49,940 matches
-
le deslușesc sensul din context, fără ca să mă intereseze topica conversației sau să pricep ceva din ea: "peșchir", "părădaisă", "crumpiri", "cindă", "șpohert", "firang, "chiscant" (pentru: ștergar, roșii, cartofi, sufragerie, mașină de gătit, perdea, găleată cu stropitoare). "Chiscant" m-a fascinat întotdeauna, multă vreme am crezut că e o insectă uriașă de iarbă. În vis, mă joc cu aceste cuvinte; ele zboară în jurul meu materializate în bule mici, colorate și transparente ca în "jocul cu mărgelele de sticlă". Întind mâna să le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
ploaie stăteau ca lacrimile pe pielea ei lucioasă de meduză. Absența ei din cuierul din dormitor o indispunea atât de tare, încât își petrecea restul serii în sufragerie, în fața televizorului, în loc să citească în pat, cum făcea odinioară. Telefonul. Preschimbarea viselor Întotdeauna ea știa când o suna D la telefon. Era o vibrație specială în aer, generată de sunetul telefonului, era ceva imperceptibil, dar aproape de fiecare dată ea știa când sună el înainte de-a ridica receptorul. Așa cum a știut și acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
mai mult sau mai puțin conștient, în puternici curenți energetici. Și ea, după atâta vreme, se mai simțea încă încinsă din toate părțile de atenția lor; se mai lăsa prinsă în acest amalgam de forțe care, compuse, i-au creat întotdeauna un amestec de confuză și nesperată libertate. Aceeași latență, mai mult sau mai puțin perceptibilă, o mai făcea și acum să leviteze deasupra parcului, unde venea zilnic să se întâlnească cu prietenii ei de-o viață, cu cei ce i-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
colective nu pot fi la fel de bune pentru toți oamenii, fiecare are spațiul lui de mythos și modele. De aceea unii cred, alții nu cred, dar mimează credința, alții neagă din neputință, căci se vor din categoria celor aleși, ce aparțin întotdeauna elitelor. Cei mai inventivi și mobili își construiesc sistemele lor, în care încep să creadă sau nu, sau adună prozeliți în jurul lor. Pe oricare dintre poziții s-ar afla, oamenii se simt dezarmați în fața miracolului. Pentru a-l legitima, ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
pretenția de a deranja existența cuiva. Nici nu era obligat să spargă canoanele pe care tot el le inventase. Avea să-și poarte imaginația după cum voia, fără a avea vreun sentiment de implicare în trăirile personajelor. Rolul lui a fost întotdeauna de narator sec, de a expune cu o conciziune controlată chiar dacă ar părea crud simțămintele altora, care-l lăsau rece. Știa că trebuie să le înscrie în circuitul firesc al vieții și atât. Puțin îi păsa ce putea stârni cunoașterea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
din trenuri sau înșirate pe sârmă și legate de tampoanele ultimelor vagoane ale acelorași trenuri, mingiuțe de mărimea unor sfere de Magdeburg cu rumeguș și îmbrăcate cu poleială roșie sau verde, legate cu elastic pentru speriat domnișoarele prin parcuri, care întotdeauna se plimbau câte cinci la braț, ca reminiscență de pe vremea când făceau zid viu în fata cetăților, firește cu trupurile lor de capre lăptoase, oferind invadatorilor un tablou ce avea să fie imortalizat mai târziu în pictura renascentistă, în care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
ce avea să fie imortalizat mai târziu în pictura renascentistă, în care opulența formelor obraznic de frumoase îmbăta simțul estetic al privitorilor. Poate n-ar mai trebui amintită gălăgia însorită de pe trotuarele pline de trecători, urmăriți de pe băncuțe sau scaunele întotdeauna de vreo babă, bârfa telefonând-o nurorii rezemată de stâlpul porții, transmisă mai departe nașei, la rându-i, vecinelor, o școală în aer liber a psihologiei umane, de studiu pe viu a caracterelor evidențiate de mers, croială, grimase, fel de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
gumă de șters, de fapt pentru muștele moarte, fluturi, cărăbuși, coropișnițe și greieri. Se mai știe ceva de clasica pereche? El, soldat în permisie, îmbrăcat în soldat, ea, fată bucălată, cu picioarele roșii de epilat cu penseta, cu rochie cloș, întotdeauna cu buline, rareori cu albăstrele, înfricoșător de strânsă la mijloc, el gesticulând cu dreapta, ea ținând la piept cu ambele mâini o garoafă ofilită de culoare incertă, asemenea gândurilor zburând spre viitorul lipsit de lăudărosul ăsta transpirat, care-și îngroașă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
că ar fi reușit să-și înmoaie un deget în apa nemuririi, dar zvonistica propagată ca undele hertziene era consistentă precum amintitele unde, adică se știu, dar nu se văd... Dovezile palpabile lipsind, uitarea lor a revenit pe același făgaș. Întotdeauna însă, trecutul pus pe tapet tinerilor de dictatura părintească cu scopul de a învăța ceva din valorile îngropate are aceeași importanță ca Gioconda pentru un câine, cu același interes cu care privește eunucul, cadâna: impasibil și rece! Trecutul năpădise și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
acum a Dunării. Dacă se opreau lângă fluviu, nu era cu nimic important. Așa că le-a împins până la scena din viitor, lângă arteziană, și a fost și șansa lor de viață până în prezent. Deocamdată. Cine știe ce va visa Regizorul? Care tinde întotdeauna spre simplitate, și nu spre fastuos. În simplitate există originalitatea, adevărul. Frumosul firesc. Urâtul spectaculos! mormăi Mioara. Se poate și aceasta, spuse cealaltă. Depinde cine privește și cine vede. Tu privești numai, Mioara! Nu vezi dincolo de aspectul static, ceea ce pare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
puteam să o fac din cauza bocancilor. Și, chiar dacă aș fi renunțat la ei, azvârlindu-i în lanul de porumb de pe drumul spre casă, n-aș fi putut să merg desculț în fața lumii, convins că voi ajunge om tocmai datorită bocancilor. Întotdeauna mi-a fost frică de lanurile de porumb. De la școală plecam împreună cu prietenul meu Gustav, ca să-mi pot sprijini gândurile, lanurile foșneau lovindu-mă cu știuleții uriași peste față, ciorile se roteau râzând cu croncănituri de mogâldețele pierdute în jungla
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
pe urma unei schițe făcute de noi înșine. Valoarea tabloului consta în efortul creației sale. Cine este Cel ce ne pictează mai adevărați decât adevărul? Întrebarea devine astfel mai frumoasă, ghici, când vom afla răspunsul? Nemernicul de Gustav îmi spunea: Întotdeauna tu vezi deja sfârșitul. O clipă am avut senzația că mă văd pe mine în viitor. Nu știu de ce priveam trecutul, prezentul de acum, ca pe ceva de care mă leagă un dor sfâșietor când, de fapt, uram din toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
clasei a X-a, apăru legată la cap cu o banderolă albă pe care scria cu majuscule CRIMĂ! CRIMĂ! CRIMĂ! După care peste chipul estompat al lui Gustav, uriaș cât Luna, rula încet fiecare pagină din romanul Repetenții. Am știut întotdeauna că frații lipoveni sunt ființe din lumea Ondinelor. O lume a ideilor, dorințelor, pasiunilor noastre. M-am pus în stăpânirea unui zeu păgân străluminat de experiențele avute de pe vremea când nu se lăuda cu puterile sale. Cu durere mi-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
Mioara mai întrebă: Amicul tău, Gustav, unde e? Hm! spuse Mihai Dinu plimbându-se agitat și aruncând catalogul pe catedră. Se exprima așa cum fusese, era și va fi în toate trecuturile, prezenturile și viitorurile repetabile, nervos. Un nemernic! A știut întotdeauna să se fofileze. Dar acum i s-a înfundat, deși l-am avertizat de mii de ori s-o lase mai moale, doar o viață avem și noi o împrăștiem. Ce-a făcut? întrebă Mioara. Ceea ce mă așteptam! răspunse Mihai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
viață, pe când întreaga omenire dormea profund. * * * Povestitorul o privea pe Mioara cum își expunea clipele importante ale vieții. Mai avea câteva cuvinte de trăit și trebuiau umplute cu existență. Nu o putea lua ca pe o carte neterminată. Și pentru că, întotdeauna aproape de final, există un efort ciudat pentru viață, el trebuie să fie uluitor de energic. Mioara, în fața oglinzilor, își vedea viața, 357 de imagini, 357 de cadre. Se privea ca pe ceva străin. Un nor colorat însoțind-o din copilărie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
din ajun: după douăzeci și cinci de ani, orice întâlnire este o repetiție. Nu era adevărat: mergeam pe treizeci și nouă de ani iar Olaf Sildur nu-mi amintea de nicio altă persoană. Întâia mea mișcare fusese să judec situația sa necuviincioasă. Întotdeauna greșești rămânând la un a priori. Aerul său uluit îmi devenea simpatic, modul său de a se introduce la mine iar apoi de a se abandona aici mă înduioșa. Un rânjet interior mă avertiză că, mai devreme sau mai târziu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1943_a_3268]
-
de gevrey-chambertin 2003. Admitea că îl uitasem pe el, însă era sigur că îmi aminteam de vin. Nimic din ce-mi spunea nu-mi părea cunoscut. Miroseam o escrocherie cu card bancar. -Cum v-am plătit? întrebai. -Cu bani gheață. Întotdeauna plătiți așa. Din ce în ce mai bine: plăteam cu bani gheață vinuri care costau cu siguranță cât un pod. Și făceam asta adesea. Declarai că nu eram acel Bordave despre care vorbea. -Nu sunteți Baptiste Bordave? -Ba da. -Ei vedeți! -Păi e un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1943_a_3268]
-
Olaf ar fi fost pasionant însă, în mod bizar, îmi pusei această întrebare mie: există vreun avantaj în a trece drept mort? Firește. Mă gândii mai întâi la acele invitații pe care îți vine să le refuzi: scuzele inventate sună întotdeauna fals, iar mort fiind nu mai trebuie să inventezi minciuni. La serviciu, nu-ți mai poate reproșa nimeni absenteismul. Colegii, în loc să povestească despre tine cele mai îngrozitoare lucruri, vorbesc despre persoana ta cu emoție și nostalgie, mergând până acolo încât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1943_a_3268]
-
așa cum contempli o mostră de nuanțe la un negustor de vopsele. Părea să jubileze că este observată în felul acesta. O înțelegeam: voia să trăiască ad libitum acest moment extraordinar pe care îl trăiește fiecare o singură dată și aproape întotdeauna fără să fie conștient de asta - primirea unui nume. Într-adevăr, hotărâsem deja. Ceea ce mă frapa, era că, din instinct, fără chiar să fi fost la curent cu această absență a prenumelui, o botezasem. Ai crede că simțisem nevoia ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1943_a_3268]
-
ani din viață cu o ocupație despre care păstram așa de puține amintiri? M-am tolănit la înmuiat în apa fierbinte. Eram fericit ca o ciupercă uscată scufundată în apă clocotită: să-mi regăsesc volumul de odinioară era absolut delicios. Întotdeauna mi-a fost milă de legumele deshidratate: la ce fel de viață să te aștepți când ți-ai pierdut umiditatea? Pe ambalaje, se afirmă că produsul uscat și-a păstrat toate proprietățile: dacă ai întreba vegetala de consistența cartonului, nicio
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1943_a_3268]
-
să analizeze activitatea într-o manieră fructuoasă: în cele din urmă, această notație muzicală cu zece cifre îmi deveni atât de familiară încât aproape că nu mai aveam nevoie de claviatură ca s-o aud. Eu care i-am admirat întotdeauna pe cei care citesc partituri și scot exclamații la splendoarea lor, eram mândru de minusculul meu progres. Uneori câte un nume mă inspira și mă deconcerta. Deskowiak Elzbieta. Pesemne că era Elisabeth în poloneză. Elzbieta, e drăguț. Întâlnirea cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1943_a_3268]
-
-Sunt Olaf Sildur. Tăcere. -Ghicesc cine sunteți. Fiți foarte atent, domnule, nu devii Olaf Sildur chiar așa de ușor. Vocea sa dădea pe dinafară de insinuări ironice. Închise telefonul. Am fost tentat să-l sun din nou. Nu știu de ce întotdeauna la mine primele reflexe sunt stupide. „Fiți foarte atent, domnule.” Sarcasmul acesta era în mod clar o amenințare. Era în interesul meu să fug. Georges Sheneve avea cu siguranță un detector de numere și știa de unde telefonez. Doar dacă Olaf
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1943_a_3268]
-
zise ea. -Da. Nu mai am altă identitate posibilă decât Olaf Sildur, cu permisiunea dumitale. p. 159 Nu a fost nevoie să mă căsătoresc cu Sigrid: Olaf făcuse deja asta în locul meu. Cu atât mai bine: ceremoniile mi-au fost întotdeauna nesuferite. Mă aflam în situația de invidiat de soț al lui Sigrid, fără a trebui să suport formalitățile obișnuite. Apartamentul de la hotelul Vasa deveni domiciliul nostru. „O căsuță și o inimă”, mă gândeam de fiecare dată când analizam uimitoarea mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1943_a_3268]
-
răspunse ea. -De ce rămâi cu mine? Mă cuprinse cu brațele rugându-mă să nu mai pun întrebări stupide. Nu am mai insistat. p. 163 Minciunile au puteri curioase: cel care le-a inventat li se supune. Eu care detestasem întotdeauna muzeele și galeriile de artă, am început să le frecventez cu asiduitate: Sigrid îmi transmise pasiunea sa pentru arta contemporană. Declicul l-a constituit o expoziție de Patrick Guns intitulată My Last Meals. La prima vedere, corespundea ideii pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1943_a_3268]
-
deja erou, dom’ Roja, nu oricine ar fi avut mațe s-o șteargă așa pe cont propriu, zice Tîrnăcop calm, altceva nici nu mai contează, fac pariu că de aici înainte trebușoara o să se dreagă de la sine. Comandantul a fost întotdeauna un bleg, iar pe de altă parte ceva a scîrțîit de la bun început în planul Bătrînului, cînd mi-am dat seama că nici el nu le știa chiar pe toate era prea tîrziu, reia Roja, de aceea nu i-am
Dansul focului sau 21: roman despre o revoluþie care n-a avut loc by Adrian Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1317_a_2723]