509,021 matches
-
la o firmă de avocatură din Cleveland, înainte să devină profesor de drept la Universitatea Statului Virginia. La începutul anilor 1970, a ocupat diverse posturi în cadrul administrațiilor Nixon și Ford, în cele din urmă fiind procuror general adjunct. În perioada administrației Carter, a predat la Universitatea din Chicago, unde a devenit unul dintre primii profesori consilieri ai Societății Federaliste, aflată în fază incipientă. În 1982, Ronald Reagan l-a numit judecător la Curtea de Apel a Statelor Unite pentru Circuitul Districtului Columbia
Antonin Scalia () [Corola-website/Science/335606_a_336935]
-
1974, Nixon l-a nominalizat ca procuror general adjunct pentru Oficiul de Consiliere Legală. După demisia lui Nixon, nominalizarea sa a fost susținută de președintele Gerald Ford, iar Scalia a fost confirmat de către Senat la 22 august 1974. După Watergate, administrația Ford a intrat în mai multe conflicte cu Congresul. Scalia a depus mărturie în mod repetat în fața comisiilor Congresului, apărând administrația Ford în invocarea privilegiului executiv în ce privește refuzul de a preda documente. În cadrul administrației, Scalia a susținut dreptul de veto
Antonin Scalia () [Corola-website/Science/335606_a_336935]
-
fost susținută de președintele Gerald Ford, iar Scalia a fost confirmat de către Senat la 22 august 1974. După Watergate, administrația Ford a intrat în mai multe conflicte cu Congresul. Scalia a depus mărturie în mod repetat în fața comisiilor Congresului, apărând administrația Ford în invocarea privilegiului executiv în ce privește refuzul de a preda documente. În cadrul administrației, Scalia a susținut dreptul de veto al președintelui pentru o lege de modificare a Legii Dreptului la Informare, care îi lărgea mult sfera de aplicare. Viziunea lui
Antonin Scalia () [Corola-website/Science/335606_a_336935]
-
la 22 august 1974. După Watergate, administrația Ford a intrat în mai multe conflicte cu Congresul. Scalia a depus mărturie în mod repetat în fața comisiilor Congresului, apărând administrația Ford în invocarea privilegiului executiv în ce privește refuzul de a preda documente. În cadrul administrației, Scalia a susținut dreptul de veto al președintelui pentru o lege de modificare a Legii Dreptului la Informare, care îi lărgea mult sfera de aplicare. Viziunea lui Scalia a avut câștig de cauză, iar Ford a respins legea, însă Congresul
Antonin Scalia () [Corola-website/Science/335606_a_336935]
-
Law School. În 1981, a devenit primul cadru didactic consilier al filialei de la nivelul Universității din Chicago a nou înființatei Societăți Federaliste. Când Ronald Reagan a fost ales președinte în noiembrie 1980, Scalia spera la un post important în noua administrație. A dat interviu pentru postul de Avocat General al SUA, dar în acest post a fost preferat Rex E. Lee, spre marea dezamăgire a lui Scalia. La începutul lui 1982, lui Scalia i s-a oferit un loc în Curtea
Antonin Scalia () [Corola-website/Science/335606_a_336935]
-
reputație de conservator, dobândind laude în cercurile legale pentru textele sale legale puternice și inteligente, care adesea criticau precedentele Curții Supreme pe care, ca judecător de instanță inferioară, era obligat să le respecte. Opiniile lui Scalia au atras atenția oficialilor administrației Reagan, cărora, conform "The New York Times", „le plăcea practic tot ce vedeau și ... l-au pus pe lista de posibili viitori judecători ai Curții Supreme.” În 1985, deși nu era niciun loc liber la Curtea Supremă, oficiali din administrația Reagan l-au
Antonin Scalia () [Corola-website/Science/335606_a_336935]
-
atras atenția oficialilor administrației Reagan, cărora, conform "The New York Times", „le plăcea practic tot ce vedeau și ... l-au pus pe lista de posibili viitori judecători ai Curții Supreme.” În 1985, deși nu era niciun loc liber la Curtea Supremă, oficiali din administrația Reagan l-au pus pe Scalia pe o listă scurtă alături de colegul său judecător de la D.C. Circuit Robert Bork, în vederea candidaturii în caz că vreun judecător va pleca din Curte. În 1986, președintele Curții Supreme Warren Burger a informat Casa Albă de
Antonin Scalia () [Corola-website/Science/335606_a_336935]
-
dorea să sprijine planurile lui Roosevelt pentru menținerea păcii mondiale și dezarmare prin intermediul acțiunii celor "patru jandarmi". Roosevelt a adus în discuție probleme decolonizării postbelice. El a sugerat că fostele colonii ar trebui să traveseze o perioadă de tranziție sub administrația unor puteri mandatare mai înainte să își obținăidenpendența deplină. Republica China urma să fie admisă în rândul celor "patru puteri" și să devină unul dintre cei "patru jandarmii". Roosevelt era în favoarea recunoașterii statutului de mare putere al Chinei deoarece era
Cei patru mari () [Corola-website/Science/335721_a_337050]
-
arabi palestinieni, orașul având în zilele noastre și o mică minoritate de 500-850 evrei israelieni care s-au așezat în jurul orașului vechi și în Otniel. 80% din oraș - sectorul numit H1- face parte din zona C a Cisiordaniei, aflată sub administrația Autorității Naționale Palestiniene. Restul de circa 20% a orașului, așa numitul sector H2, este o parte a zonei A a Cisiordaniei, administrată de Israel. Hebron este unul din orașele cele mai vechi din Orientul Apropiat și din lume,care a
Hebron () [Corola-website/Science/335702_a_337031]
-
au fugit din timp în dealurile din jur. Mulți dintre evrei au fugit la Ierusalim, dar în timpul jafului orașului, cel puțin cinci evrei au fost omorâți. În 1839 populația totală a orașului era estimată la vreo 10,000. Odată cu căderea administrației lui Ibrahim pașa în 1841, șeful local Abd ar-Rahman Amr a reluat în mâinile sale frânele puterii în oraș ca șeic al Hebronului. Din cauza taxelor exorbitante în bani peșin pcare le-a impus, majoritatea evreilor din Hebron au părăsit localitatea
Hebron () [Corola-website/Science/335702_a_337031]
-
la dobânzi ridicate, pentru a putea cumpăra grâul necesar. Conducătorii lor au decis să trimeată în Egipt pe rabinul lor șef, Eliahu Suleiman Mani, pentru a obține ajutoare. Din 1874 districtul Hebron ca parte a Sangeacului Ierusalim a intrat sub administrație directă de la Istanbul.
Hebron () [Corola-website/Science/335702_a_337031]
-
din satul natal, apoi liceul. În anul 1956 a absolvit Facultatea de Finanțe și Credit din cadrul Academiei de Studii Economice din București, și în 1978, un curs postuniversitar al Centrului de Perfecționare a Pregătirii Cadrelor de Conducere din Economie și Administrația de Stat. A început activitatea profesională în 1956, ca economist stagiar la Secția Financiară din orașul Buhuși, continuată între 1956 și 1959 în orașul Bacău, ca șef al Corpului de Control Financiar al regiunii Bacău, apoi director al Direcției Financiare
Emilian Drehuță () [Corola-website/Science/335744_a_337073]
-
urmată de „După 45 de ani” (2001) și „După 70 de ani, cugetări și constatări” (eseuri, 2008), în colaborare. În anul 2003 a publicat monografia „Oameni sub vremi la Baineț” (localitatea sa natală), fiindu-i conferit în anul 2010 de către administrația locală titlul de Cetățean de Onoare al comunei. A publicat, de asemenea, „Note de călătorie”, rezultată în urma deplasărilor în Canada, privind aspecte importante ale activităților economice, sociale, culturale etc. din această țară. A fost inițiatorul și organizatorul colectivului alcătuit din
Emilian Drehuță () [Corola-website/Science/335744_a_337073]
-
Cașovia să treacă prin Transilvania, spre a negocia înființarea unui colegiu iezuit la Cluj, ce va deveni nucleul Universității din Cluj. Datorită prestigiului lui Ștefan Báthory, care își păstrase titlul de principe al Transilvaniei, Possevino a obținut autorizarea colegiului din partea administrației transilvănene, care era condusă de înalți funcționari, în majoritate protestanți. Tot Possevino l-a convins pe Ștefan Báthory să nu mai aștepte sosirea iezuiților de la Universitatea din Padova la colegiul clujean, ci să trimită 11 profesori iezuiți de la Universitatea din
Antonio Possevino () [Corola-website/Science/335788_a_337117]
-
moșiile lor din zona rurală; până la sfârșitul secolului al XIII-lea, Castelul Mare era dens populat. Distincția între Toompea și Orașul de Jos (Tallinn) s-a dezvoltat și ea în acea vreme, concomitent cu dobândirea de către Tallinn a propriei sale administrații - cel puțin în 1248, când regele Danemarcei, Eric al IV-lea, a acordat orașului , dar poate și mai devreme. În 1265, Orașul de Jos a fost scutit de obligațiile față de și în 1288 comandanții castelului au pierdut și autoritatea judecătorească
Toompea () [Corola-website/Science/335795_a_337124]
-
1710. Când Tallinnul a capitulat în fața lui Eric al XIV-lea al Suediei în 1561, regele a hotărât să nu schime "status quo-ul" din relațiile între Toompea și Orașul de Jos. Toompea, ca oraș separat (Dom zu Reval), aflat sub administrație proprie, a putut păstra o serie de drepturi și privilegii speciale, dintre care ultimul a rămas în vigoare până în 1889. Toompea a fost unită cu Tallinnul (Orașul de Jos) abia în 1878, când, î timpul perioadei de rusificare, legile anterioare
Toompea () [Corola-website/Science/335795_a_337124]
-
albanezi. Incapacitatea Porții de a-și proteja interesele într-o regiune locuită în proporție de 70% de musulmani și predominant loială otomanilor i-a obligat pe liderii albanezilor să-și organizeze apărarea dar și să ia în calcul înființarea unei administrații autonome, pe modelul celor pe care le avuseseră Șerbia și Principatele Dunărene înainte de a-și obține independența. Liga a fost înființată la întâlnirea a 47 de bei otomani ținută la Prizren în 10 iunie 1878. O poziție inițială a Ligii
Liga de la Prizren () [Corola-website/Science/335803_a_337132]
-
acea dată. Membrii comitetului erau , , Sami Frashëri, , , și . În timpul întâlnirii de la Prizren, 47 de bei au semnat un "" la 18 iunie 1878. Documentul reprezenta o poziție inițială, susținută mai ales de proprietarii de pământuri și de persoane cu legături în administrația otomană. În Articolul 1 al acestui document, acești lideri albanezi își reafirmau intenția de a păstra integritatea teritorială a Imperiului Otoman în Balcani susținând Poartă, legea islamică Sharia, si de „a lupta cu arma în mână pentru a apăra integritatea
Liga de la Prizren () [Corola-website/Science/335803_a_337132]
-
cu șeicul din Kalkandelen, au susținut această poziție și au pus accent pe solidaritatea musulmană și pe apărarea pământurilor musulmane, inclusiv Bosnia și Herțegovina. Această poziție inițială a ligii, bazată pe solidaritatea religioasă a stăpânilor de pământ și a membrilor administrației otomane cu autoritățile religioase, a fost motivul pentru care s-a propus denumirea „Comitetul Adevăraților Musulmani” (în albaneză: "Komiteti i Myslimanëve të Vërtetë"). Alți reprezentanți, în frunte cu Frashëri, s-au concentrat pe ideea autonomiei Albaniei și pe crearea conștiinței
Liga de la Prizren () [Corola-website/Science/335803_a_337132]
-
a subordonat unui Stat Major dependent de Consiliul Național Român Central, aflat mai întâi la Arad și mutat ulterior la Sibiu. Prin natura lor, au constituit o forță care a preluat rolurile poliției locale și al jandarmeriei pe fondul dezorganizării administrației austro-ungare și, până la intrarea trupelor regulate române în Transilvania și pe cel al armatei. Simultan, Gărzile și-au asumat și un rol politic, servind atât ca mesageri și propagandiști ai hotărârilor și deciziilor Consiliului Național Român Central și ai consiliilor
Gărzile Naționale Române () [Corola-website/Science/335784_a_337113]
-
și propagandiști ai hotărârilor și deciziilor Consiliului Național Român Central și ai consiliilor locale, cât și uneori ca factori de opoziție activă politică, administrativă și militară față de guvernul de la Budapesta. Desființarea lor s-a produs fie forțat, prin decizii ale administrațiilor militară franco-sârbă din Banat, sau maghiară situată la vest de linia de demarcație impusă de condițiile armistițiului dintre Antantă și Ungaria, fie pe fondul consolidării administrației românești în teritoriile eliberate, caz în care o parte din membrii Gărzilor au continuat
Gărzile Naționale Române () [Corola-website/Science/335784_a_337113]
-
față de guvernul de la Budapesta. Desființarea lor s-a produs fie forțat, prin decizii ale administrațiilor militară franco-sârbă din Banat, sau maghiară situată la vest de linia de demarcație impusă de condițiile armistițiului dintre Antantă și Ungaria, fie pe fondul consolidării administrației românești în teritoriile eliberate, caz în care o parte din membrii Gărzilor au continuat să servească în calitate de voluntari în noua Jandamerie sau în Armata de Transilvania. Ele au fost organizate de către Consiliul Național Român Central și au fost subordonate acestuia
Gărzile Naționale Române () [Corola-website/Science/335784_a_337113]
-
al unor organe de asigurare a ordinii publice și de apărare a drepturilor naționale rezultate din principiul utodeterminării, al libertății și unității naționale Ele au constituit o forță care a preluat rolurile poliției locale și al jandarmeriei pe fondul dezorganizării administrației austro-ungare și, până la intrarea trupelor regulate române în Transilvania și pe cel al armatei. Gărzile similare create de maghiari, secui și sași au colaborat cu cele românești, contribuind la menținerea liniștii publice și a ordinii. Deși gradul de adecvare al
Gărzile Naționale Române () [Corola-website/Science/335784_a_337113]
-
comitatului a fost compus din 4 companii de infanterie și o secție de mitraliere, în total 72 ofițeri și 571 soldați. Succesiv părărăsirii Clujului de către trupele ungare pe 23 decembrie străzile orașului au fost patrulate până la jumătatea lunii ianuarie, când administrația română a preluat integral frâiele administrației, de echipe mixte formate din soldați români, membrii ai Gărzilor Naționale maghiare și române și ai poliției municipale ungare. La Făgăraș Garda a inclus 35 de ofițeri, 11 subofițeri și 2668 soldați dintre care
Gărzile Naționale Române () [Corola-website/Science/335784_a_337113]
-
companii de infanterie și o secție de mitraliere, în total 72 ofițeri și 571 soldați. Succesiv părărăsirii Clujului de către trupele ungare pe 23 decembrie străzile orașului au fost patrulate până la jumătatea lunii ianuarie, când administrația română a preluat integral frâiele administrației, de echipe mixte formate din soldați români, membrii ai Gărzilor Naționale maghiare și române și ai poliției municipale ungare. La Făgăraș Garda a inclus 35 de ofițeri, 11 subofițeri și 2668 soldați dintre care numai 653 posedau arme. În noaptea
Gărzile Naționale Române () [Corola-website/Science/335784_a_337113]