5,446 matches
-
de remușcări, maiorul Sholto le cere celor doi fii ai săi să-i dea fiicei căpitanului Morstan partea de comoară care-i revenea tatălui ei. În momentul când a vrut să le șoptească la ureche unde se află ascunsă comoara, maiorul a văzut pe fereastră cu groază un om cu barbă, cu ochi de sălbăticiune și cu o expresie de extremă răutate. Cei doi fii s-au îndreptat spre geam, dar omul a fugit. Când s-au întors spre tatăl lor
Semnul celor patru () [Corola-website/Science/321378_a_322707]
-
pe fereastră cu groază un om cu barbă, cu ochi de sălbăticiune și cu o expresie de extremă răutate. Cei doi fii s-au îndreptat spre geam, dar omul a fugit. Când s-au întors spre tatăl lor, acesta murise. Maiorul scosese anterior din lada cu comoară o diademă cu perle pe care voia să-l trimită fetei lui Morstan. În dimineața următoare, ei au găsit camera tatălui lor răscolită, iar pe pieptul lui se afla o hârtie pe care scria
Semnul celor patru () [Corola-website/Science/321378_a_322707]
-
în insula Blair din arhipelagul Andaman. Pentru bună purtare, Small a fost repartizat la infirmerie, unde a învățat să prepare medicamente. Medicul militar obișnuia să joace cărți cu ofițerii englezi care comandau trupele indigene. Ofițerii pierdeau permanent la cărți, iar maiorul Sholto se plângea permanent că este ruinat și că va trebui să părăsească armata. Small îi spune lui Sholto că știe un loc unde se află o comoară, iar acesta îl cheamă și pe căpitanul Morstan pentru a auzi relatarea
Semnul celor patru () [Corola-website/Science/321378_a_322707]
-
s-au întâlnit la Sankt Petersburg în 1916. Ea era fiica lui Fabrizio Ruffo, Duce de Sasso-Ruffo și a prințesei Natalia Alexandrovna Mescherskaia (descendenta celebrei familii Stroganovs). Elisabetta avea o fată (Elisabeta Alexandrovna Friederici) din prima ei căsătorie cu generalul maior Alexandru Alexandrovitci Friederici (1878-1916). Când Elisabetta a rămas însărcinată, ei s-au căsătorit la 12 iunie 1918 în capela familiei la Ai-Todor în prezența familiei lui, inclusiv a bunicii, împărăteasa mamă. Prințul Andrei avea 21 de ani și bunica lui
Prințul Andrei Alexandrovici al Rusiei () [Corola-website/Science/321403_a_322732]
-
sub conducerea mareșalul (Vojvoda) Radomir Putnik. Cu toate acestea, el se află în stare precară de sanatate într-un spital din Budapesta. Guvernul austro-ungar l-a arestat la spital, dar mareșalul a fost ulterior eliberat după intervenția personală a generalului maior austro-ungar Franz Graf Conrad von Hötzendorf, pe de-o parte că un act de cavalerism și pe de altă că un considerare că generalul bolnav ar fi un adversar ușor; acesta din urmă s-a dovedit a fi o gafă
Campania din Serbia (Primul Război Mondial) () [Corola-website/Science/321462_a_322791]
-
23 August 1977, grevă ținută efectiv aproape o săptămână, în detenție în Beldiman, Rahova și la Canal, în condiții de intensă tortură fizică și psihică din partea Securității, cu ajutorul unor ofițeri obedienți și zeloși precum col. Chiriac, col. Stanciu, col. Rădulescu, maiorul Cârnaru, col. Matei, col. procuror Bârcă, cu toții din București, și col. Maxim din Medgidia. La sfârșitul anului, în urma presiunilor exercitate asupra lui Ceaușescu de către președintele SUA de atunci, Jimmy Carter, și organizația Amnesty International, cei cinci protestatari au fost liberați
Grupul Canal 1977 () [Corola-website/Science/316376_a_317705]
-
Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS, Ceaușescu inițiază o acțiune de demascare a crimelor comise pe timpul lui Gheorghiu-Dej. Cazul Plăcințeanu este analizat de o comisie condusă de generalul Gr. Răduican și alcătuită din lt. colonel H. Hiera și maiorii L. Mateescu și Petcu. La 12 iunie 1968 comisia înaintează Comitetului Central al PCR „Raportul privind cazul dr. Plăcințeanu Gh. (decedat)”. În concluziile raportului se stabilește: În seria de filme documentare "Reconstituiri", realizate de Televiziunea Română în colaborare cu Institutul pentru
Gheorghe (Ginel) Plăcințeanu () [Corola-website/Science/316392_a_317721]
-
Convinsă de incoerența condamnării, familia căpitanului, în frunte cu fratele lui, , a încercat să-i demonstreze nevinovăția, angajând în acest scop pe ziaristul Bernard Lazare. În paralel, colonelul , șeful contraspionajului, constata în martie 1896 că adevăratul trădător era de fapt maiorul . Cu toate acestea, Statul Major a refuzat să revină asupra deciziei, și l-a transferat pe Picquart în Africa de Nord. În scopul de a atrage atenția asupra fragilității probelor contra lui Dreyfus, familia acestuia l-a contactat în iulie 1897 pe
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
atenuante, iar Dreyfus a acceptat grațierea prezidențială, acordată de președintele Émile Loubet. Abia în 1906, a fost oficial stabilită nevinovăția sa în urma unei hotărâri definitive a Curții de Casație. Reabilitat, căpitanul Dreyfus a fost reintegrat în armată cu grad de maior și a participat la Primul Război Mondial. A murit în 1935. Consecințele acestei afacere sunt nenumărate și ating toate aspectele vieții publice franceze: cel politic (a consacrat triumful celei de a Treia Republici, al cărei mit fondator a devenit dar
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
depășit pozitivismul totuși în vogă la acea vreme: Pentru a-l confrunta pe Dreyfus, s-a comparat scrisul de pe borderou cu cel al căpitanului. Nimeni nu era competent în materie de analiză grafologică la statul major. Intră acum în scenă maiorul , om original care se mândrea cu expertiza în grafologie. Pus în fața scrisorilor lui Dreyfus și a borderoului la 5 octombrie, du Paty trage pe loc concluzia că scrisul este același. După încă o zi de muncă, el dă asigurări într-
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
singur cuvânt și izbucnește războiul în Europa!” Complet ilegal, Dreyfus a fost închis în secret, iar Du Paty l-a interogat zi și noapte pentru a obține mărturisiri, ceea ce nu a reușit. Căpitanul a fost susținut moral de primul dreyfusard: maiorul Forzinetti, administrator al închisorilor militare din Paris. La 29 octombrie, afacerea a fost dezvăluită de ziarul antisemit al lui Édouard Drumont, "", într-un articol ce marchează începutul unei campanii foarte violente de presă de până la proces. Acest eveniment pune afacerea
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
și l-a angajat pe eminentul penalist . La 3 noiembrie, deși nehotărât, generalul a dat ordinul de începere a anchetei. Avea toate puterile de a opri mașinăria, dar nu a făcut-o, poate dintr-o încredere exagerată în justiția militară. Maiorul Besson d'Ormescheville, raportor pe lângă curtea marțială, a redactat un în care „elementele morale” ale acuzării (de la bârfe privind manierele lui Dreyfus și pretinsa frecventare de către el a unor „cercuri obscure” până la cunoașterea limbii germane și „memoria sa remarcabilă”) sunt
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
La Croix" de a doua zi, e nevoie de „ușile cel mai absolut închise”. Procesul a început la 19 decembrie la orele treisprezece, procedura fiind aproape imediat declarată „cu ușile închise”. Aceasta nu s-a respectat chiar cu totul, întrucât maiorul și prefectul au fost prezenți la anumite audieri, măsură care totuși a permis militarilor să nu divulge publicului larg conținutul dosarului și de a-i sufoca dezbaterile. Discuțiile de fond asupra borderoului au arătat că ipoteza că Dreyfus ar fi
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
șef al SR, că ar fi responsabil pentru ea. Campania în favoarea revizuirii, redată din ce în ce mai mult în presa antimilitaristă de stânga, a declanșat ca răspuns un val de antisemitism foarte violent în opinia publică. Franța a rămas astfel foarte majoritar antidreyfusardă. Maiorul Henry, de la Secțiunea de Statistici, era el însuși conștient de fragilitatea dosarului de acuzare. La cererea superiorilor săi, , șeful statului major general, și generalul Gonse, el a fost însărcinat cu completarea dosarului în vederea evitării oricărei tentative de revizuire. Incapabil să
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
ambasada Germaniei, fără intermediari. Între ele, el a găsit un document supranumit „micul albastru”: o carte de telegraf, netrimisă, scrisă de von Schwartzkoppen și interceptată la ambasada Germaniei la începutul lui martie 1896. Aceasta a fost adresată unui ofițer francez, maiorul , din , nr. 27, Paris. Mai mult, o altă scrisoare scrisa cu creionul negru de către von Schwartzkoppen demonstrează chiar relațiile de spionaj întreținute de el cu Esterházy. Aflat în posesia scrisorilor acestui ofițer, Picquart constată cu stupefacție că scrisul acestuia este
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
șefii să revizuiască procedurile împotriva lui Dreyfus, dar statul major pare surd. Se declanșează în schimb o anchetă împotriva lui Picquart, care este urmărit, mutat în estul Franței și apoi în Tunisia „în interes de serviciu”. În acest moment alege maiorul Henry să intre în acțiune. La 1 noiembrie 1896, el a fabricat un fals, „falsul Henry”, păstrând antetul și semnătura unei scrisori oarecare a atașatului militar italian Panizzardi, redactând el însuși un text chipurile adresat lui von Schwartzkoppen: Este un
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
major hotărăște să-l apere pe Esterházy și să-l persecute pe colonelul Picquart, „care n-a înțeles nimic”. Picquart, care ignora cu totul falsul Henry, s-a simțit rapid izolat de colegii săi militari. Acuzat explicit de ilegalități de către maiorul Henry, el protestează în scris și revine la Paris. Picquart s-a destăinuit prietenului său, avocatul , pe care l-a pus să promită că păstrează secretul. Acesta din urmă a vorbit totuși cu vicepreședintele Senatului, alsacianul , la rândul său atins
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
da numele lui Picquart, senatorul a dezvăluit afacerea mai multor personalități de la conducerea țării. Dar statul major bănuia oricum că Picquart este sursa de informații a acestora. Este începutul afacerii Picquart, o nouă conspirație a statului major contra unui ofițer. Maiorul Henry, deși adjunct al lui Picquart, era invidios, și a lansat din proprie inițiativă o operațiune de intoxicare cu scopul de a-și compromite superiorul. El s-a dedat la diverse fraude (fabricarea unei scrisori prin care îl desemna drept
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
lui Dreyfus au fost informați de identitatea scrisului din „borderou” cu cel al lui Esterházy în noiembrie 1897. Mathieu Dreyfus făcuse publică reproducerea borderoului, publicat de "Le Figaro". Un bancher, Castro, a identificat oficial scrisul de acolo cu cel al maiorului Walsin Esterházy, debitorul său, și l-a prevenit pe Mathieu. La 11 noiembrie 1897, cele două piste s-au unificat, cu ocazia unei întâlniri între Scheurer-Kestner și Mathieu Dreyfus. Acesta din urmă a obținut în sfârșit confirmarea faptului că Esterházy
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
a transmis-o apoi senatorului Scheurer-Kestner. Colonelul, deși arestat în , nu a renunțat și s-a angajat din ce în ce mai mult în afacere. Când Mathieu Dreyfus i-a mulțumit pentru faptele lui, el i-a răspuns scurt: „mi-am făcut doar datoria”. Maiorul Esterházy a fost însă rapid concediat din armată și, pentru a evita orice riscuri la adresa persoanei sale, s-a exilat în Anglia unde a trăit liniștit tot restul vieții până în anii 1920. Esterházy a beneficiat, în momentul afacerii, de un
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
din nou să găsească motive logice pentru vinovăția și condamnarea lui Dreyfus dar nu a trecut această descoperire sub tăcere. S-a format o echipă pentru anchetarea lui Esterházy, în fața căreia acesta din urmă și-a mărturisit rapoartele secrete cu maiorul du Paty de Clam. A fost dezvăluit complotul între statul major și trădător. La 30 august, Cavaignac s-a hotărât să-i ceară explicații colonelului Henry, în prezența lui de Boisdeffre și a lui Gonse. După o oră de interogatoriu
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
apel la o mărturie a părții germane sau să renunțe la acuzare prin decizia ministrului de război. Negocierile de culise nu au avut însă rezultat. Ambasada germană a refuzat politicos guvernul. Ministrul de război, generalul , a trimis un mesaj respectuos maiorului , comisarul Guvernului, cerându-i să rămână în spiritul hotărârii de revizuire luată de Curtea de Casație. Ofițerul s-a făcut că nu înțelege sugestia și, cu ajutorul avocatului naționalist Auffray, adevăratul suflet al acuzării, a făcut un rechizitoriu împotriva lui Dreyfus
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
pentru simplul motiv că de la bun început el nu ar fi trebuit trimis acolo, în condițiile totalei absențe a vreunei probe care măcar să atragă suspiciunile asupra lui: Dreyfus a fost reintegrat parțial în armată, cu grad de șef de escadrilă (maior), prin legea din 13 iulie 1906. Cei cinci ani de încarcerare nu au fost luați în calcul pentru reconstituirea carierei sale, ceea ce l-a făcut neeligibil pentru gradul de general. Această decizie a distrus orice speranță pentru o carieră demnă
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
de la 5 la 17 ani, iar a doua dată de la 17 la 10 ani. Šljivančanin s-a născut în Palež, lângă Žabljak, Republica Populară Muntenegru, pe atunci în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, într-o familie din clanul muntenegrean Drobnjaci. Ca maior în Armata Populară Iugoslavă, Šljivančanin a luat parte la bătălia Vukovarului, care s-a desfășurat de la sfârșitul lui august și până pe 18 noiembrie 1991. După căderea Vukovarului, el a fost promovat la gradul de locotenent-colonel și numit la comanda unei
Veselin Šljivančanin () [Corola-website/Science/322359_a_323688]
-
vor fi trecuți progresiv în rândurile batalioanelor de grenadieri. De la aceeși dată, Mareșalul Imperiului Davout devine colonel comandant al grenadierilor din Gardă, iar comandant al regimentului de grenadieri este numit colonelul Hulin, cu rang de general de brigadă, secondat de maiorul Dorsenne, cu rang de colonel. Regimentul este organizat în iulie 1804, având două batalioane de câte 8 companii. Regimentul avea propriul personal administrativ și propria fanfară. Din 1805, prin încorporarea veliților în regiment, se urmărește aducerea fiecărei companii la efectivul
Regimentul 1 de grenadieri pedeștri din Garda Imperială () [Corola-website/Science/316832_a_318161]