și în toată Odiseea. E adevărat, zise el. Nu este vorba de povestire când se redau, fie diversele discursuri pronunțate, fie evenimentele intercalate între discursuri? Evident că da. Dar când pronunță sub alt nume, nu putem
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în vedere educația și purgația ce înțelegem noi prin purgație? Pentru moment, luăm acest termen în sensul său general, dar vom vorbi despre el mai clar în Poetica noastră în al treilea rând ea îi servește vieții drept timp liber petrecut în mod nobil și, în sfârșit, ea este utilă destinderii și odihnei după un efort susținut." Cum muzica este o imitație a emoțiilor sufletului, ea exercită un rol cathartic, producând, după emoția provocată de ascultare, o stare de bine. Diverse
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să recurgă la povestirea unui martor pentru a informa spectatorul despre asta. Teoreticienii clasicismului se vor baza pe autoritatea lui Horațiu pentru a justifica, în numele bunei cuviințe, refuzul de a reprezenta ceea ce este sângeros și necesitatea povestirilor. Sau acțiunea se petrece pe scenă, sau este povestită când se înfăptuiește. Spiritul este mult mai puțin impresionat de ceea ce îi este transmis prin auz, decât prin tablourile oferite de raportul fidel al ochilor și percepute fără intermediar de către spectator. Există uneori acte, bune
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sau este povestită când se înfăptuiește. Spiritul este mult mai puțin impresionat de ceea ce îi este transmis prin auz, decât prin tablourile oferite de raportul fidel al ochilor și percepute fără intermediar de către spectator. Există uneori acte, bune ca să se petreacă în spatele scenei și care nu vor fi deloc reprezentate acolo; există lucruri ce vor fi îndepărtate din fața ochilor pentru ca apoi să încredințăm povestirea elocinței unui martor. Nu trebuie ca Medeea să-și ucidă copiii în fața publicului, ca abominabilul Atreu să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
În Saul de exemplu, unde se înfruntă israeliți și filistini, conform povestirii biblice, Jean de la Taille situează primele două acte în jurul muntelui Ghelboa, în tabăra israelită (ea însăși situată în apropierea taberei filistine), în fața cortului regelui. Actul al treilea se petrece lângă tabăra israelită, în fața casei vrăjitoarei, cel de-al patrulea și al cincilea în locuri nedefinite, apropiate de tabăra israelită sau de câmpul de bătaie. Cu adevărat, piesa este concepută pentru decorul multiplu, folosit în acea vreme. Dacă Jean de la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
contrar a ceea ce este adevărat și posibil, afirmă d'Aubignac, în Practica teatrului. "Iată fundamentul caracterului tuturor pieselor de teatru; fiecare vorbește despre asta și puțini oameni se pricep. Iată caracterul general căruia trebuie să-i recunoaștem tot ceea ce se petrece acolo. Într-un cuvânt, verosimilul este, dacă trebuie să o spunem astfel, esența poemului dramatic, fără de care nu se poate face și spune nimic rezonabil pe scenă". Constituie o maximă generală faptul că ceea ce este adevărat nu este subiectul teatrului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
falsifică istoria sau fabrică complet o ficțiune -, acesta trebuie să lucreze pentru a o face să fie verosimilă. Fidel lui Aristotel asupra acestui punct, el consideră că autorul dramatic poate înfrumuseța întâmplarea după voia lui, prezentând faptele așa cum s-au petrecut sau cum ar fi trebuit să se petreacă "conform verosimilului și necesității". Necesitatea" corneliană este ansamblul de modificări pe care autorul dramatic este obligat să le aducă istoriei și verosimilului. "Spun, deci că necesitatea în privința poeziei nu este altceva decât
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
trebuie să lucreze pentru a o face să fie verosimilă. Fidel lui Aristotel asupra acestui punct, el consideră că autorul dramatic poate înfrumuseța întâmplarea după voia lui, prezentând faptele așa cum s-au petrecut sau cum ar fi trebuit să se petreacă "conform verosimilului și necesității". Necesitatea" corneliană este ansamblul de modificări pe care autorul dramatic este obligat să le aducă istoriei și verosimilului. "Spun, deci că necesitatea în privința poeziei nu este altceva decât nevoia poetului de a-și atinge scopul sau
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
partea povestirii împotriva celor care o judecă plictisitoare, cu cât ea satisface verosimilul, cu condiția totuși să fie motivată, pentru că-și are locul în conversație. În ceea ce mă privește, nu pot să înțeleg de ce o povestire probabilă a unui lucru petrecut este mai plictisitoare pe scenă decât în conversațiile obișnuite, mai ales când ea este necesară subiectului și când poetul a însoțit-o cu exprimări și figuri, când a întrerupt-o cu întrebări și îmbogățit-o cu magnifice descrieri, așa cum au
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
reprezentat, iar una din principalele circumstanțe este timpul, pe care teatrul, care își recunoaște deschis calitatea de imitator, trebuie să o îndeplinească în proporția cuvenită, adică în întinderea adevărată pe care a avut-o când se presupune că s-a petrecut lucrul imitat: altfel, ochiul spectatorilor fiind supraîncărcat de obiecte și lăsându-se cu greu convins că în timpul celor trei ore cât a fost utilizat pentru spectacol au trecut luni și ani, mintea, care le judecă pe toate, recunoscând aici ceva
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și de însuși Corneille la începutul carierei sale, este respinsă și ea de către clasicism, căci nu permite cu nimic mai mult verosimilul reprezentației. Indicațiile laconice inaugurale pe care le dă Corneille în majoritatea comediilor de tinerețe, de tipul " Scena se petrece la Paris", nu înseamnă respectarea unității de loc de care el nu se sinchisește pe atunci. Singurul lucru care îi repugnă, în numele verosimilului, este soluția constând în transportarea spectatorului de la un oraș la altul. Simțul acesta comun, care reprezenta singura
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
după propria-i mărturisire, nu se va adapta niciodată suficient de riguros, în afară de Polyeucte și Pompei. Chiar el subliniază, în Discursul despre cele trei unități, neregularitatea lui Cinna, piesă scrisă în același an cu Horațiu, "unde în general totul se petrece la Roma, și în special jumătate în cabinetul lui Augustus, iar jumătate în casa lui Emilie." Numai locul unic permite "iluzia de prezență". Spațiul oferit privirilor spectatorului nu trebuie să varieze deloc pentru că acesta nu se deplasează. "Aș dori, pentru
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în cabinetul lor pentru a le vorbi, aceștia să poată veni să-i găsească pe scenă, fără să șocheze buna cuviință, pentru a păstra unitatea de loc și legătura între scene." Este soluția adoptată de Corneille în Polyeucte. Acțiunea se petrece într-o anticameră comună cu apartamentul lui Felix și cel al fiicei sale, procedeu care acordă verosimilitate atât întâlnirilor amoroase între Pauline și Polyeucte și între Pauline și Sever, cât și întrevederilor politice între Felix și Sever. Racine concepe spațiul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și cel al fiicei sale, procedeu care acordă verosimilitate atât întâlnirilor amoroase între Pauline și Polyeucte și între Pauline și Sever, cât și întrevederilor politice între Felix și Sever. Racine concepe spațiul într-un mod analog în Bérénice. "Scena se petrece la Roma, notează el, într-un cabinet ce se află între apartamentul lui Titus și cel al lui Bérénice." Acest cabinet este punctul de întâlnire dintre cele două specii dramaturgice conflictuale, spațiul public, cel al curții, în care Titus reprezintă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
din Horațiu, pe care el a trebuit să o plaseze în sala casei Bătrânului Horațiu, Piesa Horațiu, scrie el în Discurs despre tragedie, poate să furnizeze câteva exemple în această privință: unitatea de loc este respectată exact aici, totul se petrece într-o sală. Însă dacă s-ar face un roman cu aceleași particularități de la scenă la scenă pe care eu le-am folosit acolo, totul ar fi făcut să se petreacă în această sală? La sfârșitul actului întâi, Curiațiu și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
unitatea de loc este respectată exact aici, totul se petrece într-o sală. Însă dacă s-ar face un roman cu aceleași particularități de la scenă la scenă pe care eu le-am folosit acolo, totul ar fi făcut să se petreacă în această sală? La sfârșitul actului întâi, Curiațiu și Camilia, iubita lui, merg să se întâlnească cu restul familiei, care trebuie să fie într-un alt apartament; între cele două acte, ei primesc vestea alegerii celor trei Horați; la deschiderea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
într-un trecut îndepărtat. Pentru Bajazet (Baiazid), singura dintre tragediile sale în care pune în scenă evenimente cvasi contemporane, Racine explică, în A doua prefață, că a reintrodus o distanță între spectatori și personaje prin îndepărtarea în spațiu. Drama se petrece în Turcia, regiune misterioasă prin exotismul său, pentru spectatorii secolului al XVII-lea. "De fapt, nu l-aș sfătui pe vreun autor să ia ca subiect al unei tragedii o acțiune atât de modernă ca aceasta, dacă ea s-ar
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Turcia, regiune misterioasă prin exotismul său, pentru spectatorii secolului al XVII-lea. "De fapt, nu l-aș sfătui pe vreun autor să ia ca subiect al unei tragedii o acțiune atât de modernă ca aceasta, dacă ea s-ar fi petrecut în țara în care vrea să-și reprezinte tragedia, nici să pună eroi pe scenă care ar fi fost cunoscuți de majoritatea spectatorilor. Personajele tragice trebuie să fie privite cu un alt ochi decât privim de obicei personajele pe care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai rău, îl exclud din comunitatea creștină. Îl excomunică și îi refuză îngropăciunea în pământul bisericii. Molière, care beneficiază totuși de protecție regală, este înmormântat în timpul nopții, pe furiș. Ca și Platon, Nicole lansează o diatribă injurioasă împotriva actorului care, petrecându-și viața în imitarea viciilor, le preia. El nu se poate debarasa de rolurile succesive ce i se lipesc de piele. "Este o meserie în care bărbați și femei reprezintă patimile urii, furiei, ambiției, răzbunării, și mai ales pe cea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ei este o școală și un exercițiu al viciului, pentru că ea obligă neapărat la provocarea unor pasiuni vicioase în sinea noastră. Să se aibă în vedere că întreaga viață a Comedianților este ocupată cu acest exercițiu: că ei și-o petrec în întregime învățând în particular, sau repetând între ei, sau reprezentând în fața spectatorilor, imaginea vreunui viciu, că aproape nu au altceva în minte decât aceste nebunii; se va vedea atunci cu ușurință că este imposibil să unești această meserie cu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
incoerențe neplăcute, fie că personajele apar pe scenă fără ca venirea lor să fie motivată, fie că un număr prea mare de evenimente se succed în mod precipitat în aceeași zi. Pe lângă asta, necesitatea de a povesti tot ce s-a petrecut în zilele precedente și de a justifica acțiunile care se întâmplă pe scenă impune povestiri lungi, plictisitoare pentru spectator. Regula unității de timp este atât de supărătoare încât, chiar și în Antichitate, ea nu a fost totdeauna respectată fără să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
are asupra lui drepturile firescului și va face aceleași impresii... Majoritatea pieselor noastre nu sunt decât dialoguri și povestiri și ceea ce este surprinzător, însăși acțiunea care l-a frapat pe autor și l-a determinat să-și aleagă subiectul se petrece aproape totdeauna în spatele scenei teatrului. Englezii au un gust cu totul opus. Se spune că îl au în exces, s-ar putea: căci există fără îndoială acțiuni care nu ar fi bune să fie puse sub ochii noștri, fie din
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
din Roma ar putea să vadă reprezentate tragediile noastre cele mai patetice, cele pe care le numim capodopere, el le-ar considera cu siguranță destinate amuzamentului unei adunări de copii... tragedia noastră are un cod special de legi; evenimentele se petrec aici și se înlănțuie altfel decât în lumea morală. Personajele acționează din alte motive decât cele care determină acțiunile oamenilor, vorbirea lor nu seamănă nicidecum cu aceea pe care interesul, pasiunea, adevărul situațiilor o inspiră; întreg sistemul tragediei moderne este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
credibilitate, pentru că păcătuiesc, în ochii publicului, atât prin imoralitate, cât și prin neverosimil, se naște drama. "Este oare permis să trezești interesul unui popor pentru Teatru și să faci lacrimile să curgă la un eveniment care, presupunându-l adevărat și petrecut sub ochii săi între cetățeni, nu ar putea să nu producă un asemenea efect asupra lui? întreabă Beaumarchais în Eseu despre genul dramatic serios (Essai sur le genre dramatique sérieux). Căci acesta este obiectul genului cinstit și serios." De o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Louis-Sébastien Mercier citează libertatea temporală pe care și-o arogă Shakespeare. "Shakespeare, scrie el în Noul Examen al tragediei, ne spune într-un mod foarte convingător, că poetul este suveran în modificarea după voie a acțiunii care trebuie să se petreacă fie în mai multe zile, fie în mai multe locuri; că verosimilul va avea atunci de câștigat, și că interesul, fără a mai fi împărțit, va fi mai mare." El nu pare să-și dea seama că părerea lui despre
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]