6,400 matches
-
majoritate covârșitoare în noile foruri legiuitoare ale țării, după primele alegeri democratice din 1990. Parlamentele statelor baltice au proclamat independența completă. Forțele militare și politice sovietice au încercat fără succes să răstoarne noile guverne baltice. În 1991, statele baltice au proclamat independența de facto și separarea de Uniunea Sovietică. A urmat la scurtă vreme recunoașterea internațională a independenței celor trei state, inclusiv din partea URSS. Statele Unite, care nu au recunoscut niciodată anexarea statelor baltice de către URSS au reluat imediat relațiile diplomatice cu
Ocuparea statelor baltice () [Corola-website/Science/309830_a_311159]
-
Ministerul de externe rus a declarat în mod oficial că: "Aserțiunile despre «ocuparea» de către Uniunea Sovietică și revendicările conexe ignoră toate realitățile legale, istorice și politice și de aceea sunt total netemeinice”. Mai înainte de 1940 După ce statele baltice și-au proclamat independența, Rusia Bolșevică a invadat la sfârșitul anului 1918. În conformitate cu articolul din Известия (Izvestia) de pe 25 decembrie 1918: "Estonia, Latonia și Lituania se află direct pe drumul dinspre Rusia spre Europa de Vest și de aceea sunt o piedică în calea revoluției
Ocuparea statelor baltice () [Corola-website/Science/309830_a_311159]
-
Japonia, Polonia și Cehoslovacia. După acest eveniment, Uniunea Sovietică a semnat un protocol de confirmare a aderării ei la termenii acestui Pact cu vecinii săi: Estonia, Letonia, Polonia și România (9 februarie 1929). ("Vedeți și": Pactul Litvinov). Lituania și-a proclamat aderarea la termenii Pactului și a protocolului mai sus-numit pe 5 aprilie 1929. Prin semanarea protocolului, părțile semnatare se obligau: Prin semnarea aderării la aceste protocoale (fără să fi ratificat încă Pactul) și prin completarea instrumentelor de aderare la Pact
Ocuparea statelor baltice () [Corola-website/Science/309830_a_311159]
-
-i poarte numele sârbesc de familie, Dragaș ori Dragases, la fel de bine ca numele de Paleologul, al tatălui său. Toma a acceptat cu dragă inimă hotărârea împărătesei, iar Dimitrie a fost redus la tăcere. Amândoi i s-au alăturat ca să-l proclame pe Constantin noul împărat al romanilor. Primul care trebuia informat era sultanul otoman Murad al II-lea; în decembrie, împărăteasa l-a trimis pe Sphrantzes să se asigure de asentimentul lui pentru desemnarea lui Constantin. Chestiunea succesiunii fiind rezolvată pe cale
Constantin al XI-lea Paleologul () [Corola-website/Science/309799_a_311128]
-
motiv, cronicarul Ducas subliniază că el n-a fost niciodată încoronat ca împărat și-și exprimă convingerea că Ioan al VIII-lea a fost ultimul împărat al romanilor. Existau precedente istorice pentru o asemenea practică. Împăratul Manuel I Comnenul fusese proclamat și învestit de tatăl său, aflat pe moarte, în Cilicia, departe de capitală. Ioan al VI-lea Cantacuzino, străbunicul lui Constantin, a fost proclamat prima oară și învestit cu veșmântul imperial și cu boneta la Didymotika, în Tracia, la 26
Constantin al XI-lea Paleologul () [Corola-website/Science/309799_a_311128]
-
ultimul împărat al romanilor. Existau precedente istorice pentru o asemenea practică. Împăratul Manuel I Comnenul fusese proclamat și învestit de tatăl său, aflat pe moarte, în Cilicia, departe de capitală. Ioan al VI-lea Cantacuzino, străbunicul lui Constantin, a fost proclamat prima oară și învestit cu veșmântul imperial și cu boneta la Didymotika, în Tracia, la 26 oct 1341. Nu i s-a pus pe cap nici o coroană. El și-a așezat, cu propriile mâini, boneta (pilon), aflată în fața unei icoane
Constantin al XI-lea Paleologul () [Corola-website/Science/309799_a_311128]
-
doar că sărbătoresc un eveniment pe care, de fapt, îl detaprobau. Era, probabil, încurajator ca, într-un asemenea moment de primejdie, să te afli în mijlocul unui grup-și o parte a adunării simțea că, indiferent ce fel de unire fusese proclamată, ea nu era decât de scurtă durată, o temă de cercetare atentă și de revizuire o dată ce criza avea să se termine. Bineînțeles că Ghenadie nu se afla printre cei care celebrau. După ce și-a lansat proclamația, el s-a retras
Constantin al XI-lea Paleologul () [Corola-website/Science/309799_a_311128]
-
Uniune Sovietică, Comitetul Central al Ucrainei a convocat, la data de 8 octombrie 1924, o ședință plenară specială, unde s-a pus pe ordinea de zi chestiunea înființării unei republici autonome moldovenești. La data de 12 octombrie 1924 a fost proclamată Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească în cadrul Ucrainei, capitală fiind orașul Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu granița vestică fixată declarativ pe Prut. Această inițiativă nu avea drept scop acordarea de drepturi naționale românilor aflați în stânga Nistrului, dupa cum susțineau autoritățile
Grigore Borisov () [Corola-website/Science/309968_a_311297]
-
aprilie 2012, a demisionat din funcția de președinte pentru a grăbi alegerile din 6 mai 2012. După ce Șerbia și-a obținut independența, Tadić a dus o politică de consolidare a independențeii țării. La 7 februarie 2008, Adunarea din Kosovo a proclamat independența. Tadić a apelat la o întrunire a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite pentru a reacționa împotriva acestui act și a-l "anula urgent". El a spus de asemenea că Belgradul nu va recunoaște niciodată independența Kosovo și nu
Boris Tadić () [Corola-website/Science/309362_a_310691]
-
Bolgrad și Ismail). Satul Tatarbunar a rămas pe teritoriul Rusiei. Cu timpul, localitatea s-a dezvoltat economic. În 1885 s-a deschis școală parohiala cu clase de băieți și clase de fete. În anul 1917, Republica Democratică Moldoveneasca și-a proclamat independența în granițele Basarabiei, incluzând și localitatea Tatarbunar. După Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, sătul Tatar-Bunar a făcut parte din componența României, ca localitate de reședință a Plasei Tatar-Bunar a județului Cetatea Albă. Ulterior, prin reorganizarea județului
Tatarbunar () [Corola-website/Science/309330_a_310659]
-
Tatarbunar o revoltă armată împotriva autorităților române, sub conducerea organizațiilor comuniste din Basarabia, în frunte cu Andrei I. Kliușnikov (cunoscut sub pseudonimul Nenin). La 16 septembrie, rebelii au preluat puterea în sat. S-a format un Comitet Revoluționar, care a proclamat stabilirea puterii sovietice în Basarabia. Unul dintre cauzele răscoalei a fost nemulțumirea țărânilor față de politică agrara a guvernului român, în special față de reformă agrara din 1921. Un alt element declanșator al răscoalei a fost și secetă din vara anului 1924
Tatarbunar () [Corola-website/Science/309330_a_310659]
-
agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei". Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române
Unirea Principatelor Române () [Corola-website/Science/309356_a_310685]
-
și Wu Sangui, s-au apropiat de Beijing, după ce armata trimisă de Li a fost distrusă la Shanhaiguan; armata Prințului Shun a fugit din capitală pe 4 iunie. La 6 iunie, manciurienii și Wu au intrat în capitală și au proclamat tânărul Shunzhi drept conducătorul (împăratul) Chinei. După ce a fost forțat să iasă din Xi'an de către manciurieni, urmărit de-a lungul râului Han până la Wuchang, și în cele din urmă de-a lungul frontierei de nord a provinciei Jiangxi, Li
Dinastia Ming () [Corola-website/Science/309369_a_310698]
-
și împreună cu partizanii săi fondează dinastia omeyyadă din Spania cu centrul la Cordoba; 822-852 - Abd al-Rahman al II-lea consolidează administrația după modelul abbasid; 912-961 - domnia lui Abd ar-Rahman al III-lea, apogeul dinastiei; 929 - Abd ar-Rahman al III-lea proclamă Califatul; 980 - Hisham al II-lea abandonează puterea ministrului său Al-Mansur (m. 1022), în timpul căruia dominația musulmană în Spania atinge cele mai mari dimensiuni; 1009 - Cordoba este aproape distrusă de către berberii răsculați; în secolul al XI-lea statul omeyyad, condus
Al-Andalus () [Corola-website/Science/309447_a_310776]
-
din statele elenistice succesoare ale imperiului creat de Alexandru cel Mare. În perioada de maximă întindere teritorială, cuprindea Anatolia centrală, Levantul, Mesopotamia, Persia, Turkmenistan, Pamir și Valea Indusului (Pakistan). În 323 î.Hr., la moartea lui Alexandru cel Mare, Perdiccas este proclamat regent al imperiului creat de macedoneni, iar Seleucus (născut în 358 î.Hr., fiul nobilului Antiochos, devine hillarh al lui Perdiccas. În 321 î.Hr., Seleucus I Nicator, unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, devine satrap al Babiloniei, in urma rascoalei
Imperiul Seleucid () [Corola-website/Science/309464_a_310793]
-
de-al doilea război al diadohilor (319 î.Hr. - 316 î.Hr.), Seleucus va fi izgonit din Babilon, iar Antigonos Monophtalmos, satrapul Pamfiliei și Liciei, va deveni stăpân al Asiei. Încercarea acestuia de a păstra unitatea cuceririlor lui Alexandru, sub autoritatea sa, proclamându-se regent, va declanșa al treilea război (315 î.Hr. - 311 î.Hr.), în cadrul căruia, Demetrios, fiul lui Antigonos, va pierde bătălia de la Gaza (312 î.Hr.). În urma păcii din (311 î.Hr.), imperiul este împărțit între Antigonos (Asia), Ptolemeu (Egipt), Lysimach (Tracia), Kassandros
Imperiul Seleucid () [Corola-website/Science/309464_a_310793]
-
î.Hr a Roxanei și al lui Alexandru IV (soția și fiul lui Alexandru cel Mare), din ordinul lui Kassandros, reizbucnesc luptele dintre diadohi. Ultimele idei de menținere a imperiului unitar sunt pierdute când Antigonos și Ptolemeu I Soter se proclamă regi în Grecia și respectiv Egipt (306 î.Hr.). La rândul său, Seleucus I Nicator se proclamă rege al Babiloniei, fondând statul Seleucid. Încă dinainte de adoptarea oficială a regatului, Seleucus începuse o campanie militară de proporții, în Asia Centrală (311 - 304 î.Hr.
Imperiul Seleucid () [Corola-website/Science/309464_a_310793]
-
din ordinul lui Kassandros, reizbucnesc luptele dintre diadohi. Ultimele idei de menținere a imperiului unitar sunt pierdute când Antigonos și Ptolemeu I Soter se proclamă regi în Grecia și respectiv Egipt (306 î.Hr.). La rândul său, Seleucus I Nicator se proclamă rege al Babiloniei, fondând statul Seleucid. Încă dinainte de adoptarea oficială a regatului, Seleucus începuse o campanie militară de proporții, în Asia Centrală (311 - 304 î.Hr.), împingând granițele regatului său, până la Indus, și intrând în conflict cu Chandragupta, regele Indiei Maurya. Campania
Imperiul Seleucid () [Corola-website/Science/309464_a_310793]
-
de km Antiochus I și succesorul său, Antiochus al II-lea, datorită războaielelor intermitente cu Ptolemeu al II-lea și invazia celtică a Anatoliei, nu observă cum Cappadocia, Parția și Regatul Greco-Bactrian secesionează de Imperiul Seleucid. Diodotus, satrapul Bactriei, se proclamă rege al regatului Greco-Bactrian în aproximativ 245 î.Hr. Acest regat se bucura de un nivelul înalt de urbanizare, conform exploratorului și ambasadorului chinez, Zhan Qian, și o bogată cultură elenă. Spre sfârșitul existenței acestui stat, bactrienii reușesc a cuceri nordul
Imperiul Seleucid () [Corola-website/Science/309464_a_310793]
-
Altfel, în ciuda ostilității sale față de iezuiți, a anticlericalismului său în general, și a debilitării Inchiziției spaniole, Carol al III-lea a fost un credincios catolic, și a arătat mult zel în încercarea sa de a-l convinge pe papă să proclame Concepția Imaculată ca dogmă necesară pentru mântuire.
Carol al III-lea al Spaniei () [Corola-website/Science/310363_a_311692]
-
ordonat ca Ducele de York să se limiteze la Palatul St. James. În 1648, el a evadat ajutat de Joseph Bampfield și a plecat la Haga deghizat. Când Carol I a fost executat de rebeli în 1649, monarhiștii l-au proclamat pe fratele mai mare al lui Iacob drept regele Carol al II-lea al Angliei. Carol al II-lea a fost recunoscut de Parlamentul Scoției și de Parlamentul Irlandei și a fost încoronat rege al Scoției la Scone în Scoția
Iacob al II-lea al Angliei () [Corola-website/Science/310339_a_311668]
-
lui Iacob drept regele Carol al II-lea al Angliei. Carol al II-lea a fost recunoscut de Parlamentul Scoției și de Parlamentul Irlandei și a fost încoronat rege al Scoției la Scone în Scoția în 1651. Deși a fost proclamat rege la Jersey, Carol a fost în imposibilitatea de a asigura coroana Angliei și, în consecință a fugit în Franța, în exil. Ca și mama și fratele său mai mare, Iacob s-a refugiat la curtea regelui Franței Ludovic al
Iacob al II-lea al Angliei () [Corola-website/Science/310339_a_311668]
-
iar în 30 iunie a fost condamnat la moarte pentru trădare. Monmouth a debarcat în orășelul puritan Lyme în 11 iunie. A recrutat în grabă patru mii de oameni dintre artizani și țărani și câteva zile mai târziu s-a proclamat rege. Armata ducelui a mărșăluit spre Londra până a întâlnit trupele regelui compuse din milițiile locale și mercenari, conduse de John Churchill și de Henry Fitzroy, Duce de Grafton. În noaptea de 6 iunie, Monmouth a dat ordin trupelor să
Iacob al II-lea al Angliei () [Corola-website/Science/310339_a_311668]
-
Între timp regele s-a împrietenit cu quakerul William Penn, fondatorul coloniei Pennsylvania, în America de Nord. Exponent al unei religii la fel de persecutată ca și catolicismul, William Penn l-a convins pe Iacob să promulge o "Declarație de Indulgență", prin care se proclama libertatea religioasă în întreaga țară. Cooperarea dintre quakeri, dizidenți și catolici a provocat multe critici. Iacob, pentru a-i liniștii pe protestanți a căutat aprobarea politicii sale din partea fiicei sale Maria și a ginerelui său, William de Orania. Dar amândoi
Iacob al II-lea al Angliei () [Corola-website/Science/310339_a_311668]
-
după, Alfonso a intrat la Academia Militară Regală Sandhurst, în Regatul Unit, pentru a-și continua studiile militare. Pe când era acolo, a emis, pe 1 decembrie 1874, ca răspuns pentru o urare primită de la susținătorii săi, un manifest care îl proclama singurul reprezentativ al monarhiei spaniole. La sfârșitul acelui an, pe când mareșalul Serrano a plecat din Madrid pentru a conduce armata nordică în Războiul Carlist, brigadierul Martinez Campos, care de ceva timp luptase mai mult sau mai puțin deschis pentru rege
Alfonso al XII-lea al Spaniei () [Corola-website/Science/310405_a_311734]