24,560 matches
-
mă sună dintr-un taxi, În drum spre birou, să mă felicite pentru statutul meu de casetă. La fel și asistenta lui Philip, Marta. Simon mă sună În timp ce mă aflam Într-una dintre mașinile serviciului Town Car, În drum spre aeroport. Declară, destul de Înduioșător În lumina conversațiilor noastre anterioare, că nici o persoană respectabilă nu citește New York Scoop și să nu-mi fac griji, pentru că era convins că nimeni n-o să vadă. M-am hotărât să-i ignor pe toți, dar apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
le spun oamenilor când mă Întreabă. Sigur că n-aș fi crezut că e adevărat nici măcar un cuvânt, dar de când am auzit de băiatul ăla, Weston... —Mamă, nu prea am cum să intru În detalii acum. Sunt pe drum spre aeroport. Bineînțeles că sunt numai minciuni - cum ai putut să crezi altceva? Oftă, dar nu mi-am dat seama dacă de ușurare sau de frustrare. —Bettina, scumpo, poți să Înțelegi cum de o mamă are Îndoieli, mai ales când află că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
Înaintau lent. Elisa, Davide, Leo și cu mine luaserăm o limuzină până la Teterboro În urmă cu câteva ore, ca să ne asigurăm că totul era pregătit pentru sosirea elicopterului care-i aducea pe Philip și pe cei din grupul lui la aeroport de la heliportul de pe Wall Street. Între timp, din moment ce fusesem fericită cu sarcini stimulatoare și interesante, cum ar fi să supervizez Încărcarea bagajelor Louis Vuitton și să mă asigur că la bord existau provizii suficiente de pulverizatoare Evian, n-am avut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
ani, murmură ea după un timp. — Povestește-mi ce s-a întâmplat cu tine după ce ai aterizat la Paris, prin 1946. Chipul palid al Ioanei se însufleți. — Mătușa mea milionară, remăritată cu Tudor Litt mann, mă aștepta cu unchiul la aeroport. Cum nu aveau copii, au fost fericiți să-și revadă nepoata. Au vrut chiar să mă înfieze. Unchiul era frumos, blond, cu părul vâlvoi, avea un metru optzeci și cinci, mătușa era mai urâțică, dar părea să aibă suflet bun
Ioana Celibidache : o mătuşă de poveste by Monica Pillat () [Corola-publishinghouse/Imaginative/585_a_974]
-
ani, murmură ea după un timp. — Povestește-mi ce s-a întâmplat cu tine după ce ai aterizat la Paris, prin 1946. Chipul palid al Ioanei se însufleți. — Mătușa mea milionară, remăritată cu Tudor Litt mann, mă aștepta cu unchiul la aeroport. Cum nu aveau copii, au fost fericiți să-și revadă nepoata. Au vrut chiar să mă înfieze. Unchiul era frumos, blond, cu părul vâlvoi, avea un metru optzeci și cinci, mătușa era mai urâțică, dar părea să aibă suflet bun
Ioana Celibidache : o mătuşă de poveste by Monica Pillat () [Corola-publishinghouse/Imaginative/585_a_978]
-
avea să dispară, iar noua Rachel va fi gata să ia totul de la capăt. O să, ăăăă, o să intre, știi tu, în sevraj? a întrebat-o Margaret pe Brigit în timp ce ne pregăteam s-o pornim pe drumul flancat de zăpadă către aeroportul JFK. Nu fi ridicolă, am râs eu. Exagerați cu toții. Sevraj, pe dracu’! în sevraj nu intri decât de la heroină. — Deci nu iei heroină? m-a întrebat Margaret. Exasperată, am dat ochii peste cap. Păi, de unde să știu eu? a urlat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
control și o luase în jos, către stomac. Ca prin vis, o auzeam pe Helen plângându-se: — Dar îl urăsc! Iar tu mi-ai spus întotdeauna că sinceritatea e cea mai bună politică... Mama nu-l însoțise pe tata la aeroport. De când plecasem de-acasă, era prima dată când nu venise la aeroport să mă întâmpine. Așa că îmi închipuisem că e periculos de supărată. —Bună, mamă, am îngăimat eu. Nu puteam să mă uit în ochii ei. Mama mi-a întors
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
auzeam pe Helen plângându-se: — Dar îl urăsc! Iar tu mi-ai spus întotdeauna că sinceritatea e cea mai bună politică... Mama nu-l însoțise pe tata la aeroport. De când plecasem de-acasă, era prima dată când nu venise la aeroport să mă întâmpine. Așa că îmi închipuisem că e periculos de supărată. —Bună, mamă, am îngăimat eu. Nu puteam să mă uit în ochii ei. Mama mi-a întors un zâmbet trist, de martiră, iar eu m-am simțit așa de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
Arăta ca atunci când nu era deloc machiată. Cu toate că acum era de-a dreptul tencuită. Asta era ciudat! Totul era ciudat! Ultima dată când o văzusem sau avusesem vești de la ea a fost în apartamentul nostru din New York, în timp ce plecam spre aeroport împreună cu Margaret și cu Paul. Aș fi îmbrățișat-o, dar ea stătuse ca o momâie. — O să-mi fie dor de tine, i-am spus atunci. —Mie n-o să-mi fie deloc dor de tine, mi-a replicat ea. în loc să mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
împrumutat o grămadă de bani. Majoritatea i-am schimbat în dolari. Mi-am cumpărat biletul de avion, pentru că nu-mi puteam permite un apartament, mi-am luat o cameră la un cămin-hotel pentru femei și mi-am făcut bagajele. La aeroport, Nola mi-a dat o bucată de hârtie cu o adresă pe ea. —E o prietenă de-a mea din New York. Dă-i un telefon și o să aibă grijă de tine. Nu e dependentă de droguri, nu? am întrebat eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
el. Randall avea încredere în mine, iar eu trebuia să am încredere în el. Cu toate astea, nu mai puteam să adorm. Capitolul paisprezecetc "Capitolul paisprezece" Casa bucurieitc "Casa bucuriei" Sigur că mama ne aștepta să ne ducă acasă- cu toate că aeroportul era la patruzeci de minute de casa noastră. Conceptul luării unui taxi îi era mamei la fel de străin și de „New York-ez“ ca și acela de a comanda cina acasă, de la restaurantul din colț. — Mamă! am țipat, în mijlocul aeroportului aglomerat. Când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
acasă- cu toate că aeroportul era la patruzeci de minute de casa noastră. Conceptul luării unui taxi îi era mamei la fel de străin și de „New York-ez“ ca și acela de a comanda cina acasă, de la restaurantul din colț. — Mamă! am țipat, în mijlocul aeroportului aglomerat. Când ne-a văzut, mama s-a luminat la față. Eu și Beatrice am luat-o la goană către ea și am sărit s-o îmbrățișăm, aproape dărâmând-o din picioare. Băieții, încărcați cu toate bagajele, se târau în urma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
-mi sune, iar eu m-am crispat imediat. Dar era numărul de la biroul lui Randall - nu șefa mea. — Bună, dragule, am gângurit eu. — Salut, ursulețule! Ascultă, am vrut numai să te anunț c-o să vină Freddy să vă ia de la aeroport. și am rugat-o pe Svetlana să ne prepare cina pentru diseară. Pot să plec câteva ore de la serviciu. M-am gândit c-am putea să stăm acasă și să petrecem o seară intimă. Cum ți se pare? Mi se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
aveam să ne continuăm tradiția maratoanelor de vizionare de desene animate și de îngurgitare de înghețată de cireșe, în camera media imaculată din apartamentul lui Randall. — Gata, trupeți. Mă doare să spun chestia asta, dar trebuie să vă duc la aeroport, a anunțat mama. Uite niște mâncare pentru pe drum, draga mea. Mama mi-a înmânat o sacoșă enormă plină cu pâine de casă cu banane, proaspăt scoasă din cuptor, fructe proaspete, sandwich-uri cu șuncă, brânză și parmezan și sucuri. Abia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
era al meu - iar chiria era destul de rezonabilă. Mama venise în vizită timp de o săptămână și, cu o seară înainte, botezasem apartamentul cu primul maraton de desene animate și înghețată Cherry Garcia. În după-amiaza aia, înainte să plece la aeroport, mama și cu mine merseserăm s-o vizităm pe Lucille. Nu mai trebuie să spun că fusesem foarte emoționată, în ciuda rapoartelor primite de la mama și de la Randall, conform cărora Lucille se recuperase în urma dezamăgirii cu nunta. Dar vizita se dovedise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
în cele din urmă inspectorul Flint îi lăsase să plece. — O să ne revedem atunci când acuzațiile vor fi formulate în mod adecvat, le spusese el îndârjit. Soții Pringsheim se duseră pe Rossiter Grove și începură să-și facă bagajele. Decolară de pe aeroportul Heathrow a doua zi dimineața. 21 Directorul stătea în spatele biroului său, se uita la Wilt și nu-i venea să creadă. — Promovare? întrebă el. Te-am auzit cumva pomenind cuvântul „promovare”? — Da, m-ați auzit, îi răspunse Wilt. Mai mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2233_a_3558]
-
probabil Tavi... Câinele nu tresări, gazda nici atât. Apoi, marți, săptămâna viitoare. Tolea venise transpirat, șifonat, vai de lume. Întârziase, circulația fusese blocată multe ore în așteptarea convoiului prezidențial care îl transporta pe Marele Asociat, Bâlbâitul, în drum spre sau de la aeroport. Abia reușise să ajungă, pe căi ocolite, cu un taxi. Da, da, înțeleg, îl liniști materna Venera. Pe măsură ce interesul inițial scădea, vizitele lui Tolea deveneau tot mai dese și mai lungi. Venea acum nu numai marțea și joia, ci și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
era aranjat până la cel mai mic amănunt. Avionul urma să aterizeze la o anumită oră, să tragă la o anumită poartă, iar Jonas Weinberg avea să fie acolo, să își întâmpine mama. Dar, chiar când se pregătea să plece spre aeroport, s-a trezit chemat la spital, pentru o operație de urgență. Ce putea face? Era medic și, oricât ar fi fost de nerăbdător să își revadă mama după atâția ani, cea dintâi datorie a sa era față de pacienți. Un nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
ani, după cum la fel de adevărat era că nu știuse nimic despre comerțul cu cărți până se mutase aici. La vremea aceea însă nu-l chema Brightman, ci Harry Dunkel. Și nu ajunsese la New York venind de la Londra, ci cu avionul de pe aeroportul O’Hare, iar în ultimii doi ani și jumătate, adresa lui de corespondență fusese la penitenciarul federal din Joliet, Illinois. Aceasta putea explica reticența lui Harry față de adevăr. Nu e puțin lucru să trebuiască să iei viața de la început la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
o să ne găsească sigur. Dă-mi un pumn de Advil sau alt medicament și mă pun pe picioare. I-am adus Advilul, am învelit-o cu pardesiul meu, am dat drumul la căldură în mașină și am pornit direct spre aeroport. În dimineața aceea aterizasem în Greensboro, dar, pentru că Minor avea să ne caute cu certitudine acolo, Rory s-a gândit că era mai bine să plecăm prin Raleigh-Durham. Era un drum de o sută cincizeci de kilometri, iar ea a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
de Advil și un somn bun, s-a trezit simțindu-se mai bine. Tot fără energie, tot lipsită de puteri, dar aparent febra îi trecuse și, după o nouă doză de medicamente și două pahare cu suc de portocale la aeroport, s-a simțit în stare să vorbească - ceea ce a făcut în următoarele câteva ceasuri, din momentul în care ne-am așezat pe scaune, la poarta de îmbarcare, până în clipa în care am coborât din taxi, în fața casei mele din Brooklyn
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
sunt aproape mereu adormiți. Pasagerii care dorm ca bebelușii sunt preferații mei. DENF-ii îmi plac cel mai puțin dintre pasageri. Ei sunt oamenii care zboară o dată pe an spre locuri însorite și au tendința să își înceapă vacanța în barul aeroportului. La drumul de întoarcere, se îmbracă în pantaloni scurți, cămăși hawaiiene și șlapi, încă plini de spiritul vacanței. Aterizând în Dublin, unde e frig și umed, realitatea îi lovește de când se deschide ușa avionului, și țipă „Dumnezeule, e al naibii de frig
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2278_a_3603]
-
ar lua-o cineva de la gură. Dar orice are un preț. Și mahmureala în avion e un preț de-a dreptul usturător. Ciudat cum acești călători nu mai sunt așa de joviali cum erau atunci când se urcau în avion, pe aeroportul JFK, nu? Bebelușii se trezesc și încep să plângă. Copiii țipă „Taaaatiiiiiiiiiiii, cât mai aveeeeeem?“. Adulții caută aspirină și pungi pentru rău de avion și de-abia aștept să aterizăm. O să încerc să dorm câteva ore după ce ajung acasă. Sper
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2278_a_3603]
-
după prânz? Și dacă o să fie vreodată prea greu, o să plec. De ce să rămâi într-un loc de muncă pe care îl urăști și să-ți petreci timpul văicărindu-te? Viața nu e destul de lungă pentru așa ceva. Acum suntem pe aeroportul Shannon, unde coboară unii dintre pasagerii noștri. Stau în ușa avionului, vântul rece de Atlantic îmi biciuiește dresurile de culoarea pielii și mă străduiesc să zâmbesc. Dinții îmi clănțăne și încerc să-mi aduc aminte să spun „La revedere“ în loc de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2278_a_3603]
-
săptămână. Dacă scrie „Trenul oprește“, nu știu niciodată dacă personajul meu e în tren sau sub el. Doamne, nu mi-am imaginat niciodată că ar fi așa. Cred că ar fi ciudat dacă m-aș duce în fiecare zi la aeroport, neștiind dacă o să zbor sau nu. Îmi imaginez cum ar fi să intru în camera unde stau membrii echipajului, să mă prezint la cei ce controlează zborurile și să mi se spună „Ne pare rău, scumpo, nu mergi la Roma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2278_a_3603]