6,798 matches
-
că propunerea făcută de Creier era de bună-credință. Dacă toți sunt de acord, îi voi da ordin lui Gregson să înceteze focul și să aștepte ca mașina să deschidă ea însăși drumul. Toți fură de acord. După ce dădu ordinele, Marin agăță receptorul și privindu-l pe Podrage clătină din cap. Dar nu exprimă gândurile care îl frământau. I se părea că ceilalți conducători de grup nu își dădeau bine seama ce se va petrece în sufletul Marelui Judecător când va recunoaște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85099_a_85886]
-
sunt la această adresă. Scrise adresa reședinței lui Delindy, o puse într-un plic, îl închise și îl dădu tăcut celuilalt Își strânseră din nou mâinile. 43 ― E încă furios, spuse Podrage la telefon. Nu vrea să te vadă. Marin agăță receptorul și se întoarse lângă Delindy, care era cufundată în lectură. Se așeză pe iarbă la picioarele ei și privi gânditor orizontul învăluit într-o ceață azurie. Trecuseră aproape trei săptămâni și într-adevăr avea norocul să fie încă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85099_a_85886]
-
de durere. Crucea pe care o trăgea după ea se lăsă liniștită pe spate și așteptă cuminte cu fața în sus, să fie înălțată. Copila privi mâinile și bluza ce a fost cândva albastră cu flori mici roșii, acum toată agățată de crengile salcâmilor. Scuipă pe degete ca să-și aline durerea provocată de spini. Rupse o mână de iarbă, își frecă tălpile, apoi urcă spre picioare, și cu o altă legătură de iarbă, se șterse pe mâini. Cu dosul palmei, ca
Rădăcini by Bobică Radu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91637_a_92381]
-
deschise ochii speriată. Nu era nimeni, doar un norișor. Se ridică, spijinindu-și palmele de pământ, și se uită în jur. Văzu pentru prima dată crucile din cimitir. Erau acoperite de frunzele florilor care își căutau loc spre lumină și se agățau de orice ca să prindă binecuvântarea cerului. Cimitirul era verde, deși totul sub el era putred. Mormintele erau învelite cu buruiană, iar lumânările rămase nici nu se mai vedeau. Fetița se apropie de o movilă de pământ proaspătă. Rupse câteva fire
Rădăcini by Bobică Radu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91637_a_92381]
-
urlau în noaptea mută. Janine se înfioră. Începu iar să se răsucească în pat. Simți, lipit de umăr, umărul puternic al bărbatului ei și, pe jumătate adormită, se strânse lângă el. Alunecă pe aripile somnului fără să se scufunde, se agăță de acel umăr, cu o deznădejde inconștientă, ca de singura-i scăpare. Vorbea, dar buzele-i nu scoteau nici un sunet. Vorbea, dar abia dacă se auzea ea însăși. Nu simțea decât căldura lui Marcel. De peste douăzeci de ani, în fiecare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
grav, spuse unul din ei. Apoi fiecare se întoarse la locul său, atelierul se umplu iar de zgomot, dar acum munceau cu mai puțină înverșunare, ca și cum ar fi așteptat ceva. După un sfert de oră, Ballester intră din nou, își agăță haina în cui și, fără un cuvânt, ieși pe ușă. Prin geamuri se vedea cum lumina începe ușor să scadă. Puțin după aceea, în răstimpurile în care ferăstrăul nu mușca din lemn, se auzi înăbușit sirena unei ambulanțe, mai întâi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
Da. Așa-i succesul. Nimeni nu-i rezistă. E un om sfârșit. - E în declin, sau e sfârșit? - Un artist în declin e un artist sfârșit. Nu vezi? Nu mai are ce picta. Îl pictează alții pe el, ca să-l agațe pe perete. Mai târziu, în toiul nopții, în camera conjugală, Louise, Rateau și Jonas, ultimul în picioare, ceilalți doi așezați pe marginea patului, tăceau. Copiii dormeau, câinii fuseseră trimiși la țară, Louise spălase un maldăr de farfurii și de cești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
fără să-și ridice ochii către cel care-i aștepta. Dintr-o dată, bacul se izbi de capătul unui debarcader ce înainta în apă, luminat abia atunci de lanternă, care, în urma loviturii, începu să se legene. Negrii încremeniră cu mâinile înălțate, agățați de capătul prăjinilor ușor cufundate în apă, dar cu mușchii încordați, străbătuți de un freamăt neîntrerupt, ce părea că vine din apă și din apăsarea ei. Ceilalți oameni de pe plută zvârliră niște lanțuri în jurul stâlpilor debarcaderului, săriră pe el, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
chibzui. Apoi hotărâră să viziteze cartierul de lângă fluviu. Fluviul își revărsa apele gălbui peste malurile joase și alunecoase. Lăsaseră în urma lor ultimele case din Iguape și acum se găseau între fluviu și un povârniș înalt și abrupt, de care se agățau colibe de ramuri și de chirpici. În fața lor, la capătul povârnișului, ca și pe celălalt mal, începea, pe neașteptate, pădurea. Dar albia apelor se lărgea văzând cu ochiul printre copaci, până la o linie nedeslușită, de un cenușiu gălbui, marea. D
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
fiecare lovitură va imprima pe piatră durerea noastră în cuvinte însă aveți grijă să nu ne loviți în inimă, acolo este izvorul nostru...” I-am văzut acolo, răstigniți pe cruce; în loc de brațe le crescuseră aripi de înger, în loc de pancarte, aveau agățate pietre- cuvinte de gât, ca niște mărgele; se pregăteau să plece la ceruri la dreapta mamei-poezii pentru ca apoi, să reînvie prin cuvinte rostite, să fie frați de cruce, într-o singură simțire: a iubirii! (Poeții. O nouă revoluție) Vă las
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
zidurile degajă miros de urină; mă minunez pentru că astăzi nu am văzut niciun câine pe stradă. Deodată umbrele clădirilor le înghit pe cele din spinarea mea; simt cum plutesc ca un fulg, mă transform într-un ciorchine de strugure, mă agăț de bolta dintre două clădiri, unde umbrele nu ajung niciodată. Promisiune O să renasc, nu voi muri chiar dacă aș fi sămânță pe-o lespede... Cu diminețile mă voi înfrăți, cu picături de rouă mă vor hrăni. Într-o floare răsăritul mă
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
aripa care stătea pavăză la granița dintre bine și rău, dintre iubire și ură. Aripa a fâlfâit și toate gândurile negative s-au risipit... Și totuși balanța nu atârna întrutotul spre partea dreaptă; am descoperit un gând nehotărât care rămăsese agățat între granița celor două tabere și, aflându-se în singurătate a tot privit spre umărul drept, jinduind iubire. De atunci, gândul nehotărât tot așteaptă ... Nu știu să-Ți fi cerut vreodată mai mult Doamne, anotimpurile nu mai sunt cum au
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
unei zile fără tine... Să-mi iau repaosul binemeritat când sunem împreună, strivind în palme stele. Stare 6 Stăm spate în spate la o distanță de ani. Uitarea a prins rădăcini nu ne mai găsim amintirile. Ele au stat cândva agățate într-un vis pe care l-a omorât trădarea... Stare 7 Am venit dezarmată: stau dreaptă în fața ta, dezgolită de întrebări, doar te privesc... Dacă vrei să ai satisfacția învingătorului, trage în mine cu arme, săgeți, dar nu uita: ochii
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
fiecare lovitură va imprima pe piatră durerea noastră în cuvinte însă aveți grijă să nu ne loviți în inimă, acolo este izvorul nostru...” I-am văzut acolo, răstigniți pe cruce; în loc de brațe le crescuseră aripi de înger, în loc de pancarte, aveau agățate pietre- cuvinte de gât, ca niște mărgele; se pregăteau să plece la ceruri la dreapta mamei-poezii pentru ca apoi, să reînvie prin cuvinte rostite, să fie frați de cruce, întro singură simțire: a iubirii! Atitudine Voi știți ce culoare mai are
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
nouăsprezece și șaisprezece minute. În fața casei cu numărul 7 de pe aleea Mandicevschi. La câțiva pași de stația de autobuz, unde tocmai ați coborât. Vă aflați în întârziere. Necăjită și agitată. Aveați totdeauna grijă să fiți punctuală. În ultima clipă se agață însă ciorapul. Sau observați că lipsește un nasture la rochie, agățătoarea pardesiului, că pantofii sunt prăfuiți. V-ați simțit vinovată, presupun, în ziua aceea. — Întâlnirile conspirative seamănă și nu seamănă cu cele amoroase. Întâlnirile amoroase au și ele ceva conspirativ
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
poate dintr-odată, cine știe. Mă scutur, în sfârșit, trezit din coșmar, parcă trezit : mă aflu într-un tren leneș și pustiu. Am înțeles : e încă dis-de-dimineață, în zori : povara e a somnului neîmplinit. Am puterea să mă ridic : mă agăț de mânerul ferestrei : trag, cu toată greutatea, deschid fereastra. Mă trântesc din nou pe galbenul de muștar învechit al canapelei de mușama. Tâmplele, urechile, gâtul sunt grele. Vârtejul mă ridică spre suprafață. Pe obraz se evaporă reziduurile lungi și vâscoase
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
lepădat de bucurie. „Cei care seamănă cu lacrimi secera-vor cu bucurie.“ Mult m-au strâmtorat iscoadele și paznicii și temnicierii, dar nu m-au biruit cu totul. Încerc să mă ridic, să-i vorbesc. Recad, strâng din dinți, mă agăț de funiile aerului rece, cad și din nou mă cred în picioare, cu un glas adevărat. „Ne-am făcut vinovați, am fost necredincioși, am răpit, am clevetit, ne-am abătut, am osândit. Am fost semeți, am scornit minciuni, am sfătuit
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
inginerul A.P. își cufundă fața în pătratul albastru al batistei, pe care o trece, de câteva ori, dinspre frunte pe obraji și pe gât. Curg secundele, căldura urcă, monotonia creșterilor mici, insesizabile, timpul încremenește, ziduri muiate, fragmentare, planșete fluide, brațele agățate de ele. Da, da... e vocea lui Tomski : „Mașina de scris... autorizație... Miliție... examen... mașinile de scris se prezintă la Miliție, da, m-au ținut trei ore, până mi-au aprobat“. Simte atingerea umedă pe frunte, înalță puțin umerii. Un
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
totdeauna vești de la "martirul nostru", și căruia mama îi săruta mâna. O schimbare adâncă, un fel de revoluție a stârnit în viața lui Apostol sosirea tatălui său. Peronul gării era înțesat de oameni, domni și țărani din împrejurime. Copilul se agăță disperat de fusta măicuței, așteptând parcă o minune îngrozitoare... Apoi trenul a sosit și s-a oprit scârțâind foarte urât, și dintr-un vagon s-a coborât Bologa, în haină neagră, cu capul gol și o barbă mare castanie, crescută
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Am pierdut pe Dumnezeu", îi fulgeră prin minte, închizînd ochii cu frică, parcă astfel ar fi vrut să împiedice ruina. Avea impresia foarte clară că se prăbușește într-o prăpastie fără fund și nu se poate opri, nu se poate agăța de nimic. Aceasta însă a ținut numai un moment, sau poate nici atâta, iar pe urmă a rămas cu o groază crâncenă în inimă, ca și când s-ar fi trezit, în miez de noapte, singur, într-un cimitir imens, fără să
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Am mers cu convoiul de execuție și am ajuns într-o poiană largă. Convoiul s-a oprit puțin în mijlocul poienii și m-am uitat împrejur să caut stâlpii spânzurătorilor. Stâlpi nu erau, dar în schimb în fiecare copac atârnau oameni, agățați de crengi, cu capetele goale și cu tăblițe de gât, pe care scria "trădător de patrie", în trei limbi. Mi-a înghețat inima în piept și totuși n-am îndrăznit să tremur. Ca să-mi pot tăinui mai lesne înfiorarea, mi-
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
romîn?... Nici nu-ți închipui ce tămbălău, ce... Numai generalul te-ar putea salva, dacă ar fi om și ar avea inimă... Crezi însă că pe aici sunt mulți oameni? Crezi că... Bologa, care se gândise și ascultase ursuz, se agăță de o vorbă și strigă: ― Am să mă prezint generalului! Klapka se spăimântă, ca și când însuși generalul I-ar fi surprins complotând. Răspunse în șoaptă: ― Astîmpără-te, Bologa!... Te rog!... Ce, tu nu cunoști pe generalul Karg? Doar ți-e comandant de
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Trebuie să apară... Trebuie... Seara, la zece, dădu poruncile cuvenite și porni spre observatorul cel mai înaintat... Ploua rece, leneș, monoton. Săgețile de apă se încovoiau, în văzduhul negru, cu luciri de oțel. Lutul ud, frământat de ploile toamnei, se agăța de cizmele locotenentului și plescăia la fiece pas. Bolta de nouri parcă stătea să cază pe pământul amețit de întunericul fără margini. Apostol Bologa, cu casca de fier înfundată pe cap, strâns în ulancă blăniță, cu gulerul ridicat, înainta cu
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
a căpătat-o! I se părea că numai el n-are și se credea nenorocit și dezonorat. Se arunca unde era primejdia mai mare, unde secera moartea mai cumplit, fără frică, cu gândul numai la ea... Apoi, când i-a agățat-o pe piept colonelul, în fața trupei, i-a plâns inima de fericire. De-abia atunci a început să se creadă vrednic de-a trăi... În curtea comandamentului de divizie îi ieși în cale locotenentul Gross care, ca pionier, avea mereu
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
medicii care-l îngrijeau, pe surorile de caritate, pe ofițerii convalescenți și se bucura că, din pricina ranei la plămâni, era osândit să tacă. În ziua când un general bătrân, înconjurat de o droaie de ofițerași fercheși, a venit să-i agațe pe piept medalia de aur pentru distrugerea reflectorului, Bologa s-a prefăcut că i-e rău, numai ca să nu fie silit a părea încîntat. Pe urmă, într-o zi, acum vreo lună, a fost adus în salonaș Varga, care fusese
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]