5,261 matches
-
Deșteaptă-te, romîne! din somnul cel de moarte, În care te-adînciră barbarii de tirani! Acum ori niciodată croiește-ți altă soarte, La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani! Și în alt Resunet, poetul își verificase printr-un grozav blestem vocația lui profetică, de izvor biblic: Întunecă-te, soare, ș-aurita ta lumină Păstreaz-o pentru fiii din timpii viitori, Acoperă-ți, o, lună, a ta rază senină, Să nu o vadă munții ș-a lor locuitori! Puțina moștenită rămîie-le povață
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
mulțimea neghioabă îl insultă, Poetul ridică preoțește ochii la cer: Sub pulberi de aur, O cer, natură, Sub stele, flori scânteietoare, O! Dumnezeu, mister albastru, Ce griji pot fi predomnitoare, M-ai ridicat peste dezastru, Și ce destin, balaur? Peste blestem și ură. Aducîndu-și aminte că e prinț (se credea descendent de prinți lituani), poetul ascultă din stepă chemările nelămurite ale pretinsei lui stirpe, se simte țar și se afundă în imensitatea stearpă: În acea sălbăticie de pustiuri onduloase, În picioare
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
ca argintul de clare, Și-odată s-aude din fund Și clopotul domului mare! Și valuri de-adînci armonii Părând că sunt sute și mii Plutesc în fantastice zboruri, De îngeri ce murmură-n coruri... Poetul a fost un traducător minunat. Blestemul bardului de Uhland, Grenadirii lui Heine par originale. Lenore de Bürger e oferită într-o interpretare magistrală: Auzi... deodată, trap, trap, trap, Copite bat afară. Un călăreț s-oprește-n drum Și urcă-ncet pe scară... Lin sună micul clopoțel - Cling-cling-cling, fără
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
întunericul, cu coropijnița și râmele, Și din toate fărâmele Au rămas grei ca mâțele, Umflîndu-li-se țâțele. Auzi? Cartofii sunt lehuzi. Se poate ghici în înmulțirea prin negi procesul magic al nașterii prin cristalizare, nativitatea în regnul mineral al smaraldelor. În Blesteme (tema are tradiție în literatura noastră), partea revelatorie este viziunea luptei între organicul divin și înmulțirea dezordonată, parazitară, replică diabolică la nativitatea cartofilor și smaraldelor, urmare la geneza mușiței pe care a invocat-o cu altă ocazie poetul: Pe tine
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
trebuie recunoscută ca atare pentru a putea căuta un medic și o vindecare. Poarta de ieșire a corupției este cererea iertării, căința. Și pentru aceste persoane, al cărui păcat este așa de mare în ochii lui Dumnezeu încât să merite blestemul, există o cale de ieșire, există o poartă de ieșire pentru corupți care îi determină să nu moară „cu inima coruptă”: este căința. Într-o pagină a Primei Cărți a Regilor (21,17-29), comentează episcopul Romei, „Ahab și-a sfâșiat
Corupţia by Lorenzo Biagi () [Corola-publishinghouse/Science/100970_a_102262]
-
caracteristice onomasticii grecești. Un rol important în răspândirea baladei la popoarele balcanice l-au avut breslele zidarilor aromâni. Variantele sud-est europene ale Meșterului Manole prezintă multe trăsături comune, dar conservă și o serie de particularități distincte. În balada grecească apare „blestemul ființei sacrificate”, în cea sârbească, motivul „alăptării după moarte”, iar cea românească adaugă două episoade noi: primul cuprinde întâlnirea voievodului cu ciobănașul care îi indică locul pentru mănăstire, iar celălalt zugrăvește sfârșitul tragic al meșterilor. În evoluția versiunii românești s-
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288098_a_289427]
-
creșterea bunăstării, ci și a confortului psihic și a împlinirii personale, prin intermediul consumului, care a devenit unul total, în care totul poate fi înscris în această logică. Chiar dacă efectele negative ale acestei practici sunt evidente, vorbindu-se chiar de un "blestem al abundenței" și de un set de posibile măsuri care să conducă la scăderea consumului, Lipovetsky consideră că nu am transgresat această a treia etapă a consumului și că nu ne aflăm în "post-hiperconsum". Chiar dacă un reviriment în definirea fericirii
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
adevăr, fără dragoste ele nu pot fi de folos, ba, dimpotrivă, pot deveni o piedică. Dacă ei disprețuiesc studiul și refuză să se umple cu cuvintele Scripturii, cum le vor putea medita ulterior? De aceea, vor avea parte inevitabil de blestem, căci orice animal care nu rumegă va fi considerat blestemat și nenorocit... ...Așadar, dacă un frățior simplu nu se remarcă printr-o înțelepciune deosebită, să completeze această lipsă cu ardoarea studiului. Să nu-i fie rușine să cerșească cu ardoare
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
morală. Heliade este mai mult decît alți poeți ai timpului un moralist neînduplecat, la mînie (Ingratul, Un muieroi și o femeie, În fabule) scoate urlete de indignare. Își copleșește, realmente, adversarul prin aluzii din ce În ce mai compromițătoare pînă ce poemul devine un blestem teribil: „Să urli de turbare cînd ți-or cădea blesteme A două inimi calde ce tu le-ai dezunit Și-n viața de acuma, și-n cea de apoi vreme: Să tremuri ca un cîine În rane schilăvit. Ca molipsit
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un moralist neînduplecat, la mînie (Ingratul, Un muieroi și o femeie, În fabule) scoate urlete de indignare. Își copleșește, realmente, adversarul prin aluzii din ce În ce mai compromițătoare pînă ce poemul devine un blestem teribil: „Să urli de turbare cînd ți-or cădea blesteme A două inimi calde ce tu le-ai dezunit Și-n viața de acuma, și-n cea de apoi vreme: Să tremuri ca un cîine În rane schilăvit. Ca molipsit de crime veninul s-aibi În tine, Și-n casele
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a stropi. Pribeag vei fi În lume, fără lăcaș, culcare, Și cin’te va atinge se va simți turbat: Nici viermii În mormîntu-ți nu vor afla mîncare, Că vor muri d-otravă din trupu-ți veninat” El vestește descărcările apocaliptice din blestemele argheziene. Poezia este, aici, mai convingătoare pentru că imaginația este mai inventivă, mai dezlegată de clișee. În negație, imaginarul heliadesc este mai bine legat de viața materiei. Partea „infernală”, „fatală” a existenței este stimulatoare pentru poezia lui. Peisajele adorației sînt mai
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
la rebeliune Împotriva prezentului, loc, În fine, În care, meditația, reveria nu liniștesc spiritul, ci Îi sporesc melancoliile și incertitudinile. Orice retragere este urmată, la el, de o nouă provocare a neliniștii. Spațiul securizant este la acest romantic, urmărit de blestemul soartei spațiul maximei contestații. Natura nu-l tămăduiește de tristețe, natura Îl reface energiile spiritului. Într-un poem (Întristarea) se arată, În stilul celui, mai fidel lamartinism, scîrbit de zgomotul cetății. Vrea liniștea, singurătatea naturii. Evaziune cunoscută: „Scîrbit peste măsură
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Basmele, Macedonele, Bolintineanu coboară pe uscat și urcă spre nord. Părăsește lumea Bosforului. Nu-și părăsește temele (Îndeosebi tema erotică), Însă În sfera imaginației lui intră, acum, alt peisaj și, normal, alte subiecte. Desconsiderînd poemele dintîi, critica tradițională a lăudat blestemele și ritmurile iuți ale baladelor. Acestea sînt, Într-adevăr, extraordinare. Cine nu-și amintește de Mihnea și baba și de efectele auditive de acolo? Blestemul, ca formă lirică (retorică), apare Încă din Florile Bosforului, Blestemul dervișului, anticipează teribilele imprecații din
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
intră, acum, alt peisaj și, normal, alte subiecte. Desconsiderînd poemele dintîi, critica tradițională a lăudat blestemele și ritmurile iuți ale baladelor. Acestea sînt, Într-adevăr, extraordinare. Cine nu-și amintește de Mihnea și baba și de efectele auditive de acolo? Blestemul, ca formă lirică (retorică), apare Încă din Florile Bosforului, Blestemul dervișului, anticipează teribilele imprecații din Basme, anticipează și o imaginație poetică mai pronunțat materială: „flămînzi, să roadeți iarba ce naște pe morminte!;... să vă mușcați și brațul, și mîna deșirată
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dintîi, critica tradițională a lăudat blestemele și ritmurile iuți ale baladelor. Acestea sînt, Într-adevăr, extraordinare. Cine nu-și amintește de Mihnea și baba și de efectele auditive de acolo? Blestemul, ca formă lirică (retorică), apare Încă din Florile Bosforului, Blestemul dervișului, anticipează teribilele imprecații din Basme, anticipează și o imaginație poetică mai pronunțat materială: „flămînzi, să roadeți iarba ce naște pe morminte!;... să vă mușcați și brațul, și mîna deșirată... pe orice-ți pune mîna, țărină să se facă...” Versurile
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
bazează, aș zice, pe un evident gust al vălmășagului, pe o sensibilitate la frenezia dezordinii. În Florile Bosforului universul este Închis, lucrurile parazitează. În Basme fantezia fabrică un univers „turburos”, demonic, stăpînit de forțe misterioase. Să cităm pe drept celebrul blestem al babei din balada Mihnea și baba: „Oriunde vei merge să calci, o, tirane, Să calci p-un cadaver și-n visu-ți să-l vezi, Să strîngi tu În mînă-ți tot mîini diafane, Și orice ți-o spune tu toate
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În alte poeme de viața materiei. Este o acumulare de interdiciții și eșecuri, o premoniție care vizează trupul și spiritul, dezagregarea lentă, căderea În starea teribilă de atonie și de mizantropie neagră: „nimic să-ți mai placă, nimic să dorești”... Blestemul cuprinde, În fond, un cod de sancțiuni morale. Puținele, totuși, lucruri materiale (cadaverul, stînca) au o valoare represivă. A blestema pe cineva să calce, veșnic, pe un trup În putrefacție arată o subtilitate a cruzimii. În scena cavalcadei, și ea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lui Bolintineanu caută locurile Închise și Încearcă o penetrație dincolo de linia vizibilului, realului. Fantasticul pătrunde În poem și, odată cu el, o mitologie autohtonă neguroasă, aceea pe care o complică pînă la absurd În Traianida. În locul desfătării, mai viu este acum blestemul, mai puternică este conjurația spiritelor negre. Curios, poezia capătă mai multă substanță din contactul cu acest obiect fantastic. În fine, privirea cedează auzului Întîietatea. Vuietul universului În fierbere și galopul nebun al cavalelor stăpînesc acum poemul. * Erosul, În schimb, este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
corbi. Umbrele groase, ceața densă, „fantasmele tupilate”, vedeniile mari, tăcute” dau impresia de vitalitate monstruoasă. Poemul are o Încheiere morală. Satanicul Grui Își ucide tatăl, Codrul fără viață se face scrum, iar un glas din altă lume pronunță un teribil blestem: „Tu proclet, ucigașe! infame paricide! Tu, pentru care astăzi tot iadul se deschide, Tu, răpitor de zile cui ți-ai dat viață, nume! Atunci a ta osîndă sfîrșit să aibă-n lume CÎnd astă buturugă de arbor ars sub care
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lase luptînd cu-a ta mustrare, Încît s-ajungi tu Însuți a te feri de tine Prin ultima ta crimă, ucidere de sine! Blăstem! blăstem pe capul-ți În lunga vecinicie! A ta cenușă peară În vînt și neagră fie!” Blestemul, În tradiția poetică a epocii, este, la Alecsandri de o violență abstractă. În afara apei care În atingere cu păcătosul Grui devine foc, a soarelui care se transformă În gheață și a șerpilor (care În imaginația populară sînt cele mai grețoase
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Tot Îți cer, tot te frămîntă PÎnă văd că cucu-ți cîntă, Apoi atunci or te lasă, Or de tine nu-i mai pasă. CÎt trăiești, nu mai vezi pace, Casa-n iad ți să preface. De ocări și de blesteme Îmbătrînești fără vreme. Perii În cap Îți albește Și obrazu-ți Încrețește. Urești lumea, urești viața Și nu-ți mai veselești fața. Amărît Îți privești groapa Și mîngîierea ț-e poapa.” 24. În O șezătoare la țară, Povestea Vorbei și celelalte
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
știe, călugărirea Catincăi, Într-o mănăstire din apropierea Viforiței, acolo unde poetul vrea să-i fie Îngropat trupul. Cumintea, iconoama, supusa Catinca a luat moștenirea lăsată de soț, dar nu s-a retras la mănăstire. N-au avut nici un efect jurămintele, blestemele din adiată. Bietul Anton Pann a mai pățit-o o dată. A doua direcție a poeziei merge spre CÎntecul de lume pe care, esteticește, Îl Întemeiază. Speță deformată de canso În medii periferice orășenești: cîntec de petrecere și de iubire petrarchistă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
satisfacție și nici nu anulează "gustul de cenușă". Mai mult, departe de a-i schimba fundamental "atitudinea față de lucruri și oameni" și de a fi o "trăire estetică" (și încă... "plenitudinară"), boala "fizică" îi apare lui Bizu ca un teribil blestem, prin care "se contopea în mizeria obștească a materiei supusă degradării și descompunerii". Or, cum "unicul sens al lumii" i se pare "spectacular", numai consecințele bolii (repaosul absolut), și nu boala însăși (simplu "mijloc") reprezintă "împlinirea" propensiunii sale contemplative, singura
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
de moarte. O despărțire trecătoare devine despărțirea în sine, după cum toate femeile devin femeia în sine, așa cum o văd eu și cum nu sunt poate ele în realitate: cochetă, frivolă, cu palori și viclenii, pe care o ador ca să o blestem și o iubesc ca să o urăsc, o ființă unduioasă, care mă chinuiește și mă umple de delicii (s.n.)". Ca atare, înainte de a o iubi efectiv, poetul îi vorbește femeii despre despărțirea inevitabilă (și despre "aspirația nesatisfăcută" pe care o nutrește
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
viitorului nostru și a nativei vocații celeste într-o nouă și acum inaccesibilă dimensiune. Poate în a 4-a sau a n-a dimensiune. În ultimă instanță, misterul Dealului este interpretat de Aurel Brumă și într-o profundă cheie filosofică. Blestemul Dealului este ignoranță noastră, spune un personaj al cărții. Suntem asemenea prostului atârnat de țâța ploii care privește și nu înțelege nimic. Dealul are mai multe dealuri în noi înșine așa cum păcatul nu vine din afară, ci dinlăuntrul fiecăruia în
[Corola-publishinghouse/Science/84969_a_85754]