12,214 matches
-
că în relatările și comentariile sale asupra unor situații de viață Kant ar fi contrazis pur și simplu principiile pe care trebuiau să le ilustreze aceste relatări. Este însă clar că suntem aici în fața unei probleme. Pe de o parte, filosoful susține că îndatoririle morale sunt imperative necondiționate, că trebuie să ne facem datoria fără a ține seama de urmări. Pe de altă parte, formulări ca cele de mai sus pot să fie privite și altfel decât drept simple inconsecvențe. Putem
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
imperative necondiționate, că trebuie să ne facem datoria fără a ține seama de urmări. Pe de altă parte, formulări ca cele de mai sus pot să fie privite și altfel decât drept simple inconsecvențe. Putem vedea în ele expresia preocupării filosofului de a păstra în elaborările sale teoretice un contact strâns cu punctul de vedere al rațiunii morale comune. Se ridică, în mod firesc, întrebarea: este, oare,vorba, în acest caz, de două cerințe care stau una în calea celeilalte și
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
lege universală. Trebuie să ne facem datoria independent de urmări, adică în mod necondiționat. Trebuie să stabilim însă care este aceasta. Iar în multe cazuri nu o putem face altfel decât examinând consecințele universalizării unor maxime alternative. Pare plauzibil că filosoful nostru a atribuit capacitatea de a realiza o asemenea evaluare rațiunii morale comune atunci când afirma că aceasta are permanent în fața ochilor principiul suprem al moralității. Așadar, a admite că îndatoririle morale sunt imperative necondiționate nu este ceva ireconciliabil cu recunoașterea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
eroică. Vom putea astfel aprecia mai bine cât de profundă este dilema pe care o pune acest caz în fața judecății morale sănătoase. Este firesc să ne întrebăm dacă într-un caz disperat cum este acesta nu ne-ar putea ajuta filosoful. Poate, oare, imperativul categoric kantian să ne ofere soluția, să ne indice ceea ce ar fi trebuit făcut în această situație? În limbaj kantian, suntem aici în fața a două maxime în conflict: maxima de a respecta demnitatea ființei umane și maxima
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
multe pasaje din Imm și din partea a doua a Mm, consacrată teoriei virtuții, el se adreseză unui cerc mult mai larg de cititori. Este vorba de toți acei oameni care au curajul să se folosească de propria lor rațiune. Reflecțiile filosofului îi vor confirma adesea în judecata lor morală, dar îi vor putea și avertiza atunci când ea șchioapătă deoarece ei nu mai percep clar și distinct glasul rațiunii. Kant recunoaște și subliniază că rațiunea comună are permanent în fața ochilor săi principiul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
moralității. În măsura în care acesta este cazul, ea va fi pe deplin competentă să distingă binele de rău, să asigure orientarea acțiunii în împrejurările curente, normale ale vieții. Omul de rând cu minte luminată poate spera să reușească tot atât de bine ca și filosoful. Uneori chiar mai bine, deoarece filosoful „nu poate avea alt principiu decât cel al intelectului comun, dar judecata lui poate fi ușor derutată de o mulțime de considerente ce nu țin de problema în discuție și care îl îndepărtează de la
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
va fi pe deplin competentă să distingă binele de rău, să asigure orientarea acțiunii în împrejurările curente, normale ale vieții. Omul de rând cu minte luminată poate spera să reușească tot atât de bine ca și filosoful. Uneori chiar mai bine, deoarece filosoful „nu poate avea alt principiu decât cel al intelectului comun, dar judecata lui poate fi ușor derutată de o mulțime de considerente ce nu țin de problema în discuție și care îl îndepărtează de la calea cea bună”.39 Se poate
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
importantă nu numai deoarece ea face posibilă derivarea interdicțiilor și îndatoririlor morale general recunoascute de către oamenii raționali din conceptul unei ființe raționale în genere. El nu a subapreciat, desigur, o asemenea realizare. Avem însă bune motive de a crede că filosoful a considerat critica sa a rațiunii practice și drept o contribuție la întărirea puterii și influenței rațiunii asupra gândirii și acțiunii oamenilor, la dezvoltarea discernământului lor moral. Principiul său de a acționa nu numai conform datoriei, ci din datorie, a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
idee a devenit ortodoxia curentă, cel puțin de la începutul secolului XX, când Prichard și Ross, ei înșiși gânditori deontologiști, au crezut că și-au găsit un părinte în Kant. John Rawls, la rândul său, a fost profund influențat de acești filosofi intuiționiști și nu a socotit necesar să documenteze într-un mod prea amănunțit descendența kantiană a vederilor lor. În consecință, istoria potrivit căreia Kant și utilitariștii trebuie să fie în dezacord este acum povestită în mod constant tuturor începătorilor care
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Editura Humanitas, 2004, p. 49. 8. Ibidem, p. 288. 9. Ibidem, p. 256. 10. Există multe mărturii privitoare la respectul lui Kant pentru rațiunea comună sănătoasă. Unele dintre ele de-a dreptul impresionante. Mulți dintre prietenii cei mai apropiați ai filosofului erau persoane cu îndeletniciri practice, pe care el le aprecia în mod deosebit pentru echilibrul și rectitudinea de nezdruncinat a judecății lor. Kant supunea chiar și elaborările sale speculative controlului unor asemenea minți. Reinhold Barnhard Jachmann, fost student, secretar și
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cu îndeletniciri practice, pe care el le aprecia în mod deosebit pentru echilibrul și rectitudinea de nezdruncinat a judecății lor. Kant supunea chiar și elaborările sale speculative controlului unor asemenea minți. Reinhold Barnhard Jachmann, fost student, secretar și biograf al filosofului, își amintește afirmația făcută în prezența lui de Kant că nu a scris nici o propoziție în Critica rațiunii pure „pe care să nu i-o fi prezentat mai înainte lui Green al său, pentru a fi judecată de intelectul său
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
conflictul dintre maxima de a nu minți în nici o împrejurare și maxima de a recurge la o minciună pentru a înlătura un mare pericol în care se află o persoană prigonită pe nedrept. Alți interpreți ai lui Kant susțin că filosoful nu a acordat o atenție deosebită acestei probleme tocmai fiindcă el ar fi avut o mare încredere în puterea de a judeca a rațiunii comune, ca instanță chemată să decidă asupra aplicării regulilor morale. „Respectul lui pentru subtilitatea conștiinței morale
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
protectorului său, ministrul liberal al învățământului și cultelor din Prusia, K.H. von Zedlitz, căruia i-a dedicat de altfel Critica rațiunii pure, în ceea ce privește însemnătatea filosofiei pentru formarea omului și cetățeanului. Într-o scrisoare din august 1778, ministrul îi cerea sfatul filosofului cum să-i convingă pe studenți că „exercițiul justiției, chiar teologia și știința medicală, devin mult mai ușoare și mai sigure în aplicare dacă cel ce le învață are mai multe cunoștințe filosofice, căci în atât de puține ore ale
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ani, aș fi nimic... Nu voi înceta să consider ziua în care m-am consacrat științelor cea mai fericită, iar în cea în care ați devenit profesorul meu prima zi a vieții mele.” (Immanuel Kant, Briefwechsel, Vol. I, pp. 72-73.) Filosoful credea că nu numai exemplele bune pe care le-a oferit celor mai apropiați dintre studenții săi, dar și teoria sa morală este în măsură să contribuie la fortificarea conștiinței datoriei, prezentă în rațiunea morală comună. Mulți ani mai târziu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
și nici nu trebuie să renunțe la acea înclinație naturală care este năzuința de a obține fericirea. Ceea ce i se cere este să încerce să atingă o mulțumire deplină îndeplinându-și cu strictețe obligațiile morale. Este punctul de vedere pe care filosoful s-a străduit să-l exprime cât mai limpede, pentru a preveni orice echivoc: „Căci, mai întâi, eu trebuie să fiu sigur că nu am acționat contrar datoriei mele: abia după aceea îmi este permis să mă interesez de fericire
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
să nu fie presărat cu atât de multe obstacole. Imaginea lui Kant drept moralist ascetic și posac, care stă tot timpul cu degetul ridicat, veștejind bucuriile vieții drept tot atâtea vexații aduse imperativelor pure ale rațiunii practice, este o legendă. Filosoful nu a fost nici un suflet insensibil, nici un mizantrop. Știm prea bine că în personalitatea sa au conviețuit în mod fericit capacitatea concentrării creatoare solitare cu o sociabilitate ieșită din comun. Atunci când Kant spunea că a învățat să iubească oamenii, el
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Nu se poate alătura însă înclinația datoriei atât timp cât conștiința datoriei va fi pe deplin suficientă pentru a realiza o anumită acțiune? Și nu poate oferi însăși conștiința îndeplinirii datoriei o aleasă, o superioară bucurie? Se știe că din economiile sale filosoful a acordat ajutor membrilor mai strâmtorați ai familiei sale și că el dona în fiecare an o sumă de bani pentru ajutorarea săracilor. Cine ar putea susține că înclinația nu se alătura, în acest caz, conștiinței datoriei? Banii care prisoseau
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
bine. El nu era fericit decât dacă îi vedea fericiți pe cei din jurul său. Ceea ce îi impresiona pe aceștia din urmă era tocmai armonia în care conviețuiau în personalitatea lui Kant o inimă sensibilă cu un caracter deosebit de ferm. Dacă filosoful obișnuia să evoce cu entuziasm înfrângerile pe care o voință bună le poate administra celor mai puternice și insidioase înclinații, înseamnă oare că el nu admitea că ceea ce este poruncit de rațiunea morală poate să fie făcut și cu dragă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
reprezentarea despre un dualism al rațiunii și sentimentelor, înțelese ca întruchipări ale binelui și, respectiv, ale răului absolut, mai poate fi văzută și astăzi drept dogma fondatoare a filosofiei morale a lui Kant. Într-o lucrare foarte recentă, constatarea că filosoful a contestat cu energie afectivitatea drept sursă și temei a moralității îl determină pe autor să socotească îndreptățită concluzia că în acest fel rațiunea ar fi opusă „frontal exclusivist” afectelor bune9. În capitolul intitulat „Rigorismul etic și moralitatea umilită” se
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
umilită” se susține, cu referire la un pasaj din Crp că, afirmând supremația legii morale a rațiunii, Kant „nu poate ocoli cu totul o viziune înstrăinată asupra omului și a moralității”10. În sprijinul acestei aprecieri, bazate pe supoziția că filosoful german ar fi elaborat „un model rigorist al moralității absolute”, se citează un fragment dintr-un cunoscut pasaj al Crp. Iată acest pasaj, în întregime: Dar ceea ce dăunează îngâmfării noastre, în propria noastră judecată, umilește. Aici legea morală umilește inevitabil
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
adică drept tot atâtea izbânzi ale rațiunii. Prin urmare, aprecierea cunoașterii cu valoare obiectivă și, în egală măsură, respectul față de legea morală, exprimă la Kant valorizarea omului ca ființă înzestrată cu rațiune. Important de subliniat mi se pare însă că filosoful a văzut tocmai în acțiunea consecventă care vizează apropierea de ceea ce apreciem și respectăm pe temeiuri principiale afirmarea prin excelență a raționalității. Atitudinea rațională, pe de o parte, pasivitatea, inerția, lipsa străduinței, economia de efort și inconsecvența, pe de altă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
și a asimilat Kant ceea ce s-a numit „spiritul protestantismului”. Chiar și pentru cei care nu știu nimic despre rolul pe care l-a avut educația primită în familie și în colegiul pietist pe care l-a frecventat asupra caracterului filosofului, despre relațiile sale strânse cu clerici protestanți luminați, Kant atrage atenția, ca personalitate și ca autor, prin exercițiul statornic și elogiul livresc al puterii inflexibile a voinței, care se exprimă într-o severă autodisciplină și în dăruirea necondiționată datoriei. Este
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
personalitate și ca autor, prin exercițiul statornic și elogiul livresc al puterii inflexibile a voinței, care se exprimă într-o severă autodisciplină și în dăruirea necondiționată datoriei. Este unul dintre temeiurile caracterizării lui de către un cercetător ca Friedrich Paulsen drept „filosof al protestantismului”. Kant a fost comparat îndeosebi cu Calvin din punctul de vedere al angajamentului său pentru îndeplinirea fără rezerve și cu deplină consecvență a ceea ce a recunoscut drept îndatoririle sale15. Autocontrolul, deplina stăpânire de sine sunt virtuți ale caracterului
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
foarte diferit. Câteva considerații asupra acestei teme pot fi relevante pentru evaluarea argumentării cuprinse în răspunsul lui Kant. Singura explicație a disponibilității lui Kant de a discuta cu Constant, pornind de la exemplul propus de acesta din urmă, este acela că filosoful a acceptat provocarea de a-și susține teza că îndatorirea veracității este una necondiționată cu referire la o situație în care ea pare să fie mai greu de apărat. Căci dacă în exemplul lui Kant din Pmtv minciuna nu a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pe seama slăbiciunii bătrâneții nu mi se pare a fi una dintre ele. Unii interpreți sugerează că în scrierea lui Kant accente pe care le putem numi rigoriste, adică formularea de prescipții și interdicții ca îndatoriri necondiționate, ar fi consecința incapacității filosofului de a aprecia întotdeauna distanța care separă o lume ideală, locuită de ființe raționale perfecte, de lumea reală. În formularea pe care a dat-o îndatoririlor noastre morale, ca legi practice, Kant nu ar fi luat în mod suficient în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]