5,360 matches
-
cu cască, denumit și scafandru greu, sau echipamentul greu, clasic de scufundare, este una din cele mai vechi modalități de scufundare profesională. Deși este considerat învechit, în multe țări ale lumii continuă încă să constituie un echipament corespunzător activităților de scufundare profesională ce necesită durate lungi de timp și activitate intensă la adâncimi relativ mari. Este unul dintre aparatele de respirat sub apă cu circuit deschis, la care debitul de amestec respirator este livrat scafandrului în mod continuu. 1691: Denis Papin
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
activitate intensă la adâncimi relativ mari. Este unul dintre aparatele de respirat sub apă cu circuit deschis, la care debitul de amestec respirator este livrat scafandrului în mod continuu. 1691: Denis Papin propune trimiterea aerului comprimat într-un clopot de scufundare cu ajutorul unei pompe de la suprafață, printr-un tub prevăzut cu supape. 1754: Richard Pocoke descrie un costum de scafandru cu cască ce era alimentat de o pompă de aer. 1762: un alt englez, John Smeaton realizează un cilindru suflant antrenat
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
Richard Pocoke descrie un costum de scafandru cu cască ce era alimentat de o pompă de aer. 1762: un alt englez, John Smeaton realizează un cilindru suflant antrenat de o roată hidraulică. Apoi, în anul 1779 Smeaton creează chesonul de scufundare cu ajutorul căruia au fost reparate fundațiile picioarelor podului de la Hewhorn, Anglia. 1775: abatele La Chapelle scrie "Traité de la construction théorique et pratique du scaphandre ou du bateau de l'homme" în care apare menționat pentru prima dată termenul scafandru. 1776
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
cu acesta 5 ore și 40 minute la adâncimea de 40 m și că nu considerau adâncimea de 60 m imposibil de atins. 1829: tehnicianul naval E.K.Gauzen de la baza navală Kronshtadt de lângă Sankt Petersburg, Rusia, inventează o „instalație de scufundare” alcătuită dintr-o cască metalică prinsă de costum cu o bandă metalică. Ulterior banda metalică a fost înlocuită cu trei prezoane pentru fixarea căștii și mai multă etanșeitate, echipamentul fiind folosit de Marina Rusă până în anul 1880. 1834: americanul Norcross
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
prevăzut și cu o garnitură solidă din cauciuc ce se prindea de pieptar. Casca era detașabilă și se putea fixa de pieptar printr-un filet special. Costumul mai era prevăzut cu tălpi din plumb. Cu aparatul Siebe se puteau efectua scufundări până la adâncimea de 54 m. Apare astfel echipamentul greu de scufundare cu costum și cască rigidă alimentat de la suprafață cu aer comprimat. Acest tip de costum de scufundare a fost fabricat în Anglia de firma Siebe Gorman, precum și de Dräger
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
de pieptar. Casca era detașabilă și se putea fixa de pieptar printr-un filet special. Costumul mai era prevăzut cu tălpi din plumb. Cu aparatul Siebe se puteau efectua scufundări până la adâncimea de 54 m. Apare astfel echipamentul greu de scufundare cu costum și cască rigidă alimentat de la suprafață cu aer comprimat. Acest tip de costum de scufundare a fost fabricat în Anglia de firma Siebe Gorman, precum și de Dräger AG în Germania, Galeazzi în Italia, Denayrouze în Franța, Morse Diving
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
era prevăzut cu tălpi din plumb. Cu aparatul Siebe se puteau efectua scufundări până la adâncimea de 54 m. Apare astfel echipamentul greu de scufundare cu costum și cască rigidă alimentat de la suprafață cu aer comprimat. Acest tip de costum de scufundare a fost fabricat în Anglia de firma Siebe Gorman, precum și de Dräger AG în Germania, Galeazzi în Italia, Denayrouze în Franța, Morse Diving Equipment Company, Schrader, Miller și Desco în S.U.A., Yokohama Diving Apparatus în Japonia. 1850: utilizând brevetul lui
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
Diving Equipment Company, Schrader, Miller și Desco în S.U.A., Yokohama Diving Apparatus în Japonia. 1850: utilizând brevetul lui Siebe, Cabirol creează un ansamblu alcătuit din pompă, cască rigidă și costum etanș, devenind astfel primul producător francez de echipament greu de scufundare 1864: la 11 Martie apare brevetul variantei perfecționate a aparatului de respirat sub apă, Rouquayrol-Denayrouze cu alimentare de la suprafață prin intermediul unui furtun din cauciuc și alimentat de la o pompă. 1872: pentru a concura cu Siebe și Cabirol, Denayrouze construiește propriul
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
cască acționată cu capul de scafandru și un rezervor tampon între pompă și scafandru pentru asigurarea unui debit constant de aer. 1912: United States Navy adoptă modelele Shrader și Morse și începe dezvoltarea propriului model MK V MOD 0 pentru scufundări cu aer și amestec heliu-oxigen (Heliox). 1913: firma Drägerwerk din Germania introduce DM20, un echipament greu de scufundare fără cablu ombilical la care alimentarea era realizată de un aparat de respirat sub apă format din două butelii pe spatele scafandrului
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
constant de aer. 1912: United States Navy adoptă modelele Shrader și Morse și începe dezvoltarea propriului model MK V MOD 0 pentru scufundări cu aer și amestec heliu-oxigen (Heliox). 1913: firma Drägerwerk din Germania introduce DM20, un echipament greu de scufundare fără cablu ombilical la care alimentarea era realizată de un aparat de respirat sub apă format din două butelii pe spatele scafandrului, ce amestecă în mod automat azot și oxigen furnizând scafandrului un amestec respirator azot-oxigen (Nitrox) cu 60% oxigen
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
V MOD 0, dar avea o greutate dublă, de cca 50 kg. 1942: alături de Sharader și Morse, firma DESCO produce modelul MK V pentru U. S. Navy, ajungând în anul 1945 să fie cel mai mare producător mondial de echipament de scufundare. 1976: firma Dräger AG introduce modelul DM 200. 1985: U. S. Navy înlocuiește MK V cu MK 12. Scafandrul se află într-un costum etanș, purtând pe umeri o cască rigidă alimentată de la suprafață cu amestec respirator (de obicei aer comprimat
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
gaze formată din mai multe butelii de 50 l fiecare, în care amestecul respirator este comprimat până la o presiune de 200 bar (sc.man.), cu ajutorul compresoarelor de înaltă presiune. Problema principală care se pune la acest tip de echipament de scufundare, este debitul de aer proaspăt care trebuie livrat scafandrului, precum și debitul de ventilație al căștii. Debitul de aer trebuie astfel ales încât în casca scafandrului să se introducă o cantitate suficientă de aer care să asigure oxigenul necesar și să
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
căștii. Debitul de aer trebuie astfel ales încât în casca scafandrului să se introducă o cantitate suficientă de aer care să asigure oxigenul necesar și să elimine dioxidul de carbon acumulat în cască. Elementele componente ale unui echipament greu de scufundare sunt: Casca rigidă este elementul principal al echipamentului de scufundare cu alimentare de la suprafață, utizat de către scafandrii profesioniști. Costumul etanș este fabricat din fâșii din cauciuc vulcanizat prinse între două straturi de gutapercă. La gât este prevăzut cu un guler
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
scafandrului să se introducă o cantitate suficientă de aer care să asigure oxigenul necesar și să elimine dioxidul de carbon acumulat în cască. Elementele componente ale unui echipament greu de scufundare sunt: Casca rigidă este elementul principal al echipamentului de scufundare cu alimentare de la suprafață, utizat de către scafandrii profesioniști. Costumul etanș este fabricat din fâșii din cauciuc vulcanizat prinse între două straturi de gutapercă. La gât este prevăzut cu un guler pe care se așază plastronul, iar în interior are o
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
care amestecul respirator este comprimat până la o presiune de 200 bar (sc.man.). Acest ultim sistem a devenit din ce în ce mai răspândit, încărcarea buteliilor făcându-se cu ajutorul compresoarelor de înaltă presiune. Problema principală care se pune la acest tip de echipament de scufundare, este legată de debitul de aer proaspăt livrat scafandrului (debitul de ventilație). Debitul de aer trebuie astfel ales încât în casca scafandrului să se introducă o cantitate suficientă de aer care să asigure oxigenul necesar funcție de intensitatea activității depuse sub
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
ales încât în casca scafandrului să se introducă o cantitate suficientă de aer care să asigure oxigenul necesar funcție de intensitatea activității depuse sub apă și să elimine dioxidul de carbon produs în timpul respirației. Accesoriile echipamentului greu includ: Echipamentul greu de scufundare prezintă avantajul unei alimentări continue cu aer proaspăt, unei mobilități a scafandrului pe orizontală relativ bună, comunicații permanente cu suprafața și unei folosiri relativ rapide. Acest echipament are dezavantajul unei mobilități a scafandrului limitată pe verticală, greutate considerabilă și asigurării
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
și unei folosiri relativ rapide. Acest echipament are dezavantajul unei mobilități a scafandrului limitată pe verticală, greutate considerabilă și asigurării unui suport logistic destul de important în timpul folosirii. În anul 1976 firma Dräger introduce o variantă modernă a echipamentului greu de scufundare, modelul DM 200 în două variante DM 200/1 și DM 200/2. În prezent, în locul aparatelor DM 200/1 și DM 200/2, Dräger fabrică variante noi ale acelorași aparate și anume aparatele DM 220/1 și respectiv DM
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
Barocamera, cheson sau cameră hiperbară este o incintă presurizabilă rezistentă la presiune utilizată pentru efectuarea tratamentelor diferitelor accidente de decompresie, pentru efectuarea decompresiei la suprafață a scafandrilor în activitățile de scufundare profesională, oxigenoterapie hiperbară, teste etc. <br/br>Barocamera a fost inventată de Alberto Gianni în anul 1916 și denumită "camera de dezazotare". Funcție de numărul de compartimente (sas-uri) pe care le are, barocamera poate fi: Barocamera monoloc este un recipient
Barocameră () [Corola-website/Science/315411_a_316740]
-
printr-un sas intermediar etanșabil, ce trebuie presurizat. Principalele lucrări subacvatice ce se pot realiza cu o casă submarină sunt: Primele case submarine au fost construite la începutul anilor `60 când Edwin Link și Jacques-Yves Cousteau pun în practică teoria scufundărilor în saturație, enunțată de George Bond în anul 1957. În anii următori au loc primele experimente cu case submarine care sunt și cele mai importante: În cadrul experimentului Man-In-The-Sea II s-a atins cea mai mare adâncime, 132 m, iar timpul
Casă submarină (cercetare) () [Corola-website/Science/315424_a_316753]
-
presiunea interioară era egală cu presiunea exterioară. După ce Edwin Link a testat cilindrul la diferite adâncimi, acesta a fost coborât avându-l în interior pe Robert Sténuit, până la adâncimea de 61 metri, presurizat cu un amestec respirator heliu-oxigen (Heliox). În timpul scufundării, Sténuit a efectuat ieșiri în afara cilindrului cu aparat autonom de respirat sub apă, până la adâncimea de 73 m. În interior, ambianța era departe de a fi confortabilă datorită umidității ridicate, iar încălzitorul cu care era prevăzut cilindrul era eficient numai
Casă submarină (cercetare) () [Corola-website/Science/315424_a_316753]
-
încălzitorul cu care era prevăzut cilindrul era eficient numai în partea superioară a acestuia unde era fixat. Datorită uneri puternice furtuni, nava-suport, „Reef Diver” a intrat în derivă împreună cu rezerva de butelii cu heliu necesare ambianței cilindrului. Din acest motiv, scufundarea a trebuit întreruptă după 24 de ore de la începere, iar cilindrul împreună cu scafandrul a fost readus la suprafață pe cealaltă navă-suport, unde a fost efectuată decompresia sub supravegherea unui medic specialist al U.S.Navy, Bob Bornmann, respirâdndu-se un amestec azot-oxigen
Casă submarină (cercetare) () [Corola-website/Science/315424_a_316753]
-
de la suprafață, dar datorită unor defecțiuni ale instalațiilor de menținere a ambianței, acestea au trebuit să fie înlocuite. Cu toate acestea, SPID s-a dovedit a fi mult mai confortabil decât cilindrul SDC utilizat în experimentul Man-In-The-Sea I. După efectuarea scufundării, cei doi scafandri au fost readuși la suprafață în cilindrul SDC, unde au efectuat decompresia timp de 92 ore. Precontinent sau Conshelf (engleză: Continental Shelf = platou continental), a fost o serie de trei experimente cu laboratoare submarine concepute și conduse
Casă submarină (cercetare) () [Corola-website/Science/315424_a_316753]
-
de apă potabilă, butelii cu heliu, oxigen și aer comprimat. <br/br>Interiorul sferei era împărțit în două etaje. În etajul superior se aflau cele șase cușete ale scafandrilor separate de un perete de „Sala umedă” unde erau aparatele de scufundare, toaletele și dușurile. În etajul superior se afla laboratorul, tabloul electric, bucătăria și instalația de menținere a ambianței ce era alcătuită din amestec heliox (98% heliu, 2% oxigen). Instalația recicla gazele rezultate din respirație, filtra bioxidul de carbon permițînd refolosirea
Casă submarină (cercetare) () [Corola-website/Science/315424_a_316753]
-
timp de 15 zile. Astronautul Scott Carpenter membru al unei echipe, a stabilit un record de ședere de 30 zile. S-au realizat numeroase teste fiziologice, testări de unelte subacvatice, metode de ranfluare, precum și un nou tip de costum de scufundare cu încălzire prin rezistențe electrice. <br/br>Președintele Lyndon B. Johson l-a felicitat personal pe Carpenter, însă convorbirea radio a fost îngreunată de prezența heliului din ambianța casei submarine (efectul Donald Duck). În anul 1999 convorbirea a fost difuzată
Casă submarină (cercetare) () [Corola-website/Science/315424_a_316753]
-
Bicaz, alcătuit din trei laboratoare submerse: „Limnos” aflat la un metru sub apă, „Salmös” la 10 m și „Argyroneta” imersat la 20 m. Laboratoarele erau cuplate în pemanență prin legătură TV. Laboratorul submers Lacustris '94 stabilește un record european, de scufundare prelungită în condiții de hiperbarism.
Casă submarină (cercetare) () [Corola-website/Science/315424_a_316753]