8,321 matches
-
menționate) ale mării. În Billy Budd, scriitorul studiază vechiul concept al "vinei tragice" (înțeles, de fapt, ca "defect tragic") în exemplul tînărului marinar american aflat sub comanda înțeleptului Căpitan Vere. Billy Budd ca "studiu de caz" oferă imaginea "creaturii", în aparență, "perfecte", a cărei armonie fizică (marinarul are o frumusețe masculină aproape ireală) intră în joncțiune cu virtuozitatea etică (personajul dovedește o principialitate și o corectitudine cumva obsesionale), părînd a friza sublimul uman. Totuși, un defect (tragic), la început minor și
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
profundă, individul este, tehnic vorbind, același, de la începutul lumii pînă azi. În dimensiunea sa socială, dimpotrivă, el trăiește cu obsesia schimbării. Se înțelege însă că "natura" constituie aici fondul, iar "societatea" forma. Dacă ultima poate suporta orice modificare, fiind doar "aparență", prima trebuie să rămînă constantă, întrucît este "reală" și transformarea sa ar induce deteriorarea a însuși conceptului de umanitate. Charlotte Brontë pretinde criticilor ei să o perceapă pe Jane Eyre în semnificația sa "eternă", "umană" (nemediată), "naturală" și nu în
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
James (insistînd pe homoerotismul său prezumtiv sublimat, doar vag sugerat, e drept, la Lodge) și relația de camaraderie, frustrant erotizată, cu Constance Fenimore Woolson (nepoata lui James Fenimore Cooper, prozatoare la rîndul ei, cea care se sinucide la Veneția sub aparența unui accident -, producîndu-i lui Henry James grave sentimente de culpabilitate). Singura diferență structurală dintre cele două romane derivă dintr-o strategie de abordare: în timp ce David Lodge folosește episodul Guy Domville ca punct culminant al narațiunii sale, reconstituindu-l din flashback
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
consecință, comportamentul său vizavi de doamna Peverel rămîne în zona unei castități absolute. Frank, prieten al lui Guy, o curtează pe doamna Peverel, dar încercările lui sînt sortite eșecului, atît timp cît femeia speră într-o răsturnare de destin. În aparență, "răsturnarea" are loc atunci cînd Domville moștenește o avere fabuloasă de la un văr pervertit moral. Administrarea banilor impune renunțarea la monahism și începerea vieții domestice. Peverel simte că a sosit și vremea sa. Totuși, familia lui Domville încearcă, prin manipulări
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
la finisarea lor, "doar" nuvele, fie le-a tratat totuși în regim epic larg, publicîndu-le în volume independente, așa cum se întîmplă cu The Bellarosa Connection/Filiera Bellarosa (1989) și A Theft/ Furtul (1989). Ca atare, acest masiv tom, numai în aparență de "proză scurtă", prezintă un șir semnificativ de "proiecte" romanești de-ale lui Saul Bellow, "deturnate" cumva de la "scopul" lor inițial. De aici, varietatea perso najelor și decorurilor ivite în etape diferite de creație și, mai ales, în contexte biografice
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
fond, așa cum de altfel s-a și spus, ele par "să alcătuiască" o singură persoană, în imaginarul febril al copiilor, preluînd, prin misterul lor subiacent, toate dorințele sublimate, frustrările și impulsurile erotice puberale ale acestora. Doamna Lisbon constituie, după toate aparențele, elementul de dezechili bru al familiei. Supra-protectoare, autoritară (pînă la tiranie, s-ar părea, însă naratorii nu pot oferi totuși argumente plauzibile în această privință) și taciturnă, ea își ține fiicele sub un clopot de sticlă, refuzîndu-le orice integrare în
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
la noi, drept Colecționarul de istorie) al scriitoarei americance Elizabeth Kostova, roman de unde am extras, de altfel, pasajul menționat, voi reveni ceva mai tîrziu. E prematur deocamdată să discutăm substratul subtil, "ideologic", postmodern pînă la urmă, al unei povestiri în aparență măcar tradițional-gotice, horror chiar pe alocuri (deși autoarea mărturisea, într-un interviu, că și-a propus ca, în narațiunea ei, "să nu curgă mai mult sînge decît ar încăpea într-o ceașcă de cafea"), dezvoltată pe nici mai mult, nici
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
o tumoare intracraniană. Nu-l agreează pe socrul său (John Grammaticus), poet sclipitor, cu viață boemă, încărcată de dezordini (alcoolism, relații sentimentale efemere, limbaj licențios) ce tulbură nevoia de echilibru a lui Perowne. Cu toate acestea, neurochirurgul reușește să păstreze aparența unei comunicări eficiente cu imprevizibilul tată al lui Rosalind. Nu-și apreciază neaparat colegii (îndeosebi pe cei intrați în competiție directă cu el, fie și una benignă, ca partida de squash bunăoară!), însă rămîne simpatizat de toată lumea, datorită unei civilități
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
ucraineana tardiv și nu la nivel cult, pentru a o putea transforma în limba lui literară. Se pare că, din acest motiv, ucrainienii nu l-au iertat, considerîndu-l, invariabil, "rus" și organizînd, periodic, adevărate linșaje de presă împotriva sa. În ciuda aparențelor, nici rușii, la rîndul lor, nu-i acordă multă atenție, socotindu-l "ucrainean". Kurkov a ajuns faimos, prin urmare, în Apus, unde volumele sale au fost traduse și publicate la edituri prestigioase. Aici, critica îl vede ca pe un realist
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Harry Haller revelă o arhitectură psiho-morală convulsivă, suicidală în fond (Hesse însuși parcurge un episod similar în etapa retragerii sale în Elveția!), găsindu-și echilibrul doar pe coridoarele Teatrului Magic, sub îndrumarea saxofonistului Pablo (un guru primordial, travestit însă în aparențele modernității). În ambele cazuri, "renașterea" eului etern (și real) întocmai ca în filozofiile orientale nu poate avea loc decît după ce sinele vechi (și fals) "moare" simbolic, disipîndu-se pe palierele elementare ale existenței. Călătoria inițiatică a lui Siddharta îl duce pe
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
nevoită să emigreze în Statele Unite (pe cînd scriitoarea avea numai zece ani), cu traume psihologice și sociale. Septembrie în Shīrăz este cronica (subiectivă) a momentului respectiv, o "autoficțiune" grefată pe un interval temporal de transfor mări radicale și, măcar în aparență, ireversibile. Modifi carea abruptă a unei întregi lumi se reflectă aici violent și copleșitor în decorul miniatural al vieții personale, trecute (inițiatic, epifanic, cathartic, formator etc.) printr-un veri tabil Purgatoriu terestru. Romanul reușește să surprindă remarcabil starea de teroare
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
literatura europeană impune o mișcare de liberalizare masivă a actului creator; noua manieră de a face literatură reclamă tendința de manifestare a independenței auctoriale față de orice șabloane etice, estetice sau sociale cu rol coercitiv: Această tendință de poziționare trimite, în aparență, la un spațiu cultural al nimănui, spațiu care înlocuiește o raportare a literaturii de tip tradițional la un sistem de repere bine delimitat, cu unul al vidului cultural, al absenței corespondențelor și al oricărui punct de referință. Ceea ce atrage în
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
de imn (Ioan Alexandru). De asemenea, la nivelul prozei, modernismul îi predă neomodernismului câteva principii solide: "...constatăm o mizare exacerbată pe autenticitatea actului relatării, pe transpunerea inovativă a acestuia într-un univers ficțional la a cărui decodificare accesul este, în aparență, restricționat. Originalitatea noilor forme de a realiza actul literar pare să facă apel exclusiv la interioritatea autorului, ignorând factorii extraliterari și propunând o literatură a însingurării și a non-apartenenței, o literatură care își este suficientă sieși, care nu comunică cu
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
disperarea de a nu găsi cuvintele potrivite, în cele deja existente, inventează jocul necuvintelor ("Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut, ultima literă de asemenea; numai trupul cuvântului e în prezent". Nichita Stănescu). Limbajul, deși cantitate neglijabilă, în aparență, devine unealta indispensabilă a acestora, care au înțeles, mai bine decât colegii lor, din Generațiile anterioare că, dincolo de niște imagini fluctuante, "Numai pagina scrisă decide."34 De aici, munca, fie ea și una sisifică, căutarea permanentă de a găsi cuvintele
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
devenind, practic, spectatorul și criticul propriei vieți. Dezintegrarea aceasta a ființei poetei, între trecutul reconstituit și prezentul trăit, se produce cu ajutorul oglinzii, simbol des întâlnit în literatura română, dar care la Ana Blandiana îmbracă o formă cu totul originală. Sub aparența unui joc în oglindă, poeta se proiectează în două medii totalmente diferite: oglinda (inanimatul) și salcâmul (animatul). Se proiectează și, de fapt, se reconstruiește pornind de la organul vital al trupului (și, deopotriva, al poeziei), inima. Suprapunerea între cadrul interior văzut
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Astfel, "cu rădăcini în poezia urâtului a lui Arghezi, în discursul liric din poezii ca Știu, Puritatea, Elegie de dimineață și Intoleranță este promovat frumosul uman, obținut cu prețul renunțării la așa-zisul frumos artistic. Acesta din urmă este o aparență ce nu se identifică cu adevăratele trăiri ale ființei umane"79. Găsindu-se aici "prima capodoperă a Anei Blandiana (parabola dramatică Torquato Tasso)"80, Călcâiul vulnerabil se remarcă totuși prin promovarea unor teme precum moartea și tăcerea, care le înlocuiesc
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
de la o idee la alta. Reîntoarcerea, constituind una dintre temele majore ale acestui volum, se realizează, de data aceasta, propriu-zis, nu prin intermediul amintirii. Totuși reconstruirea absolută a acestor ani îi este inaccesibilă din nou poetei, chiar dacă ele sunt simple în aparență: "Neînțeles, cum numai lucrurile copilăriei pot fi,/ Definitiv întinerit prin plecare./ Câte secunde în viața mea m-am gândit/ La băiatul cu numele Gheorghe,/ Copilul cu numele tata?/.../ Fiți cuminți, îngeri mici, lăsați-l să doarmă./ Fiți buni, îngeri mari
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
care nu lipsesc urmele poetului, ca locuitor al cetății. Implicarea în viața socială își găsește expresia în versuri ce pot fi definite ca metafore ale unei cristalizări expresive a suferinței. Celebritatea devine un inconvenient și Ana Blandiana se mărturisește împotriva aparențelor, apăsată de un renume, în care destinul literar ocupă o mică parte"152: "Uneori, aproape urâtă,/ Alteori, minunat de frumoasă./ Ce-aș putea să-i cer/ Oglinzii din ușa dulapului/ Ștearsă de datină,/ Când eu mie nu îmi pot fi
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Decât o misterioasă combustie/ Care semnifică totul./ Așa cum raza albă a diamantului,/ Se face țăndări colorate/ Așa cum șarpele își înghite coada/ Și devine inel,/ În adâncul rădăcinilor fără sfârșit,/ Popoarele lumii delirează la fel". (Mandala) Din nou jocul antitezelor, între aparență și esență stabilindu-se de fiecare dată o punte stabilă, în poeziile Anei Blandiana, care trimite, însă, spre nicăieri. Subliniem însă prezența acelorași versuri lapidare, scurte, așa cum ne-a obișnuit în ultima parte a creației sale, reconstrucția fiind atât interioară
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
sinceritatea expresiei intenționează să traducă o viziune insolită asupra existenței cotidiene. Ca un veritabil postmodern, servindu-se, totuși, de limbajul neomodernist al necuvintelor, Ana Blandiana își ia povestea în serios, făcând din propria viață o artă poetică. Sufletul, deși în aparență constituindu-se în metatext, se proiectează, în fapt, în interiorul poeticii și, totodată deasupra ei. Sufletul este cel care se răsfrânge asupra exteriorului, întrupându-se apoi în oglindă și luând numeroase chipuri, așa cum ființa poetei are mai multe fațete, fiecare regăsindu
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
apoi în oglindă și luând numeroase chipuri, așa cum ființa poetei are mai multe fațete, fiecare regăsindu-se și descinzând din cealaltă, asemenea păpușii rusești marușca: "Științele exacte sugerează că universul fizic este o fluctuație a vidului, un joc capricios, între aparență și dispariție. Universul în care trăim este un fel de particulă virtuală gigantică. În același timp, întreaga energie a universului, materie, antimaterie -, trebuie să se anuleze, prin totalizare. Această idee este foarte apropiată de concepția orientală asupra universului, care spune
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
volum, precum și a celorlalte care îi vor urma, nu adoptă un discurs "feminin înduioșat, ci, mai degrabă, unul masculin, rece, s-ar putea vorbi chiar de un realism al percepției, de o despuiere a emoției de afect, dar doar în aparență, atipice pentru poezia anilor '60 asemănare cu Ana Blandiana, n. n. A.I.P. Emoția neutră, impersonală, provine din zona unei visceralități cerebrale"171: "M-au ascuns bătrânii, după obicei,/ Să nu uit de frica păsării tăiate/ Și ascult prin ușa încuiată
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
prin moarte. Demolarea oricărei valori, a oricărei certitudini, a oricărei speranțe este necesară unei ulterioare reconstrucții. Purificarea, la Ileana Mălăncioiu, presupune pătrunderea în profunzime a vieții, în cele mai adânci straturi, acolo unde sălășluiește moartea. Iar, dacă totul este o aparență, iar oamenii trăiesc ca într-un vis în care singura realitate este aceea a sfârșitului universal ("mirele a murit,/ Mireasa a murit și ea,/ Nuntașii toți/ Sunt morți și în pământ am simțit/ Cum hora miresei se învârtea.//"), atunci viața
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Din cimitiru-acesta mai vesel decât este/ Un om va ieși-ncet cu crucea sa-n spinare." (Cimitirul vesel) Permanentele deconstrucții și reconstrucții pe care Ileana Mălăncioiu le realizează în interiorul poeticii sale au ca premisă demolarea continuă a oricăror certitudini, de aparență sau de esență. Luarea în râs a morții sau acceptarea ei, pusă în legătură cu simbolul binecunoscutului cimitir vesel de la Săpânța, se suspendă brusc atunci când autoarea pare să își amintească de rolul tragic al omului pe pământ: "Asemeni unui mort dus de
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
245. Astfel încât, deținând întreg acest arsenal de tehnici "poezia Anei Blandiana se dovedește a-și fi păstrat și azi întreagă forța și să se constituie, parțial, într-un muzeu în miniatură al comunismului [subl. n. A.I.P.]. Fiecare cuvânt, în aparență banal, prinde ca într-un clește realitatea specifică a vieții cotidiene sub comunism și este ca un exponat, sub care mâna istoricului sau a celui care a trăit acel timp poate scrie cu grijă o etichetă lămuritoare"246. Desigur, această
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]