5,312 matches
-
teren în ultimii ani ca limbă oficială și limbă vorbită de obicei. Un fenomen frecvent este folosirea cuvintelor și construcțiilor rusești, a calcurilor de formă și sens în limba vorbită în Moldova. De obicei, cuvântul rus vine declinat după regulile gramaticale ale limbii române. Există totuși cazuri când o astfel de adaptare la forma de plural a substantivului este greoaie sau chiar imposibilă din punct de vedere fonetic. În acest caz, cuvântului îi este atașat un articol enclitic la forma sa
Limba moldovenească () [Corola-website/Science/296685_a_298014]
-
Sovietice, care cerea anularea realizărilor progresive ale societății civile. Acest fapt a afectat și idiomul moldovenesc care trebuia să funcționeze ca o limbă independentă față de limba română, politică al cărui principal susținător era lingvistul Leonid Madan. Noile norme fonetice și gramaticale, precum și neologismele introduse nu s-au bucurat de succes și au fost eliminate în 1932, fapt urmat de adoptarea normei literare a limbii române cu alfabet latin. Acest "status quo" nu a durat decât până la apariția teroriei staliniste în 1938
Limba moldovenească () [Corola-website/Science/296685_a_298014]
-
Epoca Luminilor) sunt perioada francezei clasice și de trecere la franceza modernă. În secolul al XVII-lea, limba literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea și lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este limba de comunicare internațională a elitelor
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
vorba de substantiv, de adjectivul calificativ, de numeral în general și de pronume: personal, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ și nehotărât. Doar pronumele adverbial nu are corespondent exact în română. Ca în limbile romanice în general, majoritatea cuvintelor din aceste categorii gramaticale se caracterizează prin gen gramatical (masculin și feminin), precum și prin număr (singular și plural), deși aceste trăsături nu sunt totdeauna reprezentate de forma sonoră a cuvintelor. Pluralul este auzibil numai în mod excepțional, dar este totdeauna marcat în scris. Genul
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
calificativ, de numeral în general și de pronume: personal, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ și nehotărât. Doar pronumele adverbial nu are corespondent exact în română. Ca în limbile romanice în general, majoritatea cuvintelor din aceste categorii gramaticale se caracterizează prin gen gramatical (masculin și feminin), precum și prin număr (singular și plural), deși aceste trăsături nu sunt totdeauna reprezentate de forma sonoră a cuvintelor. Pluralul este auzibil numai în mod excepțional, dar este totdeauna marcat în scris. Genul majorității substantivelor și al unor
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
propoziție sau la un verb la infinitiv (de exemplu pronumele demonstrativ "cela" „aceasta”). Franceza modernă, ca și celelalte limbi romanice, în afară de română, nu cunoaște declinarea, ci doar câteva vestigii ale ei în domeniul pronumelui personal. Verbul francez exprimă aceleași categorii gramaticale ca și cel din română, adică diateza, modul, timpul, persoana și genul (masculin și feminin), acesta fiind limitat la modul participiu. O diferență importantă între cele două limbi este că în franceză formele temporale sunt mai numeroase. Dat fiind că
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
este cea a modului imperativ, la care pronumele se folosește numai pentru scoaterea în evidență a persoanei. Părțile de vorbire neflexibile din limba franceză sunt aceleași ca cele din română. Adverbul are funcție sintactică, iar prepoziția și conjuncția sunt cuvinte gramaticale. Interjecția nu are funcție gramaticală în propoziție, putând doar constitui singură o propoziție neanalizabilă. La fel pot fi folosite și unele cuvinte considerate în mod tradițional adverbe. Astfel de cuvinte mai pot avea și alte două funcții nesintactice, cea de
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
la care pronumele se folosește numai pentru scoaterea în evidență a persoanei. Părțile de vorbire neflexibile din limba franceză sunt aceleași ca cele din română. Adverbul are funcție sintactică, iar prepoziția și conjuncția sunt cuvinte gramaticale. Interjecția nu are funcție gramaticală în propoziție, putând doar constitui singură o propoziție neanalizabilă. La fel pot fi folosite și unele cuvinte considerate în mod tradițional adverbe. Astfel de cuvinte mai pot avea și alte două funcții nesintactice, cea de modalizator și cea de conector
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
și în fața consoanelor ; "y" și "z" au fost adăugate pentru transcrierea cuvintelor grecești începând din epoca clasică. Quintilian se plângea că această îmbogățire a alfabetului permite transcrierea mai bună a cuvintelor grecești decât a celor latine. Latina are un sistem gramatical flexibil extins, care operează în general prin adăugarea unor terminații la un radical fix. Schimbarea terminației substantivelor și adjectivelor este numită „declinare”, iar cea a verbelor, „conjugare”. Există cinci declinări ale substantivelor și patru conjugări ale verbelor. Cele șase cazuri
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
Acestea au fost revizuite de mai multe ori, iar ultima revizuire majoră a fost în anul 2000, creându-se seria ISO 9000:2000. ISO a aprobat o revizuire minoră, ISO 9001:2008, în 14 octombrie 2008, incluzînd în special modificări gramaticale pentru ușurarea traducerii standardului în alte limbi. După revizuirile din anii 2000 și 2006, principalele standarde din familia ISO 9000, adoptate și de România prin "Asociația de Standardizare din România (ASRO)" sunt : Pentru implementarea unui SMC pe baza familiei de
Sistem de management al calității () [Corola-website/Science/317014_a_318343]
-
și britanicul Frederic Moore au rezervat speciei un gen aparte — "Delichon". Denumirea acestuia reprezintă o anagramă a cuvântului grecesc „χελιδών” (se citește "„helidon”"), care se traduce ca „rândunică”. Denumirea speciei "urbicum" ("urbica" până în 2004, când a fost schimbată conform regulilor gramaticale ale limbii latine) se traduce ca „orășenesc”. Tradusă literalmente, denumirea păsării ar suna ca „rândunică orășenească”. În limba română această sintagmă a fost înlocuită de cuvântul „lăstun”, împrumutat din slovenă, iar pentru a evita confuzia cu lăstunul-de-apă, a fost numit
Lăstun de casă () [Corola-website/Science/317234_a_318563]
-
În gramatică, un verb auxiliar (de la cuvântul latinesc "auxilium" „ajutor”) este un verb care la origine are sens lexical plin, dar în anumite contexte devine instrument gramatical, pierzându-și acest sens, si împlinește funcția de a exprima, în asociație cu un verb având sens plin, categorii gramaticale ale acestuia precum diateza, modul, timpul, numărul și persoana. După unii lingviști, aceasta definiție acoperă numai verbele auxiliare care pot
Verb auxiliar () [Corola-website/Science/317536_a_318865]
-
cuvântul latinesc "auxilium" „ajutor”) este un verb care la origine are sens lexical plin, dar în anumite contexte devine instrument gramatical, pierzându-și acest sens, si împlinește funcția de a exprima, în asociație cu un verb având sens plin, categorii gramaticale ale acestuia precum diateza, modul, timpul, numărul și persoana. După unii lingviști, aceasta definiție acoperă numai verbele auxiliare care pot fi numite morfologice, si ei mai includ printre auxiliare și așa-numitele verbe modale care, prin conținutul lor lexical (originar
Verb auxiliar () [Corola-website/Science/317536_a_318865]
-
În lingvistică, persoana este o categorie gramaticală bazată pe referirea la participanții comunicării prin limbă și la enunțul produs. În cazul cel mai simplu, situația de comunicare este definită de relația dintre un vorbitor (persoana I singular), un destinatar al enunțului său (persoana a II-a singular
Persoană (gramatică) () [Corola-website/Science/317546_a_318875]
-
un plus petit que soi" „Deseori ai/avem nevoie de cineva mai mic ca tine/noi”. Există și o contrucție tot la persoana a III-a singular, numită cu verb impersonal la forma reflexivă cu sens pasiv, în care subiectul gramatical este "il" și agentul este nedeterminat sau general: Il se vend beaucoup de livres" „Se vând multe cărți”. Un astfel de subiect mai poate fi și la persoana a II-a plural: "Vous marchez parfois des heures dans ce pays
Persoană (gramatică) () [Corola-website/Science/317546_a_318875]
-
suplă, docilă, și s-a îmbogățit încă de pe vremea când era vorbită doar în Peninsula Arabică. Greșelile de limbă sunt simpatice doar atunci când sunt făcute de unele femei străine, al-Ğahiz reproduce versuri în care poetul afirmă că greșelile în privința genului gramatical îi dau farmec femeii (sclave) străine: Un farmec aparte îi dă în rostire/ Greșeala ce face cu osebire/ De este feminin,/ îl face masculin /De este masculin îl face feminin. O serie de greșeli de limbă pe care le făceau
Al-Jahiz () [Corola-website/Science/317739_a_319068]
-
aceasta înseamnă locul ei față de celelalte. De topică ține nu numai ordinea de succesiune a unităților, ci și vecinătatea sau lipsa vecinătății acestora. Ordinea cuvintelor depinde de mai mulți factori. Există o topică obiectivă, neutră, ce depinde de caracteristicile structurii gramaticale a limbii date, care poate fi numită topică gramaticală sau canonică. Există și o topică subiectivă, dependentă de importanța sau de încărcătura afectivă pe care o are pentru vorbitor una sau alta din părțile propoziției sau frazei, și pe care
Topică () [Corola-website/Science/317846_a_319175]
-
nu numai ordinea de succesiune a unităților, ci și vecinătatea sau lipsa vecinătății acestora. Ordinea cuvintelor depinde de mai mulți factori. Există o topică obiectivă, neutră, ce depinde de caracteristicile structurii gramaticale a limbii date, care poate fi numită topică gramaticală sau canonică. Există și o topică subiectivă, dependentă de importanța sau de încărcătura afectivă pe care o are pentru vorbitor una sau alta din părțile propoziției sau frazei, și pe care o scoate în evidență, aceasta putând fi numită topică
Topică () [Corola-website/Science/317846_a_319175]
-
o scoate în evidență, aceasta putând fi numită topică psihologică. Mai există și o topică dependentă de rolul de temă, respectiv de remă care le revine părților unei propoziții sau fraze, ce poate fi numită topică pragmatică. În funcție de limbă, topica gramaticală poate fi mai mult sau mai puțin liberă. Topica liberă nu se supune vreunor reguli, vreunei restricții, fiind la latitudinea vorbitorului sau a scriitorului, schimbarea ei neavând ca urmare modificarea raporturilor sintactice, pe când cea fixă presupune reguli și restricții a
Topică () [Corola-website/Science/317846_a_319175]
-
cele flexionare și cele aglutinante, topica este mai liberă decât în cele care nu prezintă această caracteristică, exprimând raporturile sintactice în primul rând prin topică. De exemplu, în limba latină "Agnum est lupus" și "Lupus est agnum" au același sens gramatical, „Lupul mănâncă mielul”, dar în limba franceză numai "Le loup mange l’agneau" are acest sens, nu și "L’agneau mange le loup" „Mielul mănâncă lupul”. Gradul de libertate al topicii este legat și de prezența sau absența acordului. De
Topică () [Corola-website/Science/317846_a_319175]
-
din punct de vedere pragmatic și constau în general din temă și remă sau numai din remă. O propoziție neutră este, de exemplu, "Paul travaille à Paris" „Paul lucrează la Paris”, însă cu același conținut și cu același înțeles, inclusiv gramatical, topica se schimbă dacă vorbitorul răspunde complet la o întrebare precum "Que fait Paul à Paris?" „Ce face Paul la Paris?” - "À Paris, Paul travaille" „La Paris, Paul lucrează”. În general, tema precede rema. Uneori, vorbitorul consideră că o parte
Topică () [Corola-website/Science/317846_a_319175]
-
un adjectiv pronominal care determină un substantiv, referindu-se în același timp la posesorul lucrului, ființei sau noțiunii (numite cu un cuvânt obiect posedat) exprimate de acel substantiv. În multe limbi, cum este și limba română, adjectivul posesiv exprimă persoana gramaticală a posesorului (întâi, a doua sau a treia), faptul dacă există un singur posesor sau mai mulți, precum și numărul și genul obiectului posedat. În clasa pronumelor are drept corespondent pronumele posesiv. Formele adjectivului posesiv sunt: Adjectivul posesiv se folosește fără
Adjectiv posesiv () [Corola-website/Science/317813_a_319142]
-
În gramatică, pronumele personal este un pronume care se referă la diferitele persoane gramaticale. Pronumele personale se diferențiază în general după poziția în situația de comunicare a ființelor, lucrurilor sau noțiunilor personificate al căror nume îl înlocuiesc (la care se referă): În funcție de limbă, în afară de număr, unele sau altele dintre pronumele personale pot exprima și
Pronume personal () [Corola-website/Science/317818_a_319147]
-
personale se diferențiază în general după poziția în situația de comunicare a ființelor, lucrurilor sau noțiunilor personificate al căror nume îl înlocuiesc (la care se referă): În funcție de limbă, în afară de număr, unele sau altele dintre pronumele personale pot exprima și categorii gramaticale ca genul și cazul. În unele limbi, pronumele personal se poate referi nu numai la nume. De exemplu în franceză, pronumele personal de persoana a III-a singular "le", numit cu valoare neutră, poate înlocui și un adjectiv cu funcție de
Pronume personal () [Corola-website/Science/317818_a_319147]
-
notații ecfonetice, apărute din secolul al V-lea, utilizau simboluri care încadrau porțiuni ale textului, fiind probabil o notație simplificată pentru diferite „formule muzicale”. Originea neumelor nu este cunoscută cu certitudine. Există mai multe teorii plauzibile: o evoluție din accentele gramaticale din greacă veche sau latină, din gesturile cantorului (dascălului) sau din notația ecfonetică. Inițial au existat mai multe sisteme diferite de notație cu neume. Acestea indicau înălțimea relativă a sunetelor pentru o frază muzicală, dar nu și pentru întreaga compoziție
Neumă () [Corola-website/Science/317828_a_319157]