6,191 matches
-
infirmierii constituind în câteva cazuri prima generație a acestor familii de profesioniști onești, deseori remarcabili. VRACIUL Un ins pitoresc, deseori un multiplu impostor, înșelând naivitatea și stimulând iluzorii speranțe, aventurier (atât cât necesită "serviciul"), un vagabond, mai întâi cu o căruță cu coviltir, mai apoi cu faeton sau chiar cu automobil, prezent la toate târgurile, băgându-se în toate necazurile bolnavilor care îl caută, care, pe măsura farmecului aventurierului, pot să-l considere un savant de import, o specialitate căutată, uneori
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
mai degrabă poem în proză) Appassionata. Deși un „subiect“ avem și aici, substanța e lirică. Un Reb Burich’l, rabin din Sadagura, e atras ca de o vrajă de Viena anului 1827, unde ajunge „după cinci săptămâni de rătăciri cu căruța și pe jos“, în pelerinaj simbolic, spre a fi de față la înmormântarea titanului muzicii, marele „țadic“ Beethoven, creatorul Appassionatei. Dincolo de retorismul care i s-a reproșat, Appassionata impresionează prin valori de sugestivă poezie, nimbată mistic: „De ce în noaptea asta
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
lui Bacovia, o poezie cu acces la viziune și la mit: Un pas, atât: un singur pas Strigată dogmă: „Nu se poate!“, „Noapte... friguri... ploi... Cerșesc la punțile-Ți închise... Boltită dogmă peste noi; Mi-a înghețat șira spinării... Trec căruțele dogmei departe falii imense; La dreapta mâinii lor voi sta atent la ultima lumină - în lături toți! O clipă-n lături! Atent la ultima lumină... Un nenorocit accident, soldat cu amputarea unui picior până la gleznă, îl țintuise în casă în
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
trimită. Simțindu-mi frământarea, Valeriu Mocanu a socotit că era cazul să mai vină cu un argument în susținerea inițiativei sale: — Uite ce-i, prietenul meu cel mai bun, ai să-l cunoști, a plecat la Brăila să vândă o căruță cu pepeni, ai lui au strâns pepenii și el s-a dus să-i vândă, se-ntoarce mâine plin de bani, ai să vezi. De mâine avem bani, nu-ți face griji. Ce m-a făcut să-i accept propunerea
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
frontispiciul clădirii, transformând Bodega în Restaurant [...]. Și astăzi aceste locuri își păstrează cu fidelitate imaginea din trecut. Doar sergentul de stradă cu fluierul de gât aflat în mijlocul intersecției spre a veghea la ordinea din zonă și eventuala trecere a unei căruțe ce nesocotește regimul de viteză [...] a dispărut.“ Nu-i voi ascunde cititorului că textul din care am decupat fragmentul de mai sus prezintă pentru mine, pe lângă interesul istorico-literar, și un interes personal. Căci este recompus acolo, din câteva elemente, chiar
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
tălăzuia de la o magazie la alta, se agăța ciorchine de uși, de ferestrele smulse, dând toți să pătrundă înăuntru și să apuce fiecare ceva, ce s-o putea. Oamenii se dotaseră cu saci, cu geamantane, iar unii făcuseră rost de căruțe și le încărcau cu de toate, cu orice găseau. Am văzut pe unul cărând o mașină de scris, căci erau acolo și birouri, pe altul cu un fel de lunetă pe care o agita ca pe o halebardă, dar cei mai mulți
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
George Coșbuc, Barbu Ștefănescu Delavrancea și Octavian Goga. Academia bârlădeană a insuflat tuturor românilor dorința de libertate și încrederea în realizarea marii uniri printr-o activitate inedită cu caracter mobilizator: „Generațiile primului război mondial au văzut pe G. Tutoveanu conducând căruțe încărcate cu scriitorii de atunci nu numai din Moldova, ci din toate provinciile românești aflate în exod, Academia bârlădeană rămăsese unica academie „în căruță”, care străbătea drumurile prin sate, ca să spună văduvelor și orfanilor, părinților tineretului combatant de pe fronturi că
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
o activitate inedită cu caracter mobilizator: „Generațiile primului război mondial au văzut pe G. Tutoveanu conducând căruțe încărcate cu scriitorii de atunci nu numai din Moldova, ci din toate provinciile românești aflate în exod, Academia bârlădeană rămăsese unica academie „în căruță”, care străbătea drumurile prin sate, ca să spună văduvelor și orfanilor, părinților tineretului combatant de pe fronturi că nu s-a terminat, că nu se poate termina războiul acela decât prin dreptate, și că până la ultimul român trebuie să lupte, că fără
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
că de acum înainte o viața nouă, nu tot așa de îndemănatecă, începe pentru mine. Cu amarul despărțirei de casa părintească în inimă, cu nesiguranța zilei de mâni, mergând în întunericul necunoscutului, am plecat din Fălticeni la Iași într-o căruță de poștă, unde a încăput tot avutul meu. Nu erau tocmai vesele gândurile ce-mi treceau prin cap; dar la vrâsta de 20 ani speranțele nu lasă pe om. Mi se părea că norocul o să-mi iasă așa neașteptat din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
gros în ceafă ca un vlădică. De la cel întâi foc a rămas mort ca toți morții, înțepenit cu dinții rânjiți, de parcă-ți era încă frică de el. Apoi, fiindcă în ziua aceea căzuse mult vânat, de nu mai încăpea în căruța noastră, ne-am hotărât să jupuim toate vulpele, și toți lupii împușcați, ca să le ducem numai pieile acasă. Unul dintre haitași s-a și apucat să jupoaie lupul meu, începând operația de la coadă în sus. Dar nu bine îl despoiese
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
cap. Apoi, când mă vedea luând pușca din cui, își perdea cumpătul cu desăvârșire. Făcea raite prin odăi, sărea pe scaune, pe canapele, schâncea, latra, îmi punea labele pe pept, răsturna casa cu susu-n jos. Dacă din întâmplare aveam o căruță tocmită dinaintea scărei, el, de frică să nu fie uitat, se urca cel întăi în căruță, de unde nu mai era cu putință să-l dai jos. Nici chiar sunetul farfuriilor, muzica cea mai plăcută urechilor lui, nu-l atrăgea; trebuia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
prin odăi, sărea pe scaune, pe canapele, schâncea, latra, îmi punea labele pe pept, răsturna casa cu susu-n jos. Dacă din întâmplare aveam o căruță tocmită dinaintea scărei, el, de frică să nu fie uitat, se urca cel întăi în căruță, de unde nu mai era cu putință să-l dai jos. Nici chiar sunetul farfuriilor, muzica cea mai plăcută urechilor lui, nu-l atrăgea; trebuia să-i dau demâncare în căruță, ca să nu rămâie flămând. Dealtfel, se bucura de un apetit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
frică să nu fie uitat, se urca cel întăi în căruță, de unde nu mai era cu putință să-l dai jos. Nici chiar sunetul farfuriilor, muzica cea mai plăcută urechilor lui, nu-l atrăgea; trebuia să-i dau demâncare în căruță, ca să nu rămâie flămând. Dealtfel, se bucura de un apetit fără păreche. Eu n-am avut fericirea să-l văd vreodată sătul, dispus a-și întoarce capul de la o strachină. Mânca pănă la ghiftuire. Era așa de fără fund, încât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
și îndesat, făcând un număr de prepelițe și cristei pe care nu vreu să-l spun, ca să nu fiu bănuit că mă laud. Iar când s-a întunecat, de nu se mai vedea țelul puștei, ne-am suit amândoi în căruță mulțămiți de izbânda făcută și ne-am dus la curtea lui Millu, unde eram așteptați la masă. II Cine nu a cunoscut pe Alecu Millu în județul Suceava și, aș putea zice, în toată Moldova? Era unul dintre cei mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
dar de a glumi, de a povesti, care dădeau mult farmec societăței lui. E destul să zic că era frate cu marele artist dramatic Matei Millu, Molièrul României, care a însuflețit scena română aproape jumătate de secol. În momentul când căruța a tras la scară, mi-a ieșit înainte Millu, vesel, cu mare alai, încunjurat de vro trei câni, căci și el era iubitor de animale și fusese în tinereță un călduros discipul a lui Nemrod. Se înțelege de la sine că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
era o șosea minunată, încât nu era chip să pierd drumul. În momentul plecărei, Millu îmi împrumută o manta de abà156 cu glugă, ca să mă apere de ploaie. Luai torba cu prepeliți sub manta, urcai pe Milordachi din-a-dreapta mea în căruță și... înainte, băiete, prin întuneric. Am uitat să spun că vezeteul meu era un jidovaș bicisnic de vro 14 ani, căruia îi plăteam patru lei pentru o zi de vânat. Nu era mult, dar nici el nu știa să facă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
îmi înarmai pușca și adresându-mă celor doi oameni care se zăreau ca niște fantome prin întuneric și erau mai, mai să puie mâna pe dârlogii calului, le zisei cu glas răstit: Ia ascultați, bădișorilor! Poate ați prăpădit ceva în căruța mea; poftim, mă rog, să căutați!... Ei văzură steclind țevile puștei, auziră sunând cucoașele și imediat au rupt-o de fugă peste câmp, unul spre dreapta, celalalt spre stânga, dispărând în întuneric, iar în urma lor am putut prinde cu urechea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
149 Să scape de cineva. 150 Farfurii. 151 Șmecher, păcălitor. 152 Cerceta, căuta. 153 Javre, potăi (despre câini). 154 A opri (franțuzism). 155 A aduce vânatul (franțuzism). 156 Țesătură groasă de lână. 157 Înjurături. 158 A prăvăli, a răsturna (o căruță). 159 Vultur. 160 Cretă colorată. 161 Boem, vesel, petrecăreț. 162 Găurit. 163 Cavaler, om neînsurat. 164 Supărat, mânios. 165 Obișnuință. 166 Totdeauna te agăți de femeile frumoase și de rochiile lungi (franceză). 167 Ace cu gămălie lungi. 168 Haina. 169
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
se cere, ori fie din propriul buzunar, chiar dacă cam subțire, să se aplece asupra problemei. Până atunci Însă, oameni buni, purtați o bucată de pâine. Uscată. Cuiva - câine ori pisică - Îi poate folosi. Poate Însemna salvarea. Credeți-mă, la aceeași căruță, a Vieții, tragem și noi, deși oarecum altfel, și ele, necuvântătoarele. À propos: noi tragem oarecum altfel; ca ’n fabula cu racul, broasca și știuca ce trăgeau În iaz un sac cu grâu. Noi suntem broasca ce trage În sus
Pro natura by Cristinel V. Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/91595_a_93258]
-
ani, a aflat că e bolnavă, că pe lumea asta sunt oameni care aud, că poate părea surprinzător, dar normal așa e, să auzi. Probabil până atunci nu vorbise aproape nimeni cu ea, era în familie a cincea roată la căruță, nici nu știa la ce are nevoie de urechi. Povești cumplite, așa că e mai bine să te menajezi, să nu știi. Copii care nu auziseră niciodată și care nu puteau să meargă altfel decât împleticit. Era vorba de centrii echilibrului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
încadrează aici ca să parafrazez zicerea unui povestaș român. Dar zicea odată cineva că doar așa cu autobuzul, cu apariția lui s-a creat prilejul ca oamenii să se privească unii pe alții. Prilej care înainte de autobuz nu exista. Fiecare cu căruța lui. - Aveam un coleg cu care făceam naveta și-n fiecare dimineață întârzia de știi ce-i aia! Și-odată face, stai să mă rad. Păi, durează, mă! Nu durează! Numa-ndată! Că nu mă răzui! Și ia o lumânare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
pentru că acum zici că e știulete de porumb. Nu se infectează. Rupi. Fuți ca un măgar. Toți afară de mine au peste douăzeci de ani. Sunt șomeri sau nu. Doar Motanu are cazier. I-a șparlit găinile unuia. A venit cu căruța ca la piață. Apoi câțiva puști mai sunt. Și io, a lu’ profesoru’. - Zi-n care e! Așa se fac alegerile. Ne împărțim în echipe. O flegmă în palmă tăiată cu latul celeilalte palme. Flegma care se oprește pe pieptul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
o să-mi rupă picioarele. Poate altcineva. Pe Tarabă nu l-am mai căutat. Oricum, aflasem de la popa că nici el n-a citit cartea. Și doar io spusesem că era abuziv considerat alfabetizat. Oricum avea treabă, avea de luat o căruță de coceni, treburi mai urgente. Am scris despre el că la magazin la Farmacistu muncea un pârlit de paișpe ani, care era plătit cu țigări și rachiu contrafăcut în loc de bani. Asta era perfect adevărat, dar Tarabă nu mai lucrase acolo
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
demnitatea, voința și credința. Trecuse împreună cu întreaga familie - pe atunci mama avea nouă ani, prin două spasme de intervenție ideologică în forță, când activiștii de partid au intrat în casă și i-au deposedat de două ori consecutiv de cai, căruță și pământ. Prima dată, evenimentul s-a produs în ajunul Crăciunului din 1950, atunci au pătruns în curtea bunicilor 48 de activiști de partid, mulți dintre ei trimiși de centrul regional de partid. Era pe deplin recunoscută rezistența Bodaricilor, motiv
Amintirile unui geograf Rădăcini. Aşteptări. Certitudini by MARIANA T. COTEŢ BOTEZATU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/809_a_1653]
-
efective mari, probabil și-n virtutea unei intimidări, știută fiind la centru poziția bunicului. Îmi povestește mama, care de-atunci nu a reușit să-și mai spele retina de povara acelor imagini șocante, cum cei mici s-au așezat în căruță, tușa Mița - sora mai mare a mamei, stătea cu furca în fața saivanului, iar nenea Miculeț bătea ostentativ toba. Bunicul le-a opus rezistență cât a putut, iar bunica, fire mult mai aprigă și spirit năvalnic i a ocărât, ceea ce i-
Amintirile unui geograf Rădăcini. Aşteptări. Certitudini by MARIANA T. COTEŢ BOTEZATU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/809_a_1653]