5,860 matches
-
cu adevărat catastrofal, comparabil cu însăși moartea mea: Ca de obicei, privesc spre Serenite, dar încep să văd orășelul și pe locuitorii săi ca prin ceață. Atunci plec în zbor spre Serenite, dar, fără să-mi explic de ce, nu mai izbutesc să ajung în orășel, mă opresc la câteva sute de metri în aer, parcă mă ține în loc un zid nevăzut. De acolo, mă concentrez, îi caut cu privirea pe ai mei, apoi pe băieții din oraș - și îi zăresc nedeslușit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
de frig, nu se putea opri din tremurat. Așa, îmbrăcat în palton, cu mănuși în mâini și căciulă pe cap, cu fularul la gât, s-a întins în pat și s-a acoperit cu pătura zdrențăroasă. Dar zadarnic, tot nu izbutea să alunge starea de frig înnebunitor, și-a zis că o să intre în hipotermie și o să încheie conturile cu viața. Aproape aiura. Peste câtva timp, parcă și-a mai revenit puțin. Atunci a repetat în gând lecția pe care tocmai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
în fiecare zi și el interpretase asta ca pe un semn de rău augur, de atunci ceva îi lipsea, ceva foarte însemnat, nu mai era sigur pe el însuși și se aștepta la orice necaz fără cărticică. În fine, nu izbutise nici până acum să-și procure alți ochelari, avea nevoie de aprobare din partea sindicatului pentru o pereche de ochelari și șeful de sindicat îl refuzase mereu, îl dușmănea pe tata și îi căuta nod în papură. În plus, însuși comandantul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
sa că nu ochelarii constituiau principalul scop al acestei noi deplasări la oraș, pe care o punea la cale. Ci doctorița Stănescu. Dorința de a o revedea devenise mai puternică decât se aștepta el că ar putea deveni și nu izbutea s-o mai stăvilească. Tata o visa pe doctoriță, tata număra orele rămase până când o să deschidă ușa acelui banal cabinet oftalmologic și are s-o întâlnească iar. În ziua cu pricina, fără să întâmpine nici un obstacol, tata a ajuns în oraș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
de curând ajunsese acasă vestea că tata divorțase nu doar formal, ci chiar avea acum pe altcineva, o doctoriță tânără pe care o cunoscuse în regiunea aceea unde era deportat... Victor suferea în tăcere și în nopțile lungi, când nu izbutea să adoarmă, căuta să deslușească o ieșire din situația aceasta complicată. Trebuia neapărat să întreprindă ceva, să nu se lase în voia soartei, nepăsător și leneș, leneș la trup, leneș la suflet. Își promisese că se va împotrivi, își promisese
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
Veronica, o tipă a-ntâia, care nu prea-l băga în seamă - acum, dacă i-ar istorisi la ce aventură este el părtaș, sigur ar cuceri-o. Din păcate, promisese c-o să-și țină gura. Cu eforturi supraomenești chiar a izbutit să rămână mut: dar cât de mult l-a costat muțenia asta - simțea că i se face rău fizic, simțea că se îmbolnăvește. A plecat acasă pleoștit. S-a urcat în pat și a zăcut. Mama lui l-a întrebat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
era sigur că această acalmie e aparentă, e provizorie și că de fapt anchetatorii îi pregătesc ceva groaznic la care el n-o să reziste. La propriu, a început să-și plângă de milă: încerca să-și oprească lacrimile și nu izbutea. Dorea să scape de acolo, să se termine odată tot coșmarul, el n-avea legătură nici cu politica, nici cu lupta de rezistență, el era poet, el voia să se întoarcă la masa lui de scris, avea certitudinea că în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
al îngerului și văd că reușim: surprinzător pentru mine, îngerul e ușor, ca un fulg. Printr-o spărtură ivită între nori, ca o gură de prăpastie, îl împingem pe înger și îl azvârlim spre pământ. Gata, asta a fost, am izbutit! Truman e satisfăcut că a dus treaba la bun sfârșit. -Acum, hai, culcă-te, visează, știu că arzi de nerăbdare să descoperi ce se petrece jos în orășel, unde a căzut cadavrul îngerului... Mă grăbesc să-i dau ascultare: chiar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
mormintele: un țigan, gropar, l-a ajutat să le găsească. Vera și fiii lui nu erau îngropați în același loc, ci fiecare altundeva, ca străinii. A aprins câte o lumânare la fiecare cruce. Era apăsat de vină, niciodată n-are să izbutească să se spele de păcatul greu: n-ar fi trebuit s-o înșele pe Vera, n-ar fi trebuit să se îndrăgostească de altă femeie, oricât de tânără și plină de strălucire ar fi fost, oricât l-ar fi atras
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
cupolă de sticlă în care îl adusese, așa cum aduci un lămâi, sau un portocal, sau o magnolie, o plantă foarte prețioasă pe care vrei s-o ferești de clima neprielnică. Îl dorea pentru ea, al ei, numai al ei, și izbutise, iată-i aici, amândoi, îmbrățișați, plini de dorință, gata să se iubească acolo, în holul sărăcăcios al căminului de nefamiliști. Pasiunea aceasta nemăsurată pe care i-o arăta Irina îi făcea bine tatei: îl flata, îi satisfăcea orgoliul masculin, să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
desființeze, s-o anuleze, s-o îngroape, s-o reteze, răsărea în viața aceasta nouă a sa, sufocându-l, împiedicându-l să mai ducă o existență normală. Irina era preocupată de aceste evadări abătute ale tatei, era preocupată fiindcă nu izbutea să înțeleagă ce face el în aceste peripluri, la ce se gândește, se întreba dacă se gândește de fapt la ceva și dacă locul ei în inima lui este cumva amenințat să se năruie. Doctorița, obișnuită să vindece oameni, căuta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
au suit întâi în clopotniță să monteze clopotul, iar mai apoi, sus, pe turla zidirii să fixeze crucea. Era întuneric și tabla aluneca din cauza ploii: nu era o vreme potrivită pentru ce-și propuseseră ei să facă. Și totuși au izbutit. La sfârșit, când lucrarea era încheiată și crucea strălucea dreaptă pe biserică, s-au pregătit să coboare. Întâi cei doi meșteri, după ei tata, iar la urmă țiganii. Când i-a venit rândul să se dea jos, tata a alunecat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
să citească această cărticică fermecată. Când le vine rândul, fiecare se apropie și își încearcă puterile cu cartea îngerului. Toți se străduiesc din răsputeri, dar cât de puțini dintre ei reușesc: unii nu sunt capabili nici să deschidă cartea, alții izbutesc s-o deschidă, dar dau pagină după pagină zadarnic, sunt uimiți și dezamăgiți, căci nu găsesc nimic scris înăuntrul cărții; în fine, doar puțini, puțini dintre străini ajung să descopere slove cu înțeles în cartea ciudată. Acestei îndeletniciri Lazarus îi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
catedră universitară și a fost numit director al unei importante reviste. Avea notorietate, recunoaștere: competența și vocația sa nu erau puse la îndoială de nimeni. Scrisul său tot stătea sub steaua glorioasă a inspirației: scria neobosit, scria puternic, înnoitor, scria izbutind să exprime sinele său de profunzime (ceea ce-și dorise dintotdeauna), scria ca și cum cineva suprauman i-ar fi dictat. Practic, fratele meu Vlad era un ins fericit, un ins care-și trăia visul. Uitase, ștersese din creierul său (așa cum ai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
de aceste gesturi de cutezanță, de răzmeriță, Securitatea îi căuta pe autorii mizerabilelor fițuici, se presupunea că sunt mai mulți autori, o întreagă rețea, nu unul singur, un biet pensionar, îi căuta înfuriată, dar, oricâte forțe aruncase în joc, nu izbutea să-i descopere. Da, Cameniță le scăpa printre degete, parcă ar fi fost de fum, parcă ar fi fost invizibil și mai peste tot prin țară răsăreau ca niște ciuperci după ploaie manifestele pensionarului, iar tovarășul Cameniță scăpa, scăpa de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
condor și după felul cum se exteriorizează (el e mereu o carte deschisă, fără secrete) ghicesc îndată că e vorba de ceva special: Truman arată de parcă pentru mine ar fi sosit Moș Crăciun. Înainte de a vedea ce vor ei, nu izbutesc să mă abțin și comentez față de Lazarus visul acesta teribil din care tocmai am ieșit. Sunt convins că îngerul are cunoștință de conținutul visului meu, așa că intru direct în subiect: -Spune-mi, Lazarus, e adevărat că orășelul meu, Serenite, a fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
ar da ceva ce mi se cuvine negreșit, iar nu cartea tuturor secretelor. Mă pregătesc s-o deschid. Mi-e teamă, mi-e o teamă grozavă să nu pățesc ca data trecută, să încerc să deschid cartea și să nu izbutesc, coperta să fie grea, grea cât muntele, de nedeschis, pecetluită, cum i se și spune. Numai că, de data aceasta, coperta se dă la o parte ușor, ca fulgul. Prima pagină e albă. Și următoarea la fel. Răsfoiesc pagină cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
dimineața m-am dus la un psihiatru, care mi-a dat un pumn de pastile ca să uit, în trei luni de tratament, tot ce nu aveam chef să-mi mai amintesc. Partea proastă e că, la fiecare lucru pe care izbuteam să-l uit, îmi chinuia memoria altul, pe care îl uitasem mai demult și acum ieșea din nou la suprafață nechemat. Și atunci, veți întreba, care-i sfârșitul poveștii? E sfârșitul oricărei povești care se prăvălește peste noi fără ca nimic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
Iarna de frig tremurând / Echipați la întâmplare / Cu efecte seculare. // Azi situația-i schimbată / Nu mai e ce-a fost odată / Drepturi noi avem fixate / Foarte multe și bogate / Dom majur nu dovedește / Toate când ni le-mpărțește / Iară noi nu izbutim / Pe de rost ca să le știm // Hrana astăzi e destulă / Toată lumea e sătulă / Căci ni se dau calorii / Trei mii două sute-n zi / Ulei, paste, marmeladă / Zahăr, fără să faci coadă / Pâine aproape permanent / Mamaliga supliment / Carne 3 chile pe
PESTE VREMI…ISTORIA UNEI GENERATII – PROMOTIA 1952 – by Vasile I. Schipor () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91807_a_93273]
-
În Argentina este să mîncăm În timp ce bem. CÎt de mult mîncăm depinde de felul În care apreciem fața candidatului. Una peste alta, treaba asta necesită destul de mult rafinament. În San Ramón am Încercat-o Încă o dată și, ca Întotdeauna, am izbutit să Însoțim cantitatea enormă de băutură cu ceva mîncare solidă. Dimineața ne-am odihnit pe malul rîului - un peisaj foarte plăcut, deși frumusețea lui a scăpat Într-o oarecare măsură atenției noastre estetice, transformîndu-se În tot felul de delicatese bune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
care încerc să-l adopt, acest țel pe care mă străduiesc să-l urmăresc, nu este de fapt decât o simplificare, un artificiu de existență, cu ajutorul căruia încerc să mă înșel pe mine, sau să înșel viața... și chiar dacă voi izbuti, într-o bună zi tot ce nu și-a găsit loc în această formulă strâmtă, oameni și lucruri neglijate, tendințe și instincte refulate, se vor răzbuna împotriva-mi - și cine știe dacă voi avea în sprijinul meu o realizare cât
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
lei, pe care au reușit să-i scoată de la un debitor al său. Mie mi s-a cam urât să mai stau aici, dar totuși mai rămân până pe data de 15, iar pe 19 sper să plec spre tine, dacă izbutesc să-mi termin lucrarea, care înaintează foarte greu. La noi nu se întâmplă nimic deosebit: dimineața mergem la plajă, apoi luăm masa de prânz, iar după-masa citim sau dormim. După aceea eu mai lucrez puțintel, până pe la ceasurile 10, iar
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
cu-atât și textul e mai riguros, și cu cât sunt mai rare, cu-atât e mai plat. Calitatea unui text am evaluat-o totdeauna în funcție de acest criteriu: dacă-mi stârnește sau nu goana mută, buimacă din cap. Orice frază izbutită sfârșește în cap acolo unde ceea ce ea provoacă vorbește cu sine altfel decât prin cuvinte. Iar când spun că unele cărți m-au schimbat, atunci la asta mă refer. și măcar că mulți o afirmă, în această privință nu există, de
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
să scrii, nici să rostești vreun cuvânt: unde intră în joc pantofii cu talpă de lemn, carnea friptă, cerul deasupra unui picnic la iarbă verde, cartofii. Unica artă cu care are ceva de-a face Privirea e arta de a izbuti să-ți duci viața cu ea. Îmi zic uneori: „Viața-i un sictir bătut în piuă“. și când nici asta nu mă mai ajută, îmi amintesc mereu de aceeași anecdotă: Un bătrân șade pe banca din fața casei, iar vecinul trece
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
creierului meu ca în picăturile rășinoase și colorate ale chihlimbarului descoperite de neobosiții arheologi dornici să ne aducă în prezent fragmente din trecutul bine conservat. "Vino; să stăm de vorbă cât ne mai ține vrerea; ca mâine peste inimi va izbuti tăcerea, și n-om vedea prin geamuri, tineri și zgomotoși, amurgul care-aleargă după cireadă, roș." (B. Fundoianu) Tata... Era în timpul cumplit al secetei: vara anului 1946. Se formase "trenul foametei" care îi aducea pe bieții moldoveni terorizați de foamete în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]