KorAP: Find »[drukola/base=adversar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...207 208 209 ...502 >

12,537 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

un soi de capac drept, care îl sigilează ermetic pe gladiator înăuntrul scutului. — Un țipar ascuns între pietre... — Acum uită-te la trac. Are un scut mic, pătrat și concav, pentru că trebuie să îndoaie mult genunchii ca să se învârtă în jurul adversarului. Vezi că se apleacă atât de tare, încât jambierele, care îi ajung dincolo de genunchi, ating mica parmula pătrată? Vezi cum sare în lături, încercând să lovească spatele adversarului? Pare un vultur care zboară în jurul prăzii și-și vâră ciocul prin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
și concav, pentru că trebuie să îndoaie mult genunchii ca să se învârtă în jurul adversarului. Vezi că se apleacă atât de tare, încât jambierele, care îi ajung dincolo de genunchi, ating mica parmula pătrată? Vezi cum sare în lături, încercând să lovească spatele adversarului? Pare un vultur care zboară în jurul prăzii și-și vâră ciocul prin crăpăturile unei vizuini. De aceea tracul are ca simbol grifonul pe coif, în timp ce mirmilonul, pe care l-ai asemuit cu țiparul, are șarpele de mare. Zgomotul metalic al

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
în jurul prăzii și-și vâră ciocul prin crăpăturile unei vizuini. De aceea tracul are ca simbol grifonul pe coif, în timp ce mirmilonul, pe care l-ai asemuit cu țiparul, are șarpele de mare. Zgomotul metalic al lamei tracului ce lovea coiful adversarului ritma lupta. — Tracul are nevoie ca mirmilonul să se apropie cât mai mult. Numai așa îl poate nimeri. Dacă nu așteaptă până în ultima clipă, atacul e ratat. Proculus îl luă pe Valerius de braț; se îndepărtară de cei doi gladiatori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
ajutorul lui Salix. Oare nu fusese îngrozit când gărzile lui Vitellius începuseră să-l bată sau în timpul antrenamentelor cu Hyrpus, când îl chinuiseră loviturile de bici și cleștii? — Povestește-mi despre moarte. Încerc să înving moartea îngrijind bolnavii. E un adversar puternic. Revăzu chipul palid al Velundei pe când o ținea în brațe, moartă. — Moartea... Ce pot eu să-ți spun despre această imensă taină care ne unește cu lumea zeilor? Cui nu-i e teamă de ea? Valerius își lipi obrazul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
plini de sânge. De câte ori ai căzut în genunchi? De multe ori - emoția luptei te va face să uiți de durere, dar când va trebui să faci o mișcare bruscă, locul rănit îți va tăia elanul, și așa îi vei oferi adversarului o șansă neașteptată. Valerius își aminti cum se prăbușise Salix când se afla la un pas de victorie, trădat de mușchii sfâșiați de tridentul lui Skorpius. — Înfășoară strâns fâșiile în jurul genunchilor. Așa vei evita alte răni și, în plus, fașele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
vor apăra genunchii. Valerius se așeză în iarbă și începu să-și bandajeze genunchii. Văzu că unii gladiatori aveau coapsa stângă bandajată cu lână și piele în întregime, de la șold până la genunchi. Aceia sunt provocatores, explică Proculus. Luptă întotdeauna cu adversari care au aceleași arme ca și ei. Privește scutul, e dreptunghiular, dar mult mai mic și mai ușor decât al tău sau al mirmilonilor. Uită-te bine la ei cum se antrenează. Provocatores țineau scutul în mâna stângă, lipit de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
din față, stângul, este foarte expus. Unul dintre provocatores încercă să-l lovească pe tovarășul lui în cap cu marginea scutului. Celălalt devie lovitura înclinând scutul, cu o tehnică asemănătoare celei a secutor-ilor. Apoi, aproape îngenunchind, strecură arma sub scutul adversarului, spre picioarele acestuia. Pumnalul de lemn se apropie de genunchiul stâng al celuilalt, simulând tăierea ligamentelor. — Ai văzut? comentă Proculus. Dacă nu ar avea coapsa protejată, acel provocator ar fi acum șchiop pe viață sau mort. Valerius observă că provocatores

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
și a oboselii. Trupul lui slab devenise puternic. — Valerius... Vino. După prânzul obișnuit - Valerius devoră felia de pâine de orz și bău dintr-o înghițitură carafa cu apă -, Proculus se îndreptă spre arena pentru antrenamente. — Azi vei lupta cu patru adversari, toți înarmați cu plasă, trident și pumnal de lemn. Antrenamentul începu. Imediat, plasa rețiarului îl învălui, dându-i capul pe spate. Valerius nu se aștepta să fie atât de grea. Încercă să iasă din ea, să o smulgă, dar greutatea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
din degetul mare - e greu să le tai. Rețiarul ridică plasa și o aruncă în lateral, lăsând-o apoi să cadă. — Ești gata? — Da. Valerius își puse coiful. Îl atacă pe primul rețiar, împingând scutul în față și nelăsându-i adversarului spațiu de manevră; îl obligă astfel să se retragă și să alerge, ca să ajungă la distanța potrivită. — Bravo! strigă Proculus. Dar rețiarul veni în stânga lui Valerius și își aruncă plasa. Valerius o văzu deschizându-se asemenea unui evantai și transformându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
întinse orizontal și-l lovi, îl învălui. Scutul și coiful îi erau blocate. Când rețiarul slăbi strânsoarea, Valerius își simți capul clătinându-se în dreapta și în stânga, cu neputință de controlat. Greutatea plasei îl dezechilibra, amețindu-l. Se întorcea disperat spre adversar, pe care nu-l mai vedea, fiindcă funiile de cânepă acopereau găurile coifului. Încercă de mai multe ori să facă un pas înainte ca să atace, dar de fiecare dată ajungea prea târziu, fiindcă plasa era prea grea, iar el nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
picioarele cum trebuie, vei fi prins în plasă. Proculus făcu un semn. Valerius se aruncă înainte, luptând cum nu mai făcuse niciodată până atunci, dându-și seama deodată că ochii, mâinile, întregul lui corp ascultau comenzile minții, care ghicea mișcările adversarului și cum trebuia să atace sau să se apere. Căzu, dar se ridică; din nou căzu, și din nou se ridică. Își dădea seama că înăuntrul lui se petrecea ceva: dispărea acea rezistență care până atunci îl împiedicase să țină

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
atac sau de apărare era firească. Cele patru siluete care se învârteau în jurul lui într-un dans mortal nu-l mai speriau. Când primi o lovitură de trident în umăr, nu ținu seama de durere și continuă să-și urmărească adversarii. — Și totuși... zise într-o seară Valerius. Stătea pe salteaua de paie și-și privea mâinile, uimit. — Par diferite. Înainte să încep antrenamentul nu erau așa. Parcă ar fi niște clești. Cu mâinile astea, chiar dacă m-ar fi ținut o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Valerius să lupte cu Flamma: cel dintâi ajunsese destul de priceput încât să nu se facă de râs și să nu dezamăgească publicul, iar al doilea era puternic și avea să învingă cu ușurință. Vitellius aprobă ordinea luptelor și perechile de adversari. Puse să se imprime acordul lui pe programul jocurilor care aveau să se încheie cu moartea lui Valerius. În valul de pământ înalt și abrupt care juca rolul de zid de apărare pentru amfiteatrul construit din ordinul legatului Caecina Alienus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Chiar ai de gând să pierzi? Valerius zâmbi. Nu. — Te-am instruit foarte bine. Iar eu am fost un elev ascultător. Însă n-am vorbit niciodată despre faptul că eu sunt medic. Asta înseamnă că știu fiecare fibră din corpul adversarului, că-l cunosc mai bine decât oricine altcineva. Știu unde să-l lovesc ca să-i provoc o durere atât de puternică, încât să-i taie elanul, fără să trebuiască să-l omor. Dar va trebui să fii în stare să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
lovești, replică Proculus, ridicând sever din sprâncene. — Maestre, râse Valerius, să înțeleg că tocmai tu nu ai încredere în mine? Deodată, funcționarul care-i supraveghea pe gladiatori ridică privirea de pe pergamentul ce conținea numele luptătorilor, arma cu care luptau și adversarul. Începu să strige numele, unul după altul. Gladiatorii se îngrămădiră în jurul lui, ca să-și primească echipamentul. Nu li se dădură însă armele. În clipa aceea intră Skorpius, și Valerius simți un fior rece pe șira spinării. Skorpius înainta fără să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
jur, rânjind, apoi luă un perizom verde pe care și-l legă încet în jurul șoldurilor. Valerius își șterse sudoarea de pe față. — Nu vei lupta cu el, încercă Proculus să-l liniștească. Faima lui ar scădea dacă ar lupta cu un adversar mult mai slab, așa cum ești tu. — El l-a ucis pe Salix. — Și ce vrei să faci? întrebă batjocoritor Proculus. O să sari la gâtul lui să-l sugrumi, ca pe Vitellius? Îi întoarse brusc spatele. — Eu plec, bolborosi, și se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
continuând să-și treacă degetele prin ochiurile plasei. Am câștigat lupta dinainte... Valerius se aplecă brusc, privind chipul lui Marcus. — Deci tu erai! exclamă pierdut. Nu te-am recunoscut. Te-am văzut cum... cum îl ucideai... Cum îl chema pe adversarul tău... Rubrus? Marcus strânse din dinți. — Da, așa îl chema. Era cel mai bun prieten al meu. Valerius se sprijini de perete, îngrozit. Tăcu o vreme, apoi spuse: — Și Salix... și Salix era prietenul meu. — Salix a făcut o greșeală

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
de un asemenea lux. Vitellius are grijă de campionul lui, și bine face. Este invincibil. Acum servitorul îi întindea lui Skorpius niște brățări de piele, pe care uriașul și le puse la încheietura mâinii stângi. — Brățările alea îi reprezintă pe adversarii uciși. Nu-s deloc puține, ce zici? Skorpius îi aruncă o scurtă privire lui Valerius și continuă să-și pună brățările. Cine va fi adversarul meu? murmură Valerius. Cred că te vor pune să lupți cu Flamma. — Cu Flamma? întrebă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
pe care uriașul și le puse la încheietura mâinii stângi. — Brățările alea îi reprezintă pe adversarii uciși. Nu-s deloc puține, ce zici? Skorpius îi aruncă o scurtă privire lui Valerius și continuă să-și pună brățările. Cine va fi adversarul meu? murmură Valerius. Cred că te vor pune să lupți cu Flamma. — Cu Flamma? întrebă Valerius, simțind cum i se pune un nod în gât. N-a pierdut nici o luptă... Și-apoi... știi câte ciocniri am avut, după ce i-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
funcționar, care îi aruncă în brațe echipamentul de secutor. Când se întorcea spre bancă, auzi: — Flamma, centurionul! „Flamma“, se gândi Valerius. Se uită la rețiar, care trecu pe lângă el fără să-l privească. Deci Flamma avea să fie primul lui adversar. Își mușcă buzele, încercând să-și alunge teama. Observă că Skorpius se uita la el; era întins pe o bancă, cu mâinile sub cap. Îl privi fix; era atât de agitat, încât scăpă echipamentul, care căzu cu zgomot pe podea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
minte pe Salix și să se gândească la propriul lui corp, la mâini, la picioare... Știa că trebuie să se perceapă pe sine ca pe un tot unitar, puternic, cu trupul și mintea unite de voința de a-și elimina adversarul. O clipă, mulțumi destinului că nu trebuia să lupte cu Marcus. Atunci i-ar fi fost cu neputință să aibă mâna necruțătoare și mintea hotărâtă să ucidă. Înainte de a-și pune coiful, Valerius se întoarse spre Flamma, care-i răspunse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
hidraulice. Mulțimea amuți. Valerius inspiră profund. Sosise clipa. Inima îi bătea cu putere. O rază de soare reflectată de plăcuța metalică de pe umărul lui Flamma îl orbi, trecând prin micile orificii ale coifului. Nu mai văzu nimic. Nu-și zărea adversarul și înghiți în sec, îngrozit, căci simțea deja tridentul lovindu-i spatele... Instinctiv, își trase pieptul înapoi, încercând să-l vadă pe Flamma prin găurile coifului de bronz, care apărau ochii de loviturile tridentului, dar îngreunau vizibilitatea. Sări în lături

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
pe nisipul ud din cauza ploilor din ultimele zile. Alunecă totuși și îl văzu pe rețiar la doar doi pași de el, în dreapta. Văzu că Flamma se năpustea asupra lui cu viteza luptătorului care își dă seama prea târziu de greșeala adversarului și se grăbește să-l surprindă. Deși nu-și revenise cu totul, Valerius reuși să împingă scutul oblic deasupra capului, ca să se ferească de trident, așa cum îl învățase Proculus. Rămase în așteptare, cu scutul ridicat. Veni și lovitura, puternică, violentă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
scutul exact unde prevăzuse Valerius. Se ridică și se repezi spre Flamma, cu scutul în față și mâna dreaptă întinsă, strângând cu atâta furie sica, încât tot brațul i se contractă dureros. Mârâi o insultă și începu să-și urmărească adversarul. Deodată se simți invadat de o forță fantastică; plămânii păreau să găsească în sfârșit tot aerul de care aveau nevoie pentru a face față efortului. Se simți, de asemenea, calm cum nu mai fusese niciodată până atunci și cuprins de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
său. În urletele mulțimii, Flamma continua să alerge gâfâind; ca să se uite la spada și la picioarele lui Valerius, întorcea capul spre stânga și privea de după galerus-ul metalic, rigid, care-i proteja fața. Ținea tridentul ridicat și îl îndrepta spre adversar; în mâna dreaptă avea plasa, iar în stânga, alături de mânerul tridentului, ținea pumnalul. De fiecare dată când încerca să sară într-o parte și să se poziționeze pentru a-l lovi pe secutor, Valerius îl ataca, obligându-l să alerge în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]