KorAP: Find »[drukola/base=voce & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...2037 2038 2039 ...2052 >

51,283 matches

Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618

acelea pronunțate tare și cu o patimă care ar izbucni în mai multe rânduri, dar nu și pe celelalte, fiind pronunțate încet. Și ca să spun ceea ce cred despre această Compoziție, ar trebui ca celălalt Actor, după pronunțarea cuvântului cu o voce foarte puternică de către cel care ar face Monologul, să spună câteva cuvinte pline de uimire sau de bucurie în funcție de Subiect, și să se supere că nu poate auzi restul; uneori chiar, când Actorul care ar face Monologul și-ar reține

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
foarte puternică de către cel care ar face Monologul, să spună câteva cuvinte pline de uimire sau de bucurie în funcție de Subiect, și să se supere că nu poate auzi restul; uneori chiar, când Actorul care ar face Monologul și-ar reține vocea, ar trebui ca celălalt să-i remarce toate acțiunile, ca ale unui om care ar visa profund și care ar fi muncit de o neliniște violentă. Astfel poate că s-ar putea păstra verosimilul și face un frumos joc de

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
spusese." În sfârșit, d'Aubignac consideră că utilizarea aparteului este deosebit de judicioasă în momentele în care trebuie mobilată tăcerea unuia din cei doi interlocutori, care ar fi apăsătoare pentru spectator. "De exemplu, dacă unul din Actori citește o scrisoare cu voce înceată, un altul poate vorbi ca pentru sine în tot acest timp. Dacă un avar și-ar număra banii, Hoțul, care l-ar vedea, ar putea face un Aparteu în timpul acestui calcul. Adaug chiar că este necesar să fie introdus

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
dulce și exprimarea firească a sensibilității noastre: nostri pars optima sensus. Juvenal, Satira XV. De câte ori nu a fost admirat felul în care strigătele, gemetele, suspinele acționează asupra celorlalți oameni! Acestea sunt hotărârile suverane ale naturii. Dacă Poetul își alătură ei vocea, câtă forță nu va avea ea? Vocea lui îi va învăța pe oameni adevărul acesta important, că făcând răul, ei culeg ce vor semăna, că se rănesc rănindu-l pe altul. Această sensibilitate însemnată este ca un foc sacru. Trebuie

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
nostri pars optima sensus. Juvenal, Satira XV. De câte ori nu a fost admirat felul în care strigătele, gemetele, suspinele acționează asupra celorlalți oameni! Acestea sunt hotărârile suverane ale naturii. Dacă Poetul își alătură ei vocea, câtă forță nu va avea ea? Vocea lui îi va învăța pe oameni adevărul acesta important, că făcând răul, ei culeg ce vor semăna, că se rănesc rănindu-l pe altul. Această sensibilitate însemnată este ca un foc sacru. Trebuie vegheat ca să nu fie lăsat niciodată să

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
sforăind pe un pat nenorocit: jelania acestui tată nu va fi întreruptă nicicum prin vorbele copilului care, cu ochii în continuare închiși și cu mâinile așezate ca și cum ar ține frâiele a doi cai năvalnici, îi îndeamnă cu biciul și cu vocea, și visează că încă îi mână. Aceste situații sunt inspirate de verva specifică lui Molière și Aristofan. Terențiu nu este posedat de un asemenea demon. El poartă în sinea lui o muză mai calmă și mai blândă. Îi lipsește fără

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
unui punct unic și forțat, în douăsprezece picioare pătrate. Uitați-vă la frumoasele scene din Shakespeare. Cezar traversează piața publică: este înconjurat de senatori; Cassius, Brutus și Casca își pregătesc deoparte dreapta răzbunare. Poporul se înghesuie cu grămada. Se aude vocea astrologului care iese din înghesuială și strigă: Cezar, fii atent la Idele din Martie! Cât de bine este prins adevărul istoric, cât de mult îmi dau seama din tonul popular al lui Cezar de acest ambițios care, în ciuda inimii sale

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
voi lăsa în pace până ce nu va adopta tonul familiar și comic în tragedie. "Hm! Nu, Domnișoară, îi spuneam, nu-l vei avea vreodată, firea ți l-a interzis; nici măcar în momentul în care îmi vorbești nu-l ai; sunetul vocii dumitale, aerul figurii dumitale, pronunția, gestul, atitudinile, sunt nobile de la natură. Trebuie numai să îndrăznești să te încrezi în acest frumos firesc; îndrăznesc să afirm că vei fi mai tragică"." Voltaire, pentru care ea a creat în Electra rolul-titlu, a

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
de la care severitatea caracterului său îl îndepărtase mereu, spunea: Quali spectaculo me philosophiae verecundia privavit!36 Timocrates se rușina din motive greșite; și rușinea aceasta l-a lipsit pe filosof de o mare plăcere. Cinicul Demetrius atribuia întregul efect instrumentelor, vocilor, decorului, în fața unui mim care îi răspunse: Privește-mă jucând de unul singur; și spune, după aceea, ce vei vrea despre arta mea. Flautele tac. Mimul joacă, și filosoful, uluit, exclamă: Nu numai că te văd; te aud. Îmi vorbești

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
pe care le redă în primul acces și la care revine neîncetat, restul nu este decât o înșiruire de zgomote slabe și confuze, de sunete pe cale să moară, de accente înăbușite pe care actorul le știe mai bine decât poetul. Vocea, tonul, gestul, acțiunea, iată ce aparține actorului; și asta ne frapează, mai ales în spectacolul marilor pasiuni. Actorul îi dă discursului tot ceea ce are mai plin de energie. El conduce înspre urechi forța și adevărul accentului." Prin cuvintele pe care

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
actorilor. Demersul lui Diderot este cu mult mai novator, pentru el pantomima nepropunându-și doar să clarifice intențiile autorului, ci să acorde dialogului o anume densitate, să-i dea ființă, în sensul propriu al termenului, prin descrierea atitudinilor, gesturilor, expresiilor vocii. Mare teoretician, el introduce o revoluționare majoră în practica scriiturii dramatice, definind textul pentru teatru nu ca pe un simplu dialog, ci ca pe o asociere strânsă între dialog și didascalii. De acum înainte, partea discursului didascaliilor va crește din

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
servește la rândul lui. Obișnuit cu lumea, pătrunzând în multe din secretele sufletului omenesc, îi stăpânește multiplele grimase. Ceea ce este natural în teatru este culmea artificialului. Totul este studiat, în arta comediantului, expresia figurii, gesturile și atitudinile, timbrul și modulațiile vocii, strigătele, tăcerile. "Dar cum? se va spune, întreabă omul cu paradoxul, aceste accente atât de plângărețe, atât de dureroase, pe care mama aceasta le smulge din măruntaiele ei, și din cauza cărora ale mele sunt atât de profund zguduite, nu sentimentul

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
au fost pregătite în fața unei oglinzi. El știe momentul precis în care își va scoate batista și în care îi vor curge lacrimile; așteptați-le la acest cuvânt, la această silabă, nici mai devreme nici mai târziu. Tremurul acesta al vocii, cuvintele acestea lăsate neterminate, aceste sunete înăbușite sau trenante, acest freamăt al membrelor, acest tremurat al genunchilor, leșinurile acestea, furiile, pură imitație, lecție reacordată dinainte, grimasă patetică, imitație sublimă a cărei amintire este adesea păstrată de actor după ce a studiat

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
prezentă în momentul executării, care îi lasă, din fericire pentru poet, pentru spectator și pentru el, întreaga libertate a spiritului, și care nu-i îndepărtează, ca și celelalte exerciții, decât puterea trupului. Odată eliberat de încălțămintea antică sau de coturn, vocea i se stinge, simte o extremă oboseală, își va schimba lenjeria și se va culca; însă nu-i vor rămâne nici tulburare nici durere, nici melancolie, nici prăbușire a sufletului. Toate aceste impresii nu le iei decât dumneata. Actorul este

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
manevrează acest manechin într-un mod înfricoșător, chiar și pentru poetul care nu se mai recunoaște, și ne înspăimântă (...) așa cum copiii se înspăimântă unii pe alții ridicându-și hăinuțele scurte deasupra capului, agitându-se și imitând cum pot mai bine vocea răgușită și lugubră a unei fantome pe care o întruchipează." După cum arată Diderot aici, procesul de stilizare are loc la teatru în doi timpi. Este mai întâi fapta autorului dramatic ce stilizează realul, deformându-l prin prisma imaginației, apoi cea

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
real în care cineva povestește, o singură dată, o întâmplare, sub influența emoției, scena este un spațiu fictiv în care actorul reproduce de "n" ori, cu indiferența analistului, o situație construită. "...dumneata povestești ceva în societate; emoția îți cuprinde măruntaiele, vocea ți se întretaie, plângi. Ai simțit, spui dumneata, ai simțit și chiar foarte puternic. Sunt de acord, dar te-ai pregătit pentru acest lucru? Nu. Vorbești în versuri? Nu. Totuși, erai urmărit de ceilalți, îi uimeai, îi impresionai, produceai un

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
fi de sărăcăcios și de slab. Vei vărsa lacrimi degeaba, vei fi ridicol, o să se râdă. Nu vei juca o tragedie, ci un bâlci tragic. Crezi dumneata că scenele din Corneille, Racine, Voltaire, chiar și Shakespeare, se pot debita cu vocea dumitale de conversație și pe tonul folosit la gura sobei? Și nici întâmplarea spusă la gura sobei cu emfaza și gura larg deschisă ca la teatru. (...) Dar o experiență pe care ai repetat-o de o sută de ori, constă

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
decât prin manifestările sale exterioare. Or, este posibil ca anumite condiții fizice să înăbușe această expresie, sau cel puțin să o slăbească și să o facă îndoielnică. Pot exista la actor asemenea trăsături, o asemenea fizionomie, un asemenea sunet al vocii, de care suntem obișnuiți să legăm în gând niște calități, niște pasiuni, niște sentimente cu totul altele decât trebuie să exprime și să manifeste actorul pentru moment. În acest caz, în zadar simte, nu-l credem: căci pare în contradicție

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
acest caz, în zadar simte, nu-l credem: căci pare în contradicție cu el însuși. Dimpotrivă, poate exista un actor cu un fizic destul de plăcut, ale cărui trăsături să fie destul de expresive, mușchii destul de supli și destul de antrenați; a cărui voce să fie destul de frumoasă și destul de sinceră în intonațiile sale; într-un cuvânt, un actor dotat cu destule caltăți necesare pantomimei dramatice, pentru a ni se părea animat de sentimentul cel mai profund în niște roluri pe care nu le

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
o reacție corporală, ca sub efectul unui reflex condiționat. "...să presupunem că de-abia a învățat de la un actor original cele mai vulgare manifestări ale mâniei și că știe să le imite cu fidelitate (anume, mersul năvalnic, bătăile din picioare, vocea asurzitoare, când ascuțită, când estompată; mișcările din sprâncene, buzele tremurânde, scrâșnetul dinților etc.); să mai presupunem, spusei eu, că imită bine numai aceste semne, care pot fi imitate oricând; ei bine! Numai prin asta, și sufletul său va simți un

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
evoluție. "Masca, scrie el în prima parte a Memoriilor sale, trebuie că-l năpăstuiește totdeauna pe actor, fie la bucurie, fie la tristețe; oricum ar fi, amorezat, mânios sau glumeț, se arată cu aceeași argăseală; degeaba gesticulează și-și schimbă vocea, nu va arăta niciodată, prin trăsăturile feței, cine sunt interpreții inimii, diferitele pasiuni care se zbat în sufletul lui." Dornic să creeze comedia de caracter într-o Italie pe care o consideră în întârziere față de celelalte țări ale Europei, Goldoni

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
Vigny cu privire la acest lucru: "Puteți să credeți voi, englezii! Voi care știți ce cuvinte sunt spuse în tragediile lui Shakespeare, că muzei tragice franceze sau Melpomenei i-au trebuit nouăzeci și opt de ani ca să se decidă să spună cu voce tare: un mouchoir (o batistă), ea care spunea chien (câine) și éponge (burete), fără ocolișuri? Iată treptele prin care a trecut cu o pudibonderie și o jenă destul de nostime. În sfârșit în 1829, datorită lui Shakespeare, ea a pronunțat vorba

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
și gazdelor divine pe care o va suscita în noi imaginația: căci această muzică este un decor, (...) și această muzică mai reprezintă și personajele (...), și cu ochii închiși sau cu ochii deschiși în timp ce cântă muzica, iar cuvintele răsună duse de voci la fel de absolut abstracte ca instrumentele orchestrei, noi localizăm în voie cuvinte și muzici și, cu ușurință, spontan, recreăm acțiunea voastră scenică, muzica, decorurile voastre și întreaga dramă." Moștenitori ai lui Wagner în concepția lor asupra fuziunii artelor, Simboliștii cred că

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
inefabilul, misiune pe care Maeterlinck o explicitează astfel, în Confesiune de poet (Confession de poète): "Aș vrea să studiez tot ceea ce este neformulat într-o existență, tot ceea ce nu are expresie în moarte sau în viață, tot ceea ce caută o voce într-o inimă." De aceea, pentru Mallarmé ca și pentru Maeterlinck, lectura este preferabilă spectacolului, căci reprezentația dăunează puterii imaginației care, numai ea, este capabilă să recreeze universul conceput de autorul dramatic. Însăși noțiunea de reprezentație este pusă sub semnul

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
independent al limbajului articulat", el afirmă că, "limbajul teatral pur" nu înseamnă cuvânt, ci punere în scenă. Limbajul acesta specific teatral, care rămâne să fie inventat, va fi destinat simțurilor. El va fi creat de muzică, dans, pantomimă, mimică, intonațiile vocii. El va avea valoare ideografică. Artaud visează să regăsească modurile de exprimare ale anumitor pantomime directe în care gesturile, în loc să reprezinte cuvinte, fraze, ca în pantomima europeană, care nu este, după părerea lui, decât o deformare a părților mute din

by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]