11,066 matches
-
alinte ca pe un copil, iar vederea unor asemenea schimbări teribile în comportamentul și starea suferindului smulse războinicilor ce îi înconjurau exclamații și comentarii de uimire. Odolgan, care-și făcuse loc prin grămadă, se apropie șchiopătând de Inisius și se aplecă să-l cerceteze de aproape. îi privi apoi pe Balamber și pe Khaba și, ridicându-se, deschise brațele într-un gest de stupefacție. — Doarme! constată. Canzianus se ridică și el. — Ce era mai rău a trecut, îl anunță pe Balamber
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Observă că avea un picior bandajat, imediat deasupra genunchiului și că șchiopăta vizibil. Războinicul trecu roată prin spatele tovarășilor săi așezați în jurul focului și se apropie, fixându-l cu o privire cercetătoare și plină de ironie. Ajuns lângă el, se aplecă puțin, sprijinindu-și mâinile de coapse și începu să-l scruteze, căutând să-i prindă privirea. însă el, fără să se oprească din mestecat, își păstră ochii ațintiți asupra lui Shudian-gun. Cu vârfurile degetelor, războinicul apucă o margine sfâșiată a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
aș ști, cu siguranță nu ți-aș spune. Balamber își coborî pentru o clipă colțurile gurii, dar nu se enervă fiindcă se arăta atât de reticent. Sprijinindu-se cu mâinile pe genunchii desfăcuți, își legănă ușor umerii largi și se aplecă puțin spre el, fixându-l cu și mai mare atenție. — Și atunci? Ce mai așteaptă? Tu știi că Aventicum e în mâinile noastre? Corpul de gardă s-a predat, tremurând de frică, iar Gundovek s-a închis la Genava cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și întreaga tabără care acum era centrul său. Un caleidoscop de imagini porni să defileze, rând pe rând, în fața ochilor lui Sebastianus: Frediana pe calul ei, cu părul mângâiat de vânt; Shudian-Gundikar, care galopa către el rotind sabia scânteietoare; Lidania, aplecată asupra sa, cu privirea concentrată îngreunată de ura înghețată și neputincioasă care mocnea în ea, și Odetta, care, cu un ton ciudat, îi repeta iar și iar: „Doar pentru puțin doar pentru puțin...“. Ațipi. îl trezi un ghiont primit brusc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
defileuri întunecoase și împădurite. Se deplasau printr-o pădure de fagi, tise și carpeni, mulți dintre ei seculari, îmbrăcați în noua haină de frunze a primăverii, iar pe anumite porțiuni cărarea se strâmta atât de mult încât trebuia să se aplece pentru a nu se izbi de ramurile copacilor sau era nevoie să depărteze frunzele cu mâna. în locurile cele mai înalte, foioasele lăsau locul zadei, ce împungea cerul cu vârfuri ascuțite, și maiestuoșilor brazi, în mijlocul cărora acel straniu cortegiu de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
capul sprijinit pe umărul său, legănată de pasul calului. Câștigând teren încetul cu încetul, Sebastianus se gândea cum să se elibereze, înainte de a ajunge la Frediana, de prezența incomodă a Lidaniei. Avu ocazia atunci când un cavaler burgund, grav rănit, se aplecă pe gâtul calului și alunecă apoi din șa chiar în fața lor, căzând greoi în buruienile de la marginea cărării. Rapid, Sebastianus descălecă și se aplecă asupra războinicului. Constatând că se afla pe moarte, îi luă centura și sabia și puse stăpânire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
la Frediana, de prezența incomodă a Lidaniei. Avu ocazia atunci când un cavaler burgund, grav rănit, se aplecă pe gâtul calului și alunecă apoi din șa chiar în fața lor, căzând greoi în buruienile de la marginea cărării. Rapid, Sebastianus descălecă și se aplecă asupra războinicului. Constatând că se afla pe moarte, îi luă centura și sabia și puse stăpânire pe calul lui, lăsându-l Lidaniei pe al său. Apucând frâele, femeia îl privi cum urca în șa. Simți graba sa de a se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se mai salveze. Trase sabia și își alese unul pentru sine; în vreme ce acela își oprise calul și privea în jur înfrigurat, căutând o cale de scăpare, îl ajunse și încercă să-l doboare cu o lovitură directă. Hunul, însă, se aplecă pe coasta cealaltă a calului și se feri de lovitură; totuși, în cele din urmă, în timp ce se îndrepta în șa, fu străpuns de sulița unui burgund ce venea aproape frontal. în scurtă vreme, nici ceilalți nu avură o soartă mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
acelei mici călugărițe! Scândura aceea în armură! De acum, Sebastianus o dorea. Nu dădea prea mare atenție la ce-i spunea ea. Fără să-i răspundă, sprijinindu-se cu o mână de palisadă, cu cealaltă îi mângâie obrazul, în vreme ce își apleca spre ea capul, continuând să o fixeze și căutându-i gura. Nu izbuti: Lidania se trase într-o parte și, cu un gest scurt al brațului, îi îndepărtă mâna. Apoi, cu mâinile înfipte în șolduri, adăugă aspru: — Acum e un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
va fi important, firește. — O să comand o unitate? Care? Scutură din cap: Nu, nu vei comanda. Nu pentru moment, cel puțin. O altă misiune. Sebastianus se strădui să-și ascundă deziluzia: — Despre ce e vorba? în loc să-i răspundă, Etius se aplecă peste birou și apucă un clopoțel, pe care-l agită scurt. La sunetul său, plantonul se arătă imediat în prag. — Adu-l înăuntru pe Divicone! îi ordonă Magister. O clipă mai târziu, târându-și pașii, intră în încăpere un bărbat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și acum ai încurcat-o, prietene! Sebastianus, trimițându-i pe Maliban și pe Vitalius, muiat de apă, să aducă înapoi caii, își concentră atenția asupra bagaudului. — Tu erai conducătorul grupului? îl întrebă. Acela nu răspunse. Metronius, fără să ezite, se aplecă să culeagă un tăciune ce ardea printre resturile colibei și, țintuind omul cu o mână de trunchiul unui copac, i-l împinse până lângă obraz. Bagaudul, amenințat atât de aproape de căldura flăcării, scoase un strigăt de groază și se zbătu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
incredibil de murdar și complet gol. Nu avea altceva pe el decât traista din piele de căprioară ce o purta pe după gât și niște sandale rudimentare. Cu mâna dreaptă ținea un soi de satâr brăzdat de sânge, iar cu stânga, aplecându-și puțin bustul, trăgea ceva, căutând să învingă rezistența rămurișului. în primul moment, la lumina felinarului, atenția Hippolitei fu atrasă mai ales de nenumăratele pete roșii de care părea stropit trupul mare al bărbatului. Ghicind că era vorba de pete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
nu căzu. Cilonus dădu să ridice sabia pentru o nouă lovitură, dar soldatul strigă ceva și îl împinse îndărăt, apoi apucă barbarul de părul lung și îl împinse înainte cu putere. O clipă mai târziu, trecură amândoi prin fața Hippolitei și, aplecându-se, trecură prin intrarea edificiului. Imediat, Cilonus o obligă pe domina să facă la fel și intră, la rândul său, chiar în clipa când câțiva barbari se năpusteau în curte. Cilonus împreună cu celălalt soldat se răsuciră și o luară înapoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Divicone. Din partea mea, spuse hotărât către Ambarrus, putem să începem. Dându-se înapoi, căpetenia bagauzilor desfăcu brațele, controlând poziția celor doi adversari; apoi cu un gest scurt al mâinilor, îi invită să înceapă lupta. De îndată, Metronius, ținându-se ușor aplecat înainte și înălțând pumnii ca să se stea în gardă, porni în întâmpinarea adversarului, care, rămas și el cu bustul gol, îl aștepta deja bine înfipt pe picioare, în mijlocul cercului de bagauzi. Ofițerul știa bine că toți erau împotriva sa - în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
era deja epuizat, în speranța că de această dată celălalt va mușca. Acela, împins de mulțimea care striga împrejur, incitându-l, se lăsă în jos cu hotărâre și îi expedie o directă grea în față. Metronius se eschivă cu promptitudine, aplecându-se la stânga și, găsindu-l descoperit în partea aceea, îl lovi din lateral cu toată puterea. Bagaudul gemu și se strânse și imediat fu atins la maxilar de dreapta lui Metronius. Cu un soi de muget, se răsuci pe loc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
un moment, se găseau pe un teren moale și acoperit cu iarbă, înconjurați de un stufăriș aparent de nepătruns. Sebastianus nu reușea să înțeleagă cum de reușise barcagiul să ghicească atât de precis locul unde trebuia să tragă. îl văzu aplecându-se spre fundul bărcii și luând o plasă în care se găseau două pietre mari; după aceea se întoarse către el și tovarășii săi, spunând doar atât: „Veniți după mine!“ Nu avură decât s-o pornească docili după el, în vreme ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mizeri și cu privire alunecoasă. Acolo, în mijlocul unor mormane de gunoaie urât mirositoare, zăcea, cu fața în sus și cu brațele desfăcute, trupul sărmanului Etbinus. — L-am întors eu, explică Maliban. Când l-am găsit, era cu fața în jos. Aplecându-se, împreună cu Dubritius asupra cadavrului tânărului, Sebastianus căută pe bluza sa îmbibată de sânge semnele rănilor: două găuri de la lovituri de pumnal, una în dreptul stomacului, alta la dreapta, în plămân. — Probabil că nu a murit imediat, comentă. Rutilius, în picioarele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mare și grea. — Sangiban! Trădător blestemat! exclamă Sebastianus, aruncându-se înainte împreună cu ceilalți, în vreme ce Maliban trimisese prima săgeată, doborând un războinic înalt și cu chică blondie, care purta armura alanilor. Ajunse din câțiva pași lângă bărbatul în agonie și se aplecă deasupra lui. La fel făcu și Rutilius. Nu e alan! îi strigă lui Sebastianus, care venea din urmă. E un om al lui Eudoxiu. Apoi, îndreptând arătătorul către cei ce se luptau în apropiere, strigă: — El e cu siguranță acolo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe unul dintre ei cu o lovitură de sabie, pe când celălalt dădea înapoi, protejându-se cu scutul și căutând ajutorul tovarășilor. Cu toate acestea, o clipă mai târziu, decurionul scăpă sabia și căzu în genunchi, apăsându-și rana. Sebastianus să aplecă deasupra lui și îl scutură cu toată puterea, de parcă asta ar fi avut darul să-l țină în viață. Ne-au luat prin surprindere! gemu Marcentius. îmbrăcați în alani... au spus că trebuia... să ne schimbe. Poarta! Vor s-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
-și turma, ori de câte ori putea să o facă. Fața îi strălucea și repeta fără încetare celor care îi făceau loc să treacă: — Mulțumiți Domnului! Mulțumiți Domnului, care s-a îndurat de noi! Sebastianus îi veni de îndată în întâmpinare și se aplecă să-i sărute inelul. — E o zi minunată! îi spuse Anianus, cu vocea tremurând de emoție. — Da: Flavius Etius a venit la timp să ne salveze. — Dumnezeu ne-a salvat! preciză Anianus, corectându-l cu degetul ridicat. Dar Etius, acceptă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ai și un nume, nu? Ori trebuie să-ți dau eu unul? — Go-Bindan! sugeră râzând Odolgan. Războinicii hiung-nu aflați cel mai aproape râseră aprobator, repetând numele de mai multe ori. Balamber râse și el. Punându-și mâinile pe genunchi, se aplecă până ce fața lui ajunse la înălțimea feței ei.: — Știi ce înseamnă Go-Bindan? Păi, cam așa ceva... „învinge câinii cu biciul“! îți place? Copila nu răspunse, însă în ochii săi văzu trecând pentru un moment o sclipire de surpriză și poate chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
iritați -, Balamber o întrebase care era motivul acelui gest jignitor. Roșie la față, ea își întoarse privirea în față, ridicându-și mândră bărbia. „Turingienii sunt niște gunoaie!“ Nu spusese mai mult, dar în ochi îi apăruseră lacrimi de furie. Apoi, aplecându-se deodată în față, se agățase de gâtul catârului și, căutând să-i apuce căpăstrul, îi strigase servitorului care o conducea să se oprească; acela se opri de îndată, temându-se că animalul, enervat acum, ar fi devenit până la urmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
furtuna. Oamenii își ținură caii și începură să ciulească urechile și să se întrebe unii pe alții din priviri. Balamber și Mandzuk, alarmați, se duseseră deja spre marginea drumului și scrutau peste câmpia punctată de pâlcuri de plopi ce se aplecau de vânt, când câțiva hiung-nu ce fuseseră lăsați în ariergardă parcurseră coloana în galop și se opriră înaintea lor. în cel care îi conducea, Balamber îl recunoscu pe Toraman, unul dintre cei mai tineri capi de centurii ai săi și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și pentru respectul cuvenit, îi veni în întâmpinare împreună cu Mandzuk și Odolgan. Nu trebui să facă prea mult drum, oricum, fiindcă cele două căpetenii curând se opriră în fața sa. Utrigúr, sprijinindu-și ambele mâini pe mânerul argintat al șeii și aplecându-se puțin înainte peste grumazul calului, își arătă surâsul enigmatic în care doar cine îl cunoștea de multă vreme, ca Balamber, ar fi putut recunoaște o sclipire de simpatie sau, mai degrabă, de bunăvoință satisfăcută. — Salutare, Balamber. astăzi mingan-ul tău
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
luptă împreună cu bărbații lor, nu știi? Metronius știa că n-o spunea doar așa: l-ar fi urmat peste tot. — Dar eu nu vreau ca tu să faci asta, îi răspunse, cu un mic surâs seducător și totodată puțin zeflemitor, aplecându-și puțin capul, într-un gest afectat. — Țin prea mult la tine ca să risc să-ți văd chipul frumos desfigurat de vreo lovitură de sabie. Hai, fă cum ți-am spus. Irmina îl privi dintr-o parte, scoase limba într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]