5,550 matches
-
Fortul 13 Jilava. Câmpiile, tărâm veșnic al românului, cu câmpuri roditoare și codrii de brazi, cu ape însorite și nestinse, miresme dăruite nouă de Dumnezeu, de veacuri pândite de cotropitori, zi de zi înstrăinate de nevrednici conducători, au devenit azi plânsuri și, sugrumate, se sting nădejdile noastre în geamăt și suspine. Diriguitorii, hulituri diavolești, au înlocuit virtutea și rugăciunea cu minciuna și dezmățul. Omul a devenit fiară și hoit nepăsător, sahară pustie care a îngropat tot ce-i românesc, a îngropat
Vesnic osânditi by Petru C. Baciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/816_a_1587]
-
fost, Câte și fără de rost! Numai însetatul poate Scormonind prin vremi și fapte Prin hățiș tăind poteci Ca și cei trecuți în veci, Va găsi un strop de apă Pentru suflet, pentru sapă, În lugubra noastră groapă! Nu-mi da plânsul neputinții Ci dă-mi Doamne noi puteri Clipa sfintelor dureri Să o trec precum părinții. POSTFAȚĂ Între marii osândiți și pătimitori ai neamului nostru: părintele Justin Pârvu, monahul Atanasie Ștefănescu, monahul Paulin Clapon, Gheorghe Jijie, Traian Popescu, Gheorghe Dragoman, Nicolae
Vesnic osânditi by Petru C. Baciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/816_a_1587]
-
s-a uitat la mine mai atent și a înțeles de ce mă căzneam, fără succes, să mă descurc. Nu mi-a dat notă, mi-a zis să trec la loc în bancă. Am ieșit pe ușă, ca să nu izbucnesc în plâns în clasă. Cred că-mi ardeau obrajii de rușine și de ciudă. Mă simțeam foarte nenorocit, jignit până în adâncul sufletului. Întâmplarea aceea venea după alta, ia fel de neplăcută. Cum nu-mi permiteam să fiu client al bufetului de la liceu
Deșertul pentru totdeauna by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295604_a_296933]
-
Marc Aureliu, în speranța că mi-ar putea fi de folos. Degeaba. Nici o șansă să găsesc un reazim în filosofia stoică. 61. După părerea doctorului Luca, un visător poate oscila între realitate și reverie ca un clovn între râs și plâns. ― Și dacă ți se pare că mă mint, lasă-mă să mă mint, adăugă el. Poate, o fac, uneori, fiindcă e tot ce mi-a rămas. Adevărul meu de azi e bun de dat la câini, iar părerile de rău
Deșertul pentru totdeauna by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295604_a_296933]
-
o seară, n-am ieșit s-o întîmpin. Am auzit-o din șopron, întrebînd cu o voce sugrumată: "Luca, ești aici? Am tăcut în continuare, iar ea a zis și mai speriată: "Lasă glumele". După aceea a izbucnit într-un plâns nervos și mi-a trebuit foarte mult s-o calmez. Era o ființă cu un echilibru extrem de șubred. I se deslușea pe față fie o cumințenie tristă, de copil, fie ceva pervers, cu neputință de numit, care-mi amintea de
Deșertul pentru totdeauna by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295604_a_296933]
-
de gheață și imediat am amorțit în urma șocului, dar prima mea reacție - nu doar față de senzația fizică, dar și față de chinul mai mare de a fi anticipat o plăcere care ulterior mi-a fost refuzată - a fost să izbucnesc în plâns. Nu știu cât a durat. Tata m-a scos probabil din apă; mama coborâse în fugă din tribuna spectatorilor, unde se așezase împreună cu bunica și bunicul. Brațele ei mă înconjurau, toate privirile erau ațintite asupra mea, și totuși eram de neconsolat. Mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
spuse: Ce-ar fi să rămâi aici în noaptea asta? N-am chef să mi-o petrec singură. Ne-am ține de urât unul celuilalt. Mama mă înșfăcă de subsuori și mă ridică de pe scaun și eu am izbucnit în plâns pentru a doua oară în ziua aceea: parțial de disperare și parțial, fără îndoială, de indignare. Nu mai fusesem luat pe sus așa de când eram mititel. Mama își croi drum prin fața celorlalți oameni din rând și mă târî jos pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
nopți, din care țin minte mai ales umbrele noastre profilate noaptea pe peretele roșu al livingului. Noi mergând prin casă, în tot soiul de pași ciudați - ritm de vals, mers încet, mers rapid, legănat -, așa cum dictează corpul lui Eric și plânsul sau suspinul lui Eric, și râsul sau gânguritul lui, și căderea lui în somn în brațele mele, cu cea mai mare încredere pe care un corp a avut-o vreodată într-altul. Și spun corp pentru că noi încă suntem un
Poveşti cu scriitoare şi copii by Ștefania Mihalache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/801_a_1774]
-
din nou acasă, în București, Antonia este deja cu noi. Are o lună. Și este foarte diferită de Eric. În prima lună nu face diferența dintre noapte și zi. Mai exact, ziua doarme și noaptea stă trează. Împreună cu noi. Apoi, plânsul ei nu este deloc muzical și dulce ca al lui Eric, ci strident, puternic și imperativ. Din fericire, Eric nu pare să audă și nu se trezește noaptea. Începe numărătoarea inversă și la doctorat, așa că trebuie să adun fișe, notițe
Poveşti cu scriitoare şi copii by Ștefania Mihalache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/801_a_1774]
-
să vedeți cum o fost. De-abia am ajuns acasă de la servici și am coborât să duc gunoiul, când aud io p-aci prin întunerec un glăscior de cocon, un scâncet, înțălejeți. Io lucrez chiar la maternitate la bucătărie, cunosc plânsul de pruncuț și-n somn. Odată l-am auzât pă unu care plânjea la etaju’ tri, noi stăm la zece, vă dați seama. Noroc că l-am auzât că era sângur în casă și reșou în priză, scotea fum de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
Femeia o ia de pe raft, o pune în pungă, se joacă cu butoanele de la casă, ia banii, îi dă restul, îi întinde punga. Și când el întinde mâna să o ia, nu se mai poate abține, izbucnește în hohote de plâns. Plânge și plânge cu sughițuri și suspine. Iulia și Alexandru au rămas înmărmuriți. Iulia îndrăznește: Ce s-a întâmplat? Femeia nu poate vorbi. Ridică doar din umeri și le face semn să plece, s-o lase. Chiar nu vă putem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
ai avut mai de preț, de-aceea am târât-o în noroi, pentru adevăr. Și dintr-o dată, Cressida asta a noastră se trezi că plânge și plânge, plângea cu adevărat și fără nici o speranță de alinare. Dar nu era un plâns oarecare, prieteni. În bâzâiala asta căreia îi spunem viață, toate legăturile și simpatiile își au efectul lor. Plânsul ei a mișcat un hotar în adâncul lucrurilor și din clipa aceea, suferința a început să apară peste tot în puternicul regat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
asta a noastră se trezi că plânge și plânge, plângea cu adevărat și fără nici o speranță de alinare. Dar nu era un plâns oarecare, prieteni. În bâzâiala asta căreia îi spunem viață, toate legăturile și simpatiile își au efectul lor. Plânsul ei a mișcat un hotar în adâncul lucrurilor și din clipa aceea, suferința a început să apară peste tot în puternicul regat. Și odată cu ea, bineînțeles, iubirea. Trec peste amănute. Cressida a urzit și a executat o magistrală lovitură de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
cinci, să nu fugi de-acasă! spuse locotenentul, amenințând-o în glumă cu degetul. Poftim ce-a ieșit, dintr-o joacă. Locotenentul e băiat drăguț, genul ei, înalt, vânjos, chipeș, cu mustață... Duduie, duduiță dragă, pe Garofița Mihai o îneacă plânsul, cum să vă mulțumim că ați fost așa bună cu noi? Doamne, că suntem oameni săraci, da’ n-o să uit ce-ați făcut pentru noi cât oi trăi! Să vă ajute Dumnezeu să aveți parte numai de bine, să vă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
Înalt și incredibil de alb În bătaia soarelui, se vedea vârful pătrat al muntelui Kilimanjaro. Și atunci știu că Într-acolo se-ndreptau. Și tocmai atunci hiena Încetă să schelălăie-n noapte și Începu să urle ciudat, aproape ca un plâns omenesc. Femeia o auzi și se foi În pat neliniștită. Nu se trezi. Visa că era-n casa din Long Island și era noaptea de dinaintea debutului fiicei sale În societate. Cumva, se făcea că era și tatăl ei acolo și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
nu te iubesc. Maică-sa continua să plângă. Krebs Îi puse mâna pe umăr. — Nu mă crezi, mamă? Maică-sa clătină din cap. — Te rog, mamă, te rog. Cred-mă, te rog. — Bine, spuse maică-sa cu glasul Înecat de plâns. Își ridică privirea spre el. — Te cred, Harold. Krebs o sărută pe cap. Ea se-ntoarse spre el. — Sunt mama ta, spuse ea. Când erai micuț te țineam În brațe, la inima mea. Lui Krebs i se făcu rău și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
mă mângâie pe spate și, după ce se uită la bătrân Îl acoperi cu un cerceaf, În timp ce celălalt vorbea la telefon În franceză, cerând o ambulanță care să-l ducă pe tata la Maisons. Și eu nu mă puteam opri din plâns, plângeam și aproape că mă-necam și George Gardner intră și se așeză lângă mine pe podea și Își puse brațul pe după umerii mei și zise: — Hai, Joe, bătrâne. Scoală-te și să mergem afară să așteptăm ambulanța. Ne-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
deși și el Își strânsese cureaua căștii peste gură, ca să nu se audă cum Îi tremurau buzele. Știind că nici unul nu poate face față când Începe acțiunea. Știind că totul era un mare căcat - dacă nu se poate opri din plâns, sparge-i nasu’ ca să aibă altceva la care să se gândească. L-aș Împușca pe unu’dintre ei, da’ acu’ e prea târziu. Le-ar face și mai rău. Sparge-i nasu’. L-au reglat iar pe cinci-douăzeci. Mai avem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
tare ca o bucată de lemn l-a făcut să se îngrozească... „Doamne! Mi-au tăiat piciorul și mi-au pus unul de lemn! Ce mă fac? Cum am să merg eu?” - i-a trecut prin gând, înfiorându-se... Un plâns înăbușit a pornit să-i zguduie trupul, în timp ce strigătele de durere ale răniților din jurul lui se țeseau ca un zbor de viespi... Ai avut mare noroc că prima oară ai trecut prin mâinile domnului colonel doctor - „Tataia”, cum îi spunem
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
și ultimul cine credeți că era? Cine? - au răsunat cele două glasuri. Eram eu! Eu! Toaibă Gruia! Ei... îi bine și ultimul... Decât deloc - a apreciat Toaibă, cu glas moale. Maranda a dus mâna la gură, înăbușindu-și cu greu plânsul. Da’ ce v ați întristat așa de parcă îi mortul pe laiță? Apoi ne gândeam și noi că îi fi intrat măcar printre cei de mijloc... Da’ așaaa - a îngăimat Toaibă. Cercetașule! Ai nota doi de la mine! Unde îți este atenția
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
duserăm, mama Anei, Ana și eu, acasă la soția lui Lung. O Îmbrățișai și spunîndu-i că am venit special, acum, În săptămîna mare să mă Închin la mormîntul celui care-i fusese soț și al Învățătorului de altădată, o podidi plînsul. - Vai, domnule judecător! Și peste o jumătate de oră amestecai, amestecarăm timpii, Îngenunchind pe rînd la cele două morminte, cel de-al doilea al lui Lung, din Întîmplare apropiate. Și toți patru, În preamurgul din Vinerea Mare a acelui an, părurăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
vraja și plecă. Vizitele Velundei erau prea scurte pentru a-i alina dorința sau nostalgia. Valerius își înfundă fața în pătura ce păstra încă parfumul ei. Se trezi brusc și ascultă cu atenție. Auzi doar rumegatul vacilor în fundul grajdului și plânsul cucuvelelor afară. În locul acela era ceva care-l neliniștea. Nu îndrăzni să se miște, având tot mai clar senzația unei primejdii. Mai era cineva cu el în grajd, știa cu siguranță. Și totuși, câinele nu mârâise. Valerius întredeschise ochii. Era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
voiam să-l vorbesc de rău pe maestru... Ca voi toți, am o profundă devoțiune pentru el, zise, lăsând cuțitul să cadă. Sper ca mâine să mă apere... Nu vreau să mor! Își sprijini capul pe masă și izbucni în plâns. — Ce zici, Orpheus? întrebă Skorpius, apropiindu-se și mai mult. N-ai curaj să răspunzi... N-ai curajul să mă înfrunți în arenă... Valerius se ridică. Omul care-l ucisese pe Salix se afla la doi pași de el. El
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Blesus nu trebuia să-i facă un bine tocmai lui Vitellius. Se spune că, pe când se chircea de durere din cauza otrăvii, Vitellius a spus că moartea lui Blesus îl făcea să se simtă sătul. Paharnicul era gata să izbucnească în plâns. — Pe mâinile cui am încăput? — De ce spuneți toate astea? Nu vă e teamă că s-ar putea să fie spioni pe-aici? întrebă Listarius în șoaptă. — Vitellius nu găsește bucătari mai buni ca noi în tot Imperiul, răspunse bucătarul-șef
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
a templului. Lacrimile îi brăzdau obrajii grași, plini de vinișoare roșii. Listarius lăsă jos coșul și scoase din el o bucată de pâine cu măsline. Vitellius i-o smulse din mână și începu să mănânce, fără să se oprească din plâns. — Liniștește-te, zise din nou Flavius Sabinus. Deși glasul îi era slab din cauza vârstei și a necazurilor prin care trecuse, în tonul cu care i se adresă lui Vitellius se percepea o urmă de milă. — Toată lumea te vede plângând... Ești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]