6,831 matches
-
compozițional se poate muta asupra decorului tridimensional, proiecția continuă să simbolizeze sensul scenei a cărei configurație fizică se derulează în adâncime. Atunci când dualitatea prim-plan - fundal este înlocuită cu imaginea unei lumi continue, întinzându se din față până la orizont, spațiul infinit rezultat amenință centricitatea compozițională. Am menționat anterior că, în planul frontal, cadrul delimitativ creează centrul de echilibru prin inducție. Am observat că atunci când cadrul este redus la o fereastră și prin aceasta detașat de spațiul pictural, delimitările interioare îi preiau
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
apropie mult de formele definibile geometric și, în consecință, majoritatea clădirilor seamănă cu diagramele teoretice ale analizei noastre mult mai mult decât alte mijloace artistice. Pictura și sculptura au tendința să fie evitate din cauza complexității formelor lor: deseori tributare repertoriului infinit al figurilor umane, animalelor sau peisajelor, își dezvăluie structura compozițională proprie doar indirect, ca șarpantă implicită. Prin contrast, clădirile se conformează prin formele lor abstracte regulilor simple ale staticii fizice, bazându-se mai ales pe verticale și orizontale, pe linii
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
în diagramele din figurile 5 și 6. Ele nu apar explicit în nici una dintre ilustrațiile luate din domeniul artelor. Atunci ce rost mai aveau aceste forme prezentate vizual? Trebuie să amintim aici că percepția nu constă în explorarea mecanică a infinitelor detalii de formă și culoare proiectate pe retina oculară. Pentru a fi utilă din punct de vedere biologic, vederea trebuie să fie angrenată la înțelegerea unităților purtătoare de sens și la separarea unităților unele de altele. Nici oamenii și nici
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
genere, să fie luați în atenție în timpul vieții, pentru că după moarte degeaba li se mai acordă onoruri. Sigur, după ce nu mai exiști, onorurile nu mai au nici o valoare. Poate că pentru postumitate înseamnă ceva aceste aprecieri, integrându-se în substanța infinită a culturii și din aprecieri, cele care sunt serioase și nu sunt gratuite, se pot crea repere valorice pentru evoluția noastră, ca ființe individuale. E pe deplin întemeiată ideea că omul trebuie să-și primească o apreciere, dacă o merită
Convorbiri fără adiţionale by Cornel Galben () [Corola-publishinghouse/Science/692_a_991]
-
are mai multe. Pe când teatrul, o premieră, pe care o joacă apoi în zeci de reprezentații. Sigur, filarmonica are lucruri unice, pentru că aceeași simfonie se cântă de fiecare dată altfel. Muzica se creează în 56 timpul acela, are un caracter infinit, de fiecare dată e precum apa care curge, dar mereu alta. Nu pot exista două interpretări identice. Poți să asculți un disc, aud că mulți imită după o înregistrare, dar e imposibil. Nu se poate cânta. Poți ani de zile
Convorbiri fără adiţionale by Cornel Galben () [Corola-publishinghouse/Science/692_a_991]
-
că a murit așa de tânăr. Era un om foarte talentat. A fost măcinat de drama că nu este înțeles și chiar după ce a reușit să evadeze în lumea liberă, aceasta s-a adâncit, ducând cu el în mormânt o infinită durere. Unde a murit? La Paris. 114 Dacă l-ar fi întrebat cineva unde vrea să fie înmormântat, numai la Paris nu s-ar fi gândit. Eu n-aș pleca din țara mea nici mort. Dorința lui mai veche era
Convorbiri fără adiţionale by Cornel Galben () [Corola-publishinghouse/Science/692_a_991]
-
genere, să fie luați în atenție în timpul vieții, pentru că după moarte degeaba li se mai acordă onoruri. Sigur, după ce nu mai exiști, onorurile nu mai au nici o valoare. Poate că pentru postumitate înseamnă ceva aceste aprecieri, integrându-se în substanța infinită a culturii și din aprecieri, cele care sunt serioase și nu sunt gratuite, se pot crea repere valorice pentru evoluția noastră, ca ființe individuale. E pe deplin întemeiată ideea că omul trebuie să-și primească o apreciere, dacă o merită
Convorbiri fără adiţionale by Cornel Galben () [Corola-publishinghouse/Science/692_a_986]
-
are mai multe. Pe când teatrul, o premieră, pe care o joacă apoi în zeci de reprezentații. Sigur, filarmonica are lucruri unice, pentru că aceeași simfonie se cântă de fiecare dată altfel. Muzica se creează în 56 timpul acela, are un caracter infinit, de fiecare dată e precum apa care curge, dar mereu alta. Nu pot exista două interpretări identice. Poți să asculți un disc, aud că mulți imită după o înregistrare, dar e imposibil. Nu se poate cânta. Poți ani de zile
Convorbiri fără adiţionale by Cornel Galben () [Corola-publishinghouse/Science/692_a_986]
-
că a murit așa de tânăr. Era un om foarte talentat. A fost măcinat de drama că nu este înțeles și chiar după ce a reușit să evadeze în lumea liberă, aceasta s-a adâncit, ducând cu el în mormânt o infinită durere. Unde a murit? La Paris. 114 Dacă l-ar fi întrebat cineva unde vrea să fie înmormântat, numai la Paris nu s-ar fi gândit. Eu n-aș pleca din țara mea nici mort. Dorința lui mai veche era
Convorbiri fără adiţionale by Cornel Galben () [Corola-publishinghouse/Science/692_a_986]
-
noastre. Această colaborare este tulburată în clipa în care încercăm să aflăm cu cine colaborăm de fapt. Ea devine încă și mai dificilă din clipa în care gândul că altcineva sau nimeni a ales în locul nostru dă naștere unui regret infinit. Ea devine imposibilă când acest fapt este resimțit ca o umilință și se transformă în prilej de necontenită revoltă. Dimpotrivă, colaborarea se face firesc când ceea ce e străin în noi devine intim și când ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre este
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
libertate, poate la rândul lui să hotărască, omul este singura ființă care iese din jocul repetiției și care încetează să reproducă, prin fiecare individ, tiparul. Căci suita hotărârilor ce alcătuiește un destin este o construcție originală care asigură posibilitatea creației infinite, diversificând o în chiar clipa în care ea părea că se închide odată cu omul. Față de istoria vieții speciilor, unde în spatele aparentei diversități domnește serialitatea ca monotonie infinită a tiparului, spectacolul omenirii ca istorie a destinelor produce diversitatea infinită în spatele identității
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
hotărârilor ce alcătuiește un destin este o construcție originală care asigură posibilitatea creației infinite, diversificând o în chiar clipa în care ea părea că se închide odată cu omul. Față de istoria vieții speciilor, unde în spatele aparentei diversități domnește serialitatea ca monotonie infinită a tiparului, spectacolul omenirii ca istorie a destinelor produce diversitatea infinită în spatele identității aparente. Fiecare destin este o explozie de noutate care, ea singură, echivalează cu survenirea unei specii în istoria generală a vieții. Ca modalitate de creatio continua, spațiul
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
posibilitatea creației infinite, diversificând o în chiar clipa în care ea părea că se închide odată cu omul. Față de istoria vieții speciilor, unde în spatele aparentei diversități domnește serialitatea ca monotonie infinită a tiparului, spectacolul omenirii ca istorie a destinelor produce diversitatea infinită în spatele identității aparente. Fiecare destin este o explozie de noutate care, ea singură, echivalează cu survenirea unei specii în istoria generală a vieții. Ca modalitate de creatio continua, spațiul hotărârii devine unul al surprizei și prilej al uimirii nesfârșite. Ființă
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
nedreptățească, el comite crima neînființării ființei reale. Nehotărârea este un blocaj al trecerii, o maladie a pasajului: voi rămâne mereu dincoace, pe teritoriul unei cunoașteri incapabile să se mântuie în act. „Ce e de făcut?“ rămâne o simplă întrebare, o infinită cădere pe gânduri. În nehotărâre, întrebarea aceasta își sporește miza, și cu cât febrilitatea căutării răspunsului devine mai mare cu atât ea se înfundă mai adânc în spațiul purei ei interogativități. Căci răspunsul la această întrebare nu e un simplu
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
ce nu depinde de el. Dar deoarece știe totodată că orice gest important presupune această colaborare și deoarece, pentru a se defini ca eu și a-și da un destin, el are nevoie să împlinească gestul, cel nehotărât cunoaște melancolia infinită ce izvorăște din luciditatea și neputința sa. Orice rămânere în spațiul ruminativ al conștiinței este însoțită de melancolie. Căci nehotărâtul cunoaște vacuitatea oricărei hotărâri. Din fapte, el reține agitația, aburul inconsistenței lor. El presimte depărtarea în care toate deciziile se
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
istoriei speciilor. Deoarece destinul este o construcție originală, un proiect de viață realizat conștient și voluntar, care nu are nimic de-a face cu fatalitatea (expresia „acesta i-a fost destinul“ fiind total eronată), el asigură posibilitatea progresului ca creație infinită, diversificând-o în chiar clipa în care părea că ea se închide odată cu omul. Față de istoria vieții speciilor, unde în spatele aparentei diversități domnește monotonia infinită, spectacolul omenirii ca istorie a destinelor umane și a maladiilor de destin produce diversitatea infinită
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
expresia „acesta i-a fost destinul“ fiind total eronată), el asigură posibilitatea progresului ca creație infinită, diversificând-o în chiar clipa în care părea că ea se închide odată cu omul. Față de istoria vieții speciilor, unde în spatele aparentei diversități domnește monotonia infinită, spectacolul omenirii ca istorie a destinelor umane și a maladiilor de destin produce diversitatea infinită în spatele identității aparente. Fiecare destin este o explozie de noutate care, ea singură, echivalează cu survenirea unei specii în istoria generală a vieții. O știință
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
infinită, diversificând-o în chiar clipa în care părea că ea se închide odată cu omul. Față de istoria vieții speciilor, unde în spatele aparentei diversități domnește monotonia infinită, spectacolul omenirii ca istorie a destinelor umane și a maladiilor de destin produce diversitatea infinită în spatele identității aparente. Fiecare destin este o explozie de noutate care, ea singură, echivalează cu survenirea unei specii în istoria generală a vieții. O știință a omului în prelungirea și pe calapodul științelor naturii nu e cu putință tocmai pentru că
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
realizări. În timp ce destinul se face în spațiul doar posibil al libertății, menirea se primește din spațiul de necesitate al unei instanțe. * Din punctul de vedere al unei teleologii extra umane, orice destin este menire, este lucrarea în finit a spiritului infinit. În cazul acesta, destinul apare drept scenariul unei libertăți fictive și chiar și dramatismul destinului devine forma întâmplătoare pe care o îmbracă jocul calm al proiectării divine. Menirea lărgește cadrul de referință al umanului și transformă în simplă iluzie credința
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
simplă iluzie credința că destinul este o faptă a libertății umane. * Trecerea de la destin la menire se face când certitudinea unei fericite coincidențe se transformă în bănuiala unei cauzalități ascunse. Întrucât orice teleologie extra-umană reprezintă lucrarea în finit a spiritului infinit, faptul de a distinge din capul locului între destin și menire în cazul unei vieți individuale nu stă în puterea ființei conștiente finite. Despre menire nu se poate vorbi în chip cert decât în cazul marilor categorii supra-individuale (specie, sex
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
naturii între entropie și plenitudinea divină. În acest cadru de referință lărgit, destinul nu mai apare ca pură faptă a libertății, ci ca figură coerentă a „puterii de viață“ care transformă viețile umane în simplu prilej. Dacă natura sau spiritul infinit nu cunosc odihna, atunci destinul, libertatea și secvența „de depășit-de atins“ sunt simple parafraze ale dinamicii universale care se satisface în mod suprem în lumea omului. Ca agent al destinului și ca pacient al propriei sale libertăți, omul nu face
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
din transcendența propriului său scop, din esența sa de ființă mișcătoare. În acest univers agitat de mișcarea necontenită către țeluri situate dincolo de noi, lenea, în schimb, aduce cu sine cultul nemărginit pentru limita interioară. Leneșul trăiește înfășurat hrisalidic în urzeala infinită a propriilor sale limite. Pentru că lenea e starea desăvârșită a ființei noastre nemișcătoare, nici o limită nu-l poate despărți pe leneș de el însuși. El este ceea ce este din capul locului, el este propria lui limită și instalare definitivă la
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
nesfârșită a lui, leneșul nici nu ajunge să-și propună vreun scop în afara acestui imobilism. Și tocmai pentru că din economia lenei orice „dincolo“ este absent, leneșul nu ratează niciodată. Fiind separat de orice scop care ar anula menținerea în repaosul infinit, leneșul nu are ce rata. Prin cea mai măruntă trădare a esenței sale imobile, leneșul ar ajunge să reitereze ratarea în forme degradate. Lenea apare cu adevărat abia când voluptatea repaosului devine necondiționată, când ea nu poate fi negociată în numele
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
ar putea fi leneșul nefericit? El nu are proiecte, pentru a cunoaște neliniștea care se cască între neîmplinit și împlinire. El nu are dorințe, pentru că lenea îl desparte de împlinirea oricărei dorințe contingente: dat fiind că esența lenei este inerția infinită și dat fiind că această inerție devine scopul suprem, nici o dorință întâmplătoare (care ar tulbura-o) nu o poate concura. Victimă și răsfățat al naturii noastre nemișcătoare, leneșul dorește singurul lucru pentru a cărui obținere nu e nevoie de efortul
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
ar fi, nu poate, la rândul ei, nici măcar să fie imaginată, iar teama, pe măsura pedepsei, rămâne totuși să plutească în necunoscut. Răspunderea suferă aici o ruptură de nivel, pentru că libertatea, confruntată cu sursa ei, este trăită în consecințele ei infinite, care nu se mai înscriu în planul unei vieți și într-o limită umană, ci în suprauman. Totul se mută în „irealitate“ sau într-o realitate în care datele problemei se modifică fundamental: cel care întreabă nu are chip, iar
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]