KorAP: Find »[drukola/base=plâns & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...207 208 209 ...220 >

5,484 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

Crăciuna, să se uite peste Milcov în grădina mea... Și câte încă... Pentru un văr de sânge, mi-a dat destulă bătaie de cap "părintele" aista al Domniei tale. Pe tatăl meu, iartă-l, bâiguie ea, gata să izbucnească în plâns. Iaca, ți-i dor, grăiește Ștefan domolit, cu blândețe chiar. Te-nțeleg... Și pe mine, în pribegie, mă pălea un dor nebun. Acu, ce ți-i Țara Românească, ce ți-i Țara Moldovei? Am bătut-o cu piciorul în anii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
speriată, se lipise de perete. Uitase de ea. O ia de mână și-i spune oftând: Voichiță, vezi și tu...Aiasta-i... Voichița se prăbușește la pieptul lui, se agață de gâtul lui, își mușcă buzele să n-o podidească plânsul -Ște... Ștefane , Măria ta!... Ai grijă!... Ai grijă! N-ai teamă, o mângâie Ștefan. Am "Îngerul" cu mine. O să fie bine. Tu să fii cuminte. Ai grijă de tine, îi spune cu blândețe, își îngroapă fața în părul ei și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
în lumină, cu aureolă aurită? Lumina, aurul să le păstreze pentru "Înviere". Iisus pe cruce, bătut în cuie, chinuit de durere, singur, părăsit de însuși Dumenzeu-Tatăl: "Era un om... și suferea ca dânsul... Un Dumnezeu nu ne-ar fi înțeles plânsul". Toată suferința, și batjocura, și umilința, și frica da, frica de moarte atât de omenească și, mai presus de toate, durerea, sfâșietoarea durere că oamenii pentru care se jertfea nu l-au înțeles, că l-au scuipat, și l-au

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
era toamnă târzie și l-a podidit sângele și pe gură și pe nări. Mă privea blând și ochii i se abureau încet... I-am încolăcit grumazul, mi-am ascuns fața în coama lui și am izbucnit în hohote de plâns. Urlam, mă tăvăleam prin frunzele ce foșneau uscat... Aș fi vrut să mor acolo, odată cu el. Atunci, mi s-a arătat taica, l-am văzut cu ochii minții. Ochii lui albaștri-albaștri mă priveau triști, mirați... Mi-am șters lacrimile, am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
nu-mi pierd de tot capul, că nu mai răspund de mine! Da... Măritul Domn și-a plecat ochii asupra mea, păcătoasa... Sunt atât de fericită și... și nefericită totodată! Mai... mai bine să mor! Să mor! și o îneacă plânsul. Voichiță! strigă Ștefan sever. Asemenea gânduri nebune nicicând nu voi să mai aud! Doamne! Atâta tinerețe! Ce comoară! Și tu vorbești de... Vorbești prostii! Voichița continuă înfrigurată, tremurând: "Voichițo! Înțelege! mi-a șoptit Sfânta. Pleacă! Pleacă, până nu-i prea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
nefericirea, singurătatea... Să avem curajul să ne rupem! Atunci, n-am avut. Știi cum s-a sfârșit. Cenușă... Da, pleacă Voichițo! Până nu-i prea târziu! O să doară... O să ne rămână amintirea, regretul, durerea... rostește trist, în timp ce Voichița își înăbușă plânsul în pieptul lui. Și-apoi, unde scrie că trebuie cu orice preț să fii fericit? spune cu voce din nou aspră. Are dreptate "Sfânta", izbucnește el în hohote sarcastice de râs. Turcii stau ciotcă la hotare să potopească Moldova, și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
slăbuță, mică, mică, tremurând toată. Șoptește: Altfel nu se poate, Voichițo... Și pleacă fără să se uite înapoi... Voichița, singură, în mijlocul încăperii, cu umerii căzuți, cu brațele moi, cu bărbia în piept, îngenunchează, se întinde pe piatra rece, o îneacă plânsul, bolborosește: Sfântă Fecioară... Sfântă... Undeva, departe, bate toaca... De ceva timp, în ușa de taină, ca o fantomă în negru, stă Doamna Maria și glasul ei rău, ca o palmă: Roagă-te păcătoaso!! Voichița tresare îngrozită, bolborosește tremurând: Do... Doamna

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mă-ncalece iar, ciugulesc ca o păsărică nici nu te văd de foame! Mă prăpădesc cu zile, zău așa! Alexa și Negrilă își mușcă buzele să nu se prăpădească de râs. Ce vă râdeți?! se stropșește Cupcici jignit. E de plâns!... Lasă, zice el cu năduf, o să i se tragă din aiasta: l-am blăstămat! Am dat acatiste pe la biserici: "Să-l trăznească Dumnezău pe ăla de-l știu eu!"... I-am pus și lumânări întoarse, hohotește el jucându-și pântecele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mândria mea, voința mea? Mai presus de... de... I se pune un nod în gât și vocea i se curmă. Bea, bea "să stingă focul"... Dacă... dacă nu se poate altfel, bolborosește Alexandru, cu dinții încleștați să nu-l podidească plânsul, mă duc... "Fie numele tău binecuvântat", șoptește Vlaicu și întoarce capul spre fereastră, să nu se vadă că-și șterge pe furiș o lacrimă strecurată. Boierii tac, nu suflă. Ștefan privește în gol, undeva, departe... Privește în amurg colinele însângerate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de sânge!", își face apariția silueta Sfântului, propovăduind halucinante blesteme. E grozav "Sfântul" aista cu Apocalipsa lui. O fi Vocea Destinului, șoptește Ștefan. Sfântul cade în genunchi, cu ochii, cu brațele implorând Cerul. "Doamne!! Aruncă-i în întunericul unde-i plânsul și scrâșnirea dinților! Trâmbițele înfricoșatei Judecăți de Apoi!!..." Ia, hușuiți pe Habacuc aista, că-mi sparie oștirea cu Apocalipsa lui! Șendrea se apleacă cu smerenie înaintea Sfântului: Binecuvântează părințele... și îl ia de braț și-l duce pe sus. Aleluia

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mi-a luat la el și ultima nădejde. Aici, totul mi se pare străin. Am încercat... N-am reușit. Poate e și vina mea... Și-apoi, șoptește ea înăbușit după o pauză în care se luptă să nu izbucnească în plâns, și-apoi... Sunt mândră! spune ștergându-și lacrimile care nu i-au ascultat porunca și înălțând capul. Nu... nu cerșesc dragostea nimănui! Mă retrag, surâde ea amar. Las locul liber... Nu cer decât puțină liniște... Cer prea mult, unchiule?! Cer

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
strâns legat cu o sfoară. Ștefan ia cupa cu vin, ca să bea... Voichiță! strigă el cu bucurie și, luminându-se, pune pocalul pe masă și o primește cu brațele deschise. Voichița se aruncă, se ghemuiește la pieptul lui, își înăbușă plânsul cu suspine, bolborosește scheunând încetișor: Ște... Ștefane Măria ta... și îi pipăie ca orbii fruntea, obrajii, pieptul. Sfânta Fecioară, cât m-am rugat -, mi te-a adus sănătos... Ștefan o învăluie cu o privire caldă, o strânge la piept, o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
tine! E o poruncă! "Să am grijă!", se dezlănțuie ea. Cine vorbește! Cel ce se aruncă în luptă cu moartea! Promite-mi că n-ai să... să mori, Ștefane, se roagă ea și își mușcă buzele să n-o podidească plânsul, dar i s-au înrourat ochii și o lacrimă se sparge șiroind pe obraz. Ștefan zâmbește trist: Care oștean ar putea promite... Doar lașii! Bine, bine, o să am! o împacă el văzând că zăgazul lacrimilor s-a rupt. Îți promit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
povestești copiilor, nepoților: "A fost odată ca niciodată un voievod ce mult a luptat și mult a iubit..." O să și lăcrimezi puțin... O iubire imposibilă e tristă, dar e fără moarte, tocmai pentru că neîmplinită e fără sfârșit... Voichița își înăbușă plânsul în pieptul lui. El îi mângâie ușor părul... Îi ridică fața de bărbie, îi zâmbește și-i grăiește răspicat: Zi după mine, Voichiță: "Să ne vedem sănătoși!" Voichița își șterge lacrimile cu palmele și strigă: "Să ne vedem sănătoși, Ștefane

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
stelelor e aproape... Cucoșii stau să cânte... Voichițo, să ne despărțim ca doi oșteni; acu, doar, ești într-un fel -, ești oștean în oastea lui Ștefan Vodă. Să ne cerem iertare... Voichița își mușcă buzele să n-o podidească iarăși, plânsul... Ște... Ștefane, Măria ta! Să te întorci sănătos, victorios! O să te apăr cu rugăciunile mele. O să te ocrotesc cu... cu dragostea mea... Știu de la maica... știu un descântec pe care îl știe de la bunica, care îl știe de la străbunica, ce

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
fierul înroșit, a prins limbă și a mărturisit toată urzeala hitleniei. Rumoare... Apoi, pe ușă, îmbrânciți de oșteni, se împleticesc cei trei hicleni, sângerați, cu fețele umflate, cu cămeșile sfâșiate... După ei, Sora, bocind, mușcându-și pumnii, despletită, umflată de plâns, se prăbușește la picioarele Doamnei Maria, care o ridică și o îmbrățișează. În genunchi, netrebnicilor!! îi brutalizează Duma. Lasă-i... și Ștefan îi contemplă, așa cum stau îngenuncheați, înfricoșați, cu capetele plecate. Cât p-aci, dragilor, să mă strămutați în gropniță

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Și acum, înainte de plecare, să ne cerem unul altuia, iertare... Iartă-mă Voichițo... și o îmbrățișează. Altfel nu se poate... Ai grijă de tine... Voichița se repede, sărută mâna Mariei, bolborosește: Iartă-mă Doamnă... Iartă-mă Ștefane... Și, hohotind în plâns, fuge pe ușa de taină... Ștefan oftează, o cuprinde pe Maria pe după umeri: Să mergem Maria... Să mergem... Pleacă împreună. Lumânările pâlpâie... Câinele urlă a pustiu... Pe ușa de taină, intră grăbit, gâfâind, mitropolitul Teoctist, bocănind cu cârja pontificală într-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Ajută-mă!!... Dragul meu!! Iubitul meu Iisus! Dumnezeul meu!! Nu mă lăsa Mântuitorule!! Fă o minune!! Pentru numele lui Dumnezeu, fă ceva!!"... Dar minunea nu s-a arătat. Ai rămas surd și mut. Cerul era prea departe să-mi audă plânsul. Și noi muream... muream pentru libertatea noastră, dar și pentru Crucea ta muream... Unde-i dreptatea?! Unde-i iubirea?! Unde-i adevărul?! Cum îngădui ca "ura să fie strajă vieții pe pământ"? Tu nu vezi?! Tu nu auzi?! Până când vom

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199

să nu se producă” (65). Natură complicată, scriitorul poate avea un coșmar liniștitor. În memoria lui stăruie imaginea unui soare uriaș pe pergamentul unei amintiri de groază. Se întâmplă ca o stare de bine să se proiecteze pe fundalul unui plâns de femeie. Mai grav, mai tulburător, chipul unui medic omenos, devotat pacienților săi, se suprapune pe aderența lui la nazism. Luată în întregul ei, viața trăită în totalitarism a fost o vreme a insuportabilului, dar și a marilor speranțe. Din

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
noi de la București, în vizită, sau ca să aducă vestea?) stau alături pe divan și plâng. Murise fratele lor mai mare, rămas „dincolo”, pe care nu-l mai văzuseră din 1918. Îmi atrage atenția modul în care plânge mama. E un plâns aproape fără lacrimi, spasmodic, convulsionat. Mă încearcă bănuiala că se preface, că plânge „de formă” (ceea ce nici n-ar fi fost din cale afară de scandalos, din moment ce, de fapt, se despărțise de el nu acum, ci în urmă cu 37 de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
Acolo, în acea mașină în mers, cufundată în întuneric, am aflat - ghemuit pe un colț de bancă - vestea cea tristă. Cine mi-a spus-o? Parcă tata, căci mi se pare că și el era cu noi. Am izbucnit în plâns și am ținut-o așa o bună bucată de vreme, în ciuda faptului că ceilalți încearcă să mă liniștească. Un plâns exagerat, de om beat, desigur. Și totuși lacrimile pe care le-am vărsat atunci, în acea dubă ce gonea spre

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
Cine mi-a spus-o? Parcă tata, căci mi se pare că și el era cu noi. Am izbucnit în plâns și am ținut-o așa o bună bucată de vreme, în ciuda faptului că ceilalți încearcă să mă liniștească. Un plâns exagerat, de om beat, desigur. Și totuși lacrimile pe care le-am vărsat atunci, în acea dubă ce gonea spre București, pe un întuneric fulgerat din când în când de luminile de pe șosea, erau sincere. Tudor Vianu a fost omul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
în șir; marea clipă a descătușării nu mai sosea), de un prânz cu lacrimi. Deznădăjduit de o veste rea tocmai primită, din cele pe care avea grijă să ni le servească din când în când medicul șarlatan, am izbucnit în plâns, mama a încercat să mă îmbărbăteze și, după un timp, m-a obligat să mănânc. Și am mâncat, cu ochii împăienjeniți, tocăniță de cartofi cu carne de pui. De atunci nu pot să sufăr acest fel de mâncare. Cu trecerea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
coborât în mormânt. * Pentru mine nu acesta a fost momentul cel mai greu - cum a fost, cred, pentru tata, pe care în acele clipe - nu stăteam lângă el, cum ar fi trebuit, ci lângă unchiu’ - l-am „fotografiat”, plângând un plâns, i-aș spune, al nedumeririi: „cum se poate așa ceva? Iată că chiar o bagă în pământ!” Citisem înfiorat de atâtea ori despre ceremonia înhumării și văzusem, cu un nod în gât, atâtea secvențe cinematografice înfățișând-o „pe viu”, cu lux

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382

ce spun frumos Că lumina adevărată Este doar Iisus Hristos. Și Scriptură iarăși zice Că de sunt cu Domnul Sfânt Nu mă mai întreb aice Nici de Cer, nici de Pământ. Ierusalim - 2003 Străină Străină a fost viața mea Și plânsul m-a-nsoțit în ea, A fost viața de amar Și de dureri fără hotar. Târziu de tot am întâlnit Un Om pe Cruce. L-am iubit. Era pe lume singurel Și reazem am aflat în El. în seara când L-am

Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu (2005) [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]