7,229 matches
-
două romănașe, abia Începute, unul În limba franceză - francezii nu te acceptă cu adevărat decât dacă scrii proză În limba lor! Dar toate aceste texte, finite sau nu, arătau, o văd cu claritate azi, o anemiere a substanței, a vitalității stilistice, o ezitare a temei chiar, ceea ce În scrisul meu ocupă un loc axial. Am dedus și deduc faptul că, așa cum considera Anteus, sunt mai puternic mai autentic, mai prolific, pe solul nașterii mele, și acesta poate fi, printre altele, și
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
lui Cioran se prezintă sub formă de capcane, comparabile doar, Într-un anume fel, cu cele ale unuia dintre maeștrii săi indiscutabili, alături de moraliștii francezi - cu Nietzsche. Și la acesta, o anume limpiditate de gheață a stilului - la Cioran, corolarul stilistic ar fi paradoxul fals cinic! - induce pe mulți, foarte mulți, În eroarea unei „Înțelegeri iuți, spontane”. Dacă la filozoful parizian, paradoxul, metafora „teribilistă”, „ideea anarhistă” se mișcă la nivelul frazei sau al paragrafului, la Nietzsche, toate aceste „unelte” ale stilului
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
de apariție la Ed. "Cartea românească") rezultate dintre cele mai interesante. Fragmentele publicate în "Ateneu", "Cronica" și "Convorbiri literare" (în ciuda unor nejustificate rezerve polemice) o atestă. Chiar și în paginile (pentru noi, neacceptabile) în care Eminescu este văzut ca anticipator, stilistic vorbind, al viziunii cosmologice einsteiniene tensiunea intelectuală este excepțională, lectura menținându-se în limitele unui interes statornic. Însă Th. Codreanu este și un prozator interesant. Recenta sa premiere de către Editura "Junimea", pentru microromanul Marele zid, e pe deplin îndreptățită. În ciuda
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
asigură coeziunea întregului, Theodor Codreanu își propune să încercuiască și să precizeze nucleul din care derivă și în care se adună ele. Este motivul pentru care examenul operei e precedat de acela al viziunii cosmologice, socotită decisivă în fundamentarea viziunii stilistice. "Această paradigmă cosmologică propusă de Eminescu citim stă la întretăierea erei kantiene cu cea einsteiniană". Și mai departe: Putem astăzi afirma fără greș că Eminescu este creatorul primului model cosmologic modern, locul lui în istoria stilurilor fiind comparabil cu al
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în formă"), nu să o ucidă. Stilul său se supune, de aceea, legilor vieții universului, între care a simetriei domină. Subtile considerații face autorul asupra funcționării simetriei în stilul eminescian, asupra legii oglinzii și a mitului lui Narcis, a simultaneității stilistice, identificând semnele unei sete de cuprindere a totului comparabilă cu a contemporanilor noștri Márquez și Le Clèzio, a armoniei ca efect stilistic al întâlnirii simetriilor spațiale și temporale, a vizionarismului poetic, a ochiului și auzului, asupra somniei și morții. Lectura
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
face autorul asupra funcționării simetriei în stilul eminescian, asupra legii oglinzii și a mitului lui Narcis, a simultaneității stilistice, identificând semnele unei sete de cuprindere a totului comparabilă cu a contemporanilor noștri Márquez și Le Clèzio, a armoniei ca efect stilistic al întâlnirii simetriilor spațiale și temporale, a vizionarismului poetic, a ochiului și auzului, asupra somniei și morții. Lectura Luceafărului ca vis e printre cele mai ademenitoare din câte cunoaștem. Nu intru în amănunte pentru că prea sunt multe observațiile care ar
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
esențe (cercul IV) prin care se face trecerea la cele mai eficient conturate (hermeneutic) cercuri ale cărții, V și VI, Estetica oglinzii și Labirintul de oglinzi. Aici (poetul fiind, după Dante, "oglinda rostirii"), mitul lui Narcis, simultaneitatea subiectivă, relativistă și stilistică, dedublarea, simetriile spațio-temporale, labirintica speculară reflectată în toate zonele trăirii și rostirii poetice, relevă în Eminescu o sumă a romantismului fundamental, racordabil la Dante și Shakespeare. Echo, al VII-lea cerc, cuprinde senzorialul eminescian ca sinteză vizual-auditivă, iar studiul "sublimbajelor
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
fundamentul gândirii eminesciene. Tocmai acest din urmă aspect relația conștiinței Zădărniciei cu atotintegratoarea Armonie eminesciană face obiectul celui de-al IX-lea cerc. Archaeus: "drama filosofică a lui Eminescu e totală, însă reflexul creator e cu atât mai sublim; polul stilistic prim înfrânge zădărnicia și triumfă tocmai în armonia iubirii". Cu Archaeus, cu accesul în punctul originar, cercul cercurilor se închide, cu acea mișcare de închidere-spre-deschidere specifică "devenirii întru ființă". Este de la sine înțeles că o problematică de atare anvergură a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
tematiste, psihanalitice, structurale, stilistice, semiotice, fenomenologice ori comparatiste. O astfel de încercare este și aceea a lui Theodor Codreanu din Eminescu Dialectica stilului (Ed. "Cartea Românească", 1984); în pofida titlului volumului, care pare a indica circumscrierea demersului critic într-o perspectivă stilistică, în fapt, Theodor Codreanu își plasează interpretarea în zona unui dublu comparatism de echivalare și de diferențiere -, intenționând să depășească "referențialul estetic" din care "critica nu poate ieși" pentru a-și oferi un spațiu de investigație mult mai amplu care
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și încordare sintetizatoare. Cartea este expresia unei extraordinare voințe și a vocației întru Eminescu. Dialectica stilului este o carte organizată riguros, gândită arhitectonic, trecându-l pe Eminescu prin nouă cercuri dialectice, urmărindu-i cu sagacitate temele, motivele, obsesiile lirice, fixațiile stilistice. Cartea pulsează puternic, este vie, propunându-ne o fascinantă dialectică a ideilor despre Eminescu. Aici nu mai există cronologie în sensul idilic tradiționalist, nu mai există ordine prestabilită în maniera didacticistă, totul se împletește, totul se corelează oricât de paradoxale
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
neapărat în "al șaptelea cerc dialectic" găsim expusă senzitivitatea poetului vizual-auditivă? Nemotivat în întregime, ci doar parțial, întreg proiectul se reține ca o curiozitate, în care nu drama existențială a străbaterii "cercurilor" e subliniată, ci "o metodologie totalizantă adecvată geniului stilistic eminescian" (subl. ns.). Dincolo de exagerările ce le conține, majoritatea pornite dintr-o bună credință în fecundă ebulițiune, cartea Eminescu Dialectica stilului de Theodor Codreanu este incitantă prin îndrăznelile sale asociative, adeverind un moment de repliere și reexaminare a trecutelor contribuții
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de "stil", mereu aproximativ dar niciodată definit, desemnează în diverse contexte arta în genere (p. 124), originalitatea unei opere (p. 313), conceptul de curent literar ("romantismul și alte stiluri") etc. Dialectica stilului e înțeleasă ca rezultatul acțiunii celor doi "poli stilistici", polul individual ("forța creatoare") și cel colectiv (ideologia). În cazul scriitorului total care este Eminescu, "stilisticul" ar funcționa conform unei logici noi și complexe, aceea a "simultaneității stilistice", care e o rebotezare a principiului poetic al armonizării contrariilor, rebotezare menită
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
originalitatea unei opere (p. 313), conceptul de curent literar ("romantismul și alte stiluri") etc. Dialectica stilului e înțeleasă ca rezultatul acțiunii celor doi "poli stilistici", polul individual ("forța creatoare") și cel colectiv (ideologia). În cazul scriitorului total care este Eminescu, "stilisticul" ar funcționa conform unei logici noi și complexe, aceea a "simultaneității stilistice", care e o rebotezare a principiului poetic al armonizării contrariilor, rebotezare menită să modernizeze, prin "polul ideologic", "stilul" eminescian, asociat "cunoașterii moderne, de la principiul complementarității lui Niels Bohr
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
stiluri") etc. Dialectica stilului e înțeleasă ca rezultatul acțiunii celor doi "poli stilistici", polul individual ("forța creatoare") și cel colectiv (ideologia). În cazul scriitorului total care este Eminescu, "stilisticul" ar funcționa conform unei logici noi și complexe, aceea a "simultaneității stilistice", care e o rebotezare a principiului poetic al armonizării contrariilor, rebotezare menită să modernizeze, prin "polul ideologic", "stilul" eminescian, asociat "cunoașterii moderne, de la principiul complementarității lui Niels Bohr la logica lui Lupasco", Această modernizare care e în primul rând o
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
studierea câte unui scriitor român o singură metodă învățată din exegeza occidentală; dar aici e o conjugare de metode, cu disocieri cu tot, și comentariul arată nu abilitate de tehnician, ci o adevărată cultură înțeleasă. Organizarea materiei se supune criteriului stilistic (nouă "cercuri dialectice", orânduite logic în determinări reciproce) ceea ce indică o întărire metodologică obținută prin studierea sintezelor lui Edgar Papu; alte susțineri ("reîntoarcerea operei în personalitate", altă formulare pentru biografia interioară) arată o adeziune la eminenta eminescologie a lui George
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
auditiv, îndreptându-se către o simultaneitate a simultaneităților rezultată din încrucișarea Spațiului cu Timpul, a contopirii lui Narcis cu Echo. "Fuziunea spațio-timpului din viziunea științifică a lui Einstein este înfăptuită la nivelul stilului de către românul Eminescu" (ibidem, p. 150). Arta stilistică eminesciană este pe măsura viziunii cosmologice contemporane, poetul nostru fiind modern prin armonie: așa cum Dostoievski este modern prin polifonism. "Oglinzile eminesciene (reflexiile spațiale) și vocile lucrurilor (reflexiile sonore) tind către o armonie în mișcare-desfășurare proteică convergentă de sublimbaje către un
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în timpurile moderne de marele florentin". (...) Și se menține argumentul că nu de Eminescu om de știință este vorba, pe fundalul vechii dihotomii știință-artă, ci de o dialectică a structurilor funcționale dominante, în care arhetipurile gnoseologice se includ în structura stilistică a limbajului după coduri străine, coexistente cu cele dintâi. Cosmologia poetică a lui Eminescu, "Transilvania", nr. 6, iunie 1984 (fragment) Edgar PAPU Apoi, într-o admirabilă lucrare, și mai recentă, din 1984, Eminescu Dialectica stilului, Theodor Codreanu interpretează, pe bună
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
autorul însuși, care, pe traseul câtorva sute de pagini, citește scriitorii români din perspectiva mitului lui Narcis și Echo. Rezultatele sunt revelatoare. În Dimitrie Bolintineanu, criticul descoperă un precursor al publicisticii eminesciene. Nuanțările valorice sunt persuasive: "...Bolintineanu nu atinge geniul stilistic al publicisticii eminesciene și nu are o viziune asupra lumii de anvergură și coerența urmașului său. Însă poziția onestă, profund patriotică, opțiunea pentru adevăr, dincolo de orice interese de partid, având drept consecințe o așa izbitoare apropiere de critica eminesciană, atestă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
literaților: "Constantin Noica este unul dintre cei mai mari scriitori români iviți în ultimii cincizeci de ani" (p. 193). O altă frază amplă, din finalul studiului închinat filosofului; frizează hiperbola: "Noica este un superb alergător de cursă lungă. Conștiința lui stilistică este desăvârșită, ca la Baudelaire, Eminescu sau Dante. Puține, credem, sunt paginile gratuite din opera lui, deși uneori pare să bată pasul pe loc, acolo unde a putut fi acuzat de calofilie. Cineva afirma că acolo câștigă literatura și pierde
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Delirului predist poate fi detectată în următorul pasaj semnificativ: "Marin Preda nu se dezminte nici de astă dată și nu creează un roman cu teză. Instinctul creator a învins și teza a fost strivită singura ei șansă de a supraviețui stilistic și, deci, de a deveni convingătoare! Biruința ne trimite și aici la "oglinda întoarsă", care lasă în urmă un mister al personajelor și al epocii. Cheia înțelegerii noii "oglinzi întoarse" o găsim, de astă dată, în parabola păsării demente: "Ornitologii
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ediției definitive, reconsiderarea anilor de boala a lui Eminescu și revalorificare a gândirii sale polimorfe). Dubla sacrificare a lui Eminescu (Editura Macarie, Târgoviște 1997) este o carte polemică despre destinul tragic al poetului; un adevărat roman prin tensiunea ideatică și stilistică. Criticul se înarmează cu sabia dreptății și săvârșește un adevărat act justițiar. În mod normal, cartea ar trebui să stârnească spiritele; altfel spus, comandoului antieminescian, e nevoie să i se opună o campanie a adevărului. Deocamdată, însă, din păcate, Theodor
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Este pretextul de a identifica starea arheică, de singularitate și aceea de reprezentativitate (pentru spiritualitatea românească). S-a ivit momentul de a dezvolta o "temă" mult îndrăgită de Theodor Codreanu: tensiunile profunde ale ființei care trec în transindividual, în "matricea stilistică românească" (Blaga). În viziunea sa, poetul Cezar Ivănescu repetă, cu toată individualitatea-i nedezmințită, drama ființei românești supusă "terorii istoriei", cum a numit-o Mircea Eliade. În semnificația religioasă a "terorii istoriei" din mitul mioritic este găsită cheia hermeneutică pentru
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
dar și catifelări dulci-otrăvitoare, mergând până la sugestia scoasă din jumătățile de cuvânt (și aceasta o inovație), ingerințele vag-baroce și de ev mediu baladesc (iar, mai nou, formele concentrate ale orientului), toate au darul nu numai de a marca originalitatea idiomului stilistic, dar și de a descuraja pe imitatori". Analiza poeziei lui Cezar Ivănescu se face în contextul mișcării poetice ambiante, a generațiilor de dinainte și de după debutul său, făcându-se mereu raportări la cadrul general cultural și politic din țară, în
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
nouă și veche de când lumea, a începutului și a sfârșitului existențial, este concentrată toată aici, precum gustul apei marine într-un minuscul bulgăre de sare. M-au frapat atunci ca și pe alții, știu nonșalanța cu care erau folosite procedee stilistice depășite, în genere, în poetică, precum enumerația, repetiția, asonanța etc., dar și trecerea bruscă la modernitatea discursului, ca în ultimele două versuri ale citatului (unde este dificil de precizat cine sau ce este "iubitul cui al raclei cari mi-o
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
un fel de bâlbâială impresionistă bine diriguită" (p. 77) unde se vorbește de principalele direcții tematice: exorcismul iubirii, moartea, absolutul etc. Alex. Ștefănescu stăruie mai mult asupra poetului incomod, decât asupra operei acestuia, observațiile fiind exacte, atât tematic cât și stilistic, unde, în descindere bacoviană, Cezar Ivănescu "se dovedește a fi poetul înzestrat cu cea mai mare capacitate de a transforma monotonia în mijloc de persuasiune" (p. 79). Petru Creția îl numește "poeta magnus" și-i recunoaște, vorbind de Sutrele muțeniei
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]