5,550 matches
-
vorba de surghiun. E convinsă că n-o crede nici dracu’ ce povestește. Ferească sfântu’ să se apuce ea să verse într o bună zi, tot ce are în pipotă. Tu încă n-o cunoști pe Karin... 8. O înecă plânsul. Se zvârcolea în plâns ca un copil naiv care ar fi primit mai puține bomboane decât fratele lui. Reîncepu firul, cu suspine: Era în cumplita iarnă a anului 1945... În vecinătatea lagărului nostru era tot așa, un lagăr cu soldați
Fascinantul corn de vânătoare by Nicolae Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1284_a_2205]
-
Nici nu mă iau, băi, că-mi stric stilul. Pardon. Iartă-mă. (cu nostalgie maximă, aproape până la lacrimi) Prea bune mâncăruri făcea maică-ta, omule, ca să...când eram copii...când mâncam la voi... Încă puțin și Titi chiar izbucnea în plâns. Chiar de-aia... adaugă oftând, destul de mâhnit Esesistu’. Amintirea mamei lui Esesistu', îl face pe Titi întotdeauna parcă și mai blând. Îl neutralizează definitiv în fața adversarului. Îi face tonul mai puțin aspru. Îl înmoaie ca și cum ar fi băut din izvorul
Fascinantul corn de vânătoare by Nicolae Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1284_a_2205]
-
au luat nevasta și copiii... Și pe toți ai tăi. A scăpat doar un bătrân sclav negru și el a spus: „Te așteaptă la guelta din Huaila ca să te omoare...“. Trebui să facă un efort ca să-și oprească hohotul de plâns ce-i urca din rărunchi și încercă, mai mult chiar decât o făcuse în „pământul pustiu“, să-și stăpânească emoțiile. Unde i-au dus? întrebă în cele din urmă, cu voce aparent liniștită. — Nimeni nu știe. Poate că la El-Akab
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
frică de harmatan, care vuia când sufla, și de secetă; iubeau întinderea fără vânt, întunecimea norilor care se deschideau pentru ca pământul să se acopere cu un covor verde de acheb. Capra care murea, tânăra cămilă care în sfârșit rămânea grea, plânsul celui mic, râsul celui mare, geamătul de plăcere al Lailei în penumbră... Asta era viața lui, cea căreia îi ducea dorul, singura pe care și-o dorise și pe care o pierduse pentru că nu fusese în stare să îndure o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
Își ridică paharul și-l bău. Apoi se sculă și forma ei pătrățoasă se clătină puțin. Purta cravată, un guler țeapăn și un costum „sport“ de tweed. Sprâncenele-i erau grele, iar ochii Îi erau Întunecați, hotărâți și roșii din cauza plânsului. — Știi de ce beau, protestă ea. — Prostii, dragă! spuse Janet Pardoe, asigurându-se În oglinda ei micuță că arăta bine până la cel mai mic detaliu. Ai băut cu mult Înainte de-a mă fi Întâlnit pe mine. Trebuie să ai puțin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
femeie la vârsta dumitale. Da, Herr Kolber, dar... Ea ezită și Josef o Întrerupse Înainte de-a se putea justifica singură ori de a-l acuza. — Țin foarte mult la Anna. Ea acceptă cuvintele lui cu o gratitudine demnă de plâns. — Da, așa mi-a spus. Herr Kolber bătu din picior. — Ești o proastă, Anna! Caută-l prin buzunare. Probabil că ți-a furat banii. Încă nu-i dădu prin cap să-și verifice seiful, iar Josef marșă pe rolul care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
de mirare că boșorogul tău și-ar dori să mai schimbe marfa. — Ei, ei, doamnelor! spuse domnul Peters. — Nu și-ar murdări el mâinile cu tine. Un evreu mic și jegos - doar pentru așa ceva ești bună. Coral izbucni brusc În plâns, deși mâinile ei rămăseseră Într-o poziție bătăioasă, și mai avu putere În glas cât să răspundă: — Să nu te-atingi de el! Dar cuvintele doamnei Peters rămaseră să mânjească, asemenea unui fum de semnalizare, eclipsând seninătatea peisajului. — Oh, știm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
prinde trenul deveni vagă, pentru că atunci când ajunse la mașină, constată că motorul acesteia Înghețase, În pofida covorașelor puse peste radiator. 4. Josef Grünlich spuse: — Unora le arde de cântat. Deși se jeluise că-i erau uscați, ochii Îi erau roșii de plâns și doar cu efort se despărți de fetițele cu chibrituri și de prințesele cu inima de gheață. — Nu mă prind ei așa de ușor. Începu să se Învârtă prin sala de așteptare, apăsând cu degetul umezit pe lemnărie. — N-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
râsul. Despre râs se spune că este cea mai percutantă expresie a spiritului critic și a încrederii în îndreptarea greșelilor, el sancționând scăderile comportamentale ale semenilor și producându-se numai în fața remediabilului. Ceea ce nu se poate îndrepta, este de plâns. Horațiu, poet al antichității, ne transmite pe firul vremii îndemnul “Ridentem dicere verum”, adică să spui adevărul râzând, iar poetul francez de Santeuil, “Ridendo castigat mores”, ceea ce, pe limba noastră ar suna: “râzând se pedepsesc moravurile”. Mai aproape de vremurile noastre
?TEFAN BOBOC-PUNGE?TEANU by ?TEFAN BOBOC-PUNGE?TEANU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83945_a_85270]
-
toate părțile, îmi străpung rărunchii fără milă, îmi varsă fierea pe pămînt; 14. mă frîng bucăți, bucăți; se aruncă asupra mea ca un războinic. 15. Mi-am cusut un sac pe piele și mi-am prăvălit capul în țărînă. 16. Plînsul mi-a înroșit fața și umbra morții este pe pleoapele mele. 17. Totuși, n-am făcut nici o nelegiuire și rugăciunea mea totdeauna a fost curată. 18. Pămîntule, nu-mi acoperi sîngele, și vaietele mele să n-aibă margine. 19. Chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85105_a_85892]
-
mă pot agăța. Că mă duce apa. Căută. Găsi. Când se întoarse, să i-o întindă, nu mai era cui. Salvatorul dispăruse, înghițit de viitură. Turista rămase cu ochii holbați. Copiii o strângeau de picioare. și izbucniră, cu toții, într-un plâns comun, și zgomotos, care-l acoperea pe cel al revărsării de apă. Dracii Asupra haiducitului nu cred că e necesar să mă opresc. Faptul este arhicunoscut. Însă, asupra vânătorului și a braconajului, da. Trebuie. Străbunii bătrânului Tucă Ulucă îl practicau
Hachiţe : schiţe şi povestiri ocrotite de promoroaca dragostei pentru viaţă by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1196_a_1932]
-
practic nici o familie în Bora Bora care să nu-și trimită unul din membri spre întunecosul Al Cincilea Cerc, din care numai Miti Matái reușise să se-ntoarcă, de aceea tobele și flautele păreau să cânte de înmormântare, unindu-și plânsul cu cel al norilor. Întinseră bestia pe placă de lemn, fără ca aceasta să opună vreo rezistență, însă când îl văzu pe Hinói Tefaatáu, galben la fața, căci nu închisese un ochi toată noaptea, apropiindu-se împreună cu alți doi bărbați, toți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
nopții să le vină în ajutor. Nu bătea decât o briză slabă, în direcția țărmului, iar marea era calmă, ca și cum forțele naturii ar fi hotărât să se alieze de această dată cu sângeroșii Te-Onó. Se răspândi panică. Fetele izbucniră în plâns, la gândul că proaspăt recăpătata lor libertate nu era decât o iluzie, bărbații simțiră cum inima li se strânge, iar Roonuí-Roonuí, foarte nervos, începu să dea ordine pripite, pregătindu-și războinicii pentru inegala confruntare. Tapú Tetuanúi scoase instinctiv spadă lungă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
sau n-ar fi în stare să învețe tot ce știa acesta despre mare și despre secretele ei, si de aceea, atunci când îi dădea de înțeles că în curând îl va părăsi, simțea o dorință imperioasa de a izbucni în plâns. Și-acum ce facem? întreba când, în cele din urmă, isi recapătă glasul, după aceste incredibile explicații. Dacă știu că suntem aici și că n-avem vânt, n-o să le ia mult timp să ne-ajungă. N-au să ne-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
continuare orizontul. Nu pronunțară nici un cuvânt. Femeia schița un gest prin care întreba ce să facă cu chestia aia, iar Navigatorul Căpitan se mulțumi să-i indice apă, printr-o mișcare aproape imperceptibila a capului. Se auzi un plescăit, un plâns de câteva secunde și, imediat, un rechin mic, cu ochi reci, puse stăpânire pe pradă însângerata și dispăru cu ea în adâncimile întunecoase ale oceanului. În noaptea aceea, nimeni nu pronunța nici măcar un sigur cuvânt. Doar spre răsăritul soarelui, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
că ai murit... Cum să mor, coane? Ți-am adus ultimele cărți. Îmi întinde două cărți. Cînd le voi spune tuturor că trăiești... Uf! Ce bucurie îmi este dat să trăiesc! Păi, coane, nu prea trăiesc... Nu-mi pot stăpîni plînsul. Dar trăiești, Cezar, uită-te, te țin de mînă. Este doar un vis, coane. Sigur, îmi pare rău că am murit. În sîmbăta aceea trebuia să vin la tine. Bine că ai reușit și azi. Cezar începe să cînte. Izbucniri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
doctorului. Un căpușor mic de ied avea dinții dezgoliți. L-ați omorît! strigă cei doi în cor. Doctorul iese într-un halat de casă și explică: Nu era nimic de făcut. Zău, crede-mă! Criminalule, țipă cei doi, izbucnind în plîns. Povestea se încheie, dar prin sat n-a mers vestea că doctorul a avut vreo indigestie. O jertfă inutilă O oboseală pe care n-a mai trăit-o a pus stăpînire pe el și simțea la fiecare pas că are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
mi-a venit uneori. Bolnavă, cu amețeli, cădeam pe jos și mă tîram să-mi fac treaba. Vădit jenat, profesorul Mihoc dorește să încheie discuția. Bine, o să-l trec, ești mulțumită? Cu cinci? Mulțumesc mult. Acum chiar că hohotele de plîns se aud din sălile vecine Am să văd, te rog nu mă mai strînge de gît, strigă și Mihoc. Eu vă strîng? Dumneavoastră nu mai încăpeți de copilul meu. Profesorul Mihoc trîntește ușa laboratorului și vorbește singur pe culoar. Ați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
a face asigurarea. Se încruntă și privește urît spre președinte. Acesta ripostează cu o privire și mai cruntă. Doar îngerul rămîne la fel de blînd și ocrotitor. Procesul său începe și Iosif se uită urît la președinte, se bîlbîie și îl podidește plînsul. Nu-ți fă iluzii că plînsul are vreun efect. Dar nu de asta plîng. Atunci? Mi-i ciudă că mă umilesc inutil. Iosif așteaptă verdictul cam nepăsător. Urîtul ăla nu putea decît să fie și rău. Era să leșine, bietul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
privește urît spre președinte. Acesta ripostează cu o privire și mai cruntă. Doar îngerul rămîne la fel de blînd și ocrotitor. Procesul său începe și Iosif se uită urît la președinte, se bîlbîie și îl podidește plînsul. Nu-ți fă iluzii că plînsul are vreun efect. Dar nu de asta plîng. Atunci? Mi-i ciudă că mă umilesc inutil. Iosif așteaptă verdictul cam nepăsător. Urîtul ăla nu putea decît să fie și rău. Era să leșine, bietul om, cînd a văzut că a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
N-am știut că... vă rog să mă iertați... Era cu privirea în pămînt și plîngea. De unde să vă dau 100 de milioane? (atît socotise Tribunalul!) Și la celălalt proces, tot atît vei avea de plătit. De unde? Mircea plînge. Un plîns care a avut efectul scontat. Bine, te iert. Acum pleacă, te rog. A plecat și acum cîrîie pe la alt ziar. Cu ce ți-am greșit, Doamne? Sărbătoarea nașterii lui Iisus se face îndeobște și prin renunțarea, măcar temporară, la răutate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
Foarte preocupat, tînărul a scos din buzunar o cutie de chibrituri și a Început să aprindă băț după băț. În timp ce chibriturile se ardeau, rîdea din ce În ce mai tare, din ce În ce mai nerușinat, Încît nu mai distingeai dacă hohotele acelea erau de rîs sau de plîns. Anna a luat-o la fugă și nu s-a mai oprit decît În fața pavilionului 5 Psihiatrie. Pe băncile de la intrare ședeau niște pacienți În pijamale vărgate, unii erau În halatele șifonate ale spitalului, cîțiva jucau table sau vorbeau Între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
vreodată dezgropate și luate de acolo. * — Se pare că asta e. — Mda. Am desenat traseul pe hartă ca să-l vadă și Scout... Cred că ne aflăm în „a“. — Foarte bine, zâmbi ea. Vezi? Știam eu că poți. Un acces de plâns și jumătate de oră de tăcere fuseseră suficiente să-i înlăture răceala din priviri. Cu excepția unei ușoare neliniști, care putea fi foarte bine doar o impresie a mea, Scout își revenise complet. Pe deasupra, Ian era înapoi în cușca lui, morocănos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
Cred că am reușit să stabilesc conexiunea laptopului. Am încuviințat din cap, chiar dacă ea nu mă putea vedea. — Asta-i bine. Știi ce? zise ea. Putem să nu facem asta? Se întoarse, iar ochii ei erau sticloși și umflați de plâns. — Sunt obosită și încerc să rămân trează și să mă concentrez și, în orice caz, nu e nevoie să mă mai prefac că-mi pasă de tine, nu? Ți-amintești? Așa-i, nu? — Tu ești cea care a mințit. Ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
sau „nu-i așa - de ce-ar fi“ sau „fetița mea“ sau „n-ai avut grijă de ea“ sau „nu pot, pur și simplu nu pot...“ Uneori, nu se auzea absolut nici un cuvânt, ci doar trei, patru, cinci hohote de plâns, apoi se întrerupea legătura. Îi spuneam întotdeauna același lucru: — Îmi pare rău, îmi pare tare tău. Plângeam mult după ce închidea, uneori cât era noaptea de lungă. N-am spus asta nimănui, niciodată. Mi-amintesc întruna amănunte. Chiar acum o secundă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]