5,326 matches
-
un imens gol pe care trebuie să-l umple. Poetul trebuie să Înființeze oriunde „raiul”, să Întoarcă, adică, omul și lucrurile sărace, sterpe, la plenitudinea lor „adamiană”. Un poem din 1836 (Destăinuirea) traduce limpede acest adamism grandios: „Subt degete-mi răsună, lină, te-nfiorează, Spune ce e poetul În ăst loc osîndit, Cum el dintr-Însul raiul oriunde-nființează Și-și face fericirea din bine-nchipuit. CÎnd cîntă el, s-aude, veacurile răsună; CÎnd se Închină, cerul el Îl coboară jos
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
traduce limpede acest adamism grandios: „Subt degete-mi răsună, lină, te-nfiorează, Spune ce e poetul În ăst loc osîndit, Cum el dintr-Însul raiul oriunde-nființează Și-și face fericirea din bine-nchipuit. CÎnd cîntă el, s-aude, veacurile răsună; CÎnd se Închină, cerul el Îl coboară jos; Dragostea lui e flăcări și ura lui detună, Blîndețea-i e seninul acel mai luminos. Ferice de acela pe care el slăvește! La nemurire zboară, ce el i-o pregătește: În buza lui
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
elementelor, „angelica tărie”. Peste ea stăpînește divina providență Înconjurată de legiunile de Îngeri. LÎngă Pater (Dumnezeu) stă Fiul, iar lîngă ei se află spirite, geniuri, miniștrii lui Dumnezeu, angeli miriade care, toți, glorifică forța verbului: „Cerești, eterii trombe În spațiuri răsună, Puteri, tării de angeli svol răpezi, lin se pun; În giuru-Omnipotenței miniștrii toți s-adună, Atenți În tot amorul, ascultă, se supun. Văd toți pe Fiul gloriei l-a Patrelui său dreaptă Și cunoscut se face Cuvîntul peste tot; La
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se „Înmărgărită” speciile rare, munții sînt de aur, stîncile de adamante, la umbra cedrilor-eterii Înfloresc „virtuțile - florale” și harpele Înstrună un mare „pan-himn”. Este cîntecul ce precede Întruparea prototipurilor din care am citat mai Înainte: „Cerești, eterii trombe În spațiuri răsună, Puteri, tării de angeli svol răpezi, lin se pun; În giuru-Omnipotenței miniștrii toți s-adună, Atenți În tot amorul, ascultă, se supun... Să observăm că statul divin are o organizare politică riguroasă (un păstor omnipotent, Înconjurat de miniștrii-angeli etc.) și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ades În mez de noapte s-aude prin tăcere O surdă lovitură, un vaiet de durere, Apoi un zbor de vulturi și urlete hidoase De lupi ce vin să-mparte a victimelor oase, Și straniu, lung, satanic, un hohot ce răsună Ca clocotul de codri cînd cerurile tună. Atunci păstorii sarbezi zăresc din depărtare Ivindu-se pe munte o naltă arătare Ce stă În dreptul lunei cu-o bardă groasă-n mînă... Și pînă-n ziuă urlă dulăii de la stînă. Amar de cine
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Unele au o mai mare frecvență și, din cercetarea lor, putem deduce o direcție a imaginarului. Ele constituie spațiile reveriei. Să reamintim Întîi plaiul, o formă de sincretism a naturii: „Auzit-ai frate, de un plai frumos Care-n veci răsună de cîntări iubite? Unde se-mpreună cerul luminos Cu albastrul mărei cei nemărginite? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale brațe du-mă, dragul meu! Unde vîntul serii, blînd ca un suspin, Leagână-n tăcere dalbe flori de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și ocrotitoare: „Nemernic este omul ce n-a-ntîlnit pe cale O gingașă păreche În cursul vieții sale! Pe inima lui seacă, ruină părăsită, Paingănul urzește o pînză Încîlcită, Prin care nu răzbate nici o simțire bună... Ca racla ce-i deșartă, lăuntrul ei răsună!” Alecsandri are, În fond, disponibilitate pentru toate situațiile. Talentul său e pregătit să Îmbrățișeze mai multe cauze. Nu crede, În fond, că iubirea determină existența individului și că tulbură În vreun fel oarecare viața universului. Numai Eminescu face din dragoste
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
parte canapeaua unde-amoriul odihnea, Învălit cu trandafirii ce zînele curăța, Și Într-alta Afrodita, În brață cu Chipidon, Cu pepturile lipite petrecea În dulce somn. Un pârău de apă vie, ca un șerpe În cujbări, Să-nvîrtea pe supt copacii, ce răsuna de cîntări. La umbră sta o mulțime de fete cu sînul gol, Cu părul În lenevire pe grumazii lor răscol.” Fete cu sînul gol, căzute Într-o lenevie lascivă, Afrodita În brațe cu Cupidon, pîrÎul ca un șarpe (simbol prin
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Fără martori, suspinul este un simplu suspin. Iar această banalitate poetul n-o acceptă. El aranjează astfel lucrurile Încît În preajma lui să fie totdeauna cineva, un martor. Cel mai fidel este, desigur, natura. Conachi Îi asociază marele univers: „Munții, stîncile răsună de cumplitul meu suspin, Ceriul stă la Îndoială...”. Martorii sînt, În fapt, niște curieri sentimentali. Ei duc cui trebuie mesajul fugii În pustiu: „Duceți spuneți cu putere Că amorezatul piere În pustiuri, plin de durere”... O primă imagine a peisajului
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Scrisoare către Zulnia, și tot Într-o retrospectivă. Este vorba de acea parte din poem care rememorează „pustiul cel mare”: spațiul În care avusese loc, În timpurile fericite, Întîlnirea, dezmierdarea, libovul: „Acei munți pînă la nouri, acele stînci despicate, Ce răsună de suspinul dragostelor Înfocate, Acei copaci nalți și mîndri, marturi cu a lor umbrire De dezmierdări, de voroave, de libov și de iubire, Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare, Dar ne Înlesnea prilejul de-o furișă sărutare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
toamnă de George Coșbuc Bate vântul, frunză cade Vestejita de pe ram Nourii se-ntind pe ceruri, Ploaia-ncet lovește-n geam Negura din vai se-nalță Către ceru-ntunecos A pădurilor podoabe Așternutu-s-a pe jos. Buciumul nu mai răsună, Câmpurile sunt puștii; Nu se mai zăresc pe dâmburi Cardurile de copii. Rapsodii de toamnă (fragment) de George Topârceanu A trecut întâi o boare Pe deasupra viilor, Și-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor Cu acorduri lungi de lira I-
Copilul cu dificultăţi de învăţare - Comportamentul lexic şi grafic by Raus Gabriela () [Corola-publishinghouse/Science/742_a_1231]
-
tenebrelor („De plânge Demiurgos...”). Orfismul, de care vorbea cu îndreptățire I. Negoițescu, se pliază pe expresia unor experiențe ritualice, într-o structură aparent (și formal) riguros articulată, dar minată din interior de nebulozitatea imagistică specifică dezagregărilor vizionare expresioniste. Premoniția sfârșitului răsună obsesiv: „Cu ultimul răsuflet al muribundului mi-am amestecat respirația,/ Din sursele de pe urmă ale ființei își trage seva poemul meu” (De mai puțină crezare). Chiar și în relația erotică expierea copleșește trăirea sentimentului („Sunt locuit de tine ca de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286658_a_287987]
-
Îngemănată cu-nsoritul vremii rugă O mare stea sclipește În răsărit, să ne Îndrume visările spre faptă și foamea spre belșug”. (Marcel BRESLAȘU. - Punctaj pentru un poem. În: Scânteia, nr. 1420, 8 mai, 1949) * „Ce larg e cântecul, ce larg răsună! Din fiecare colț al țării se adună Și, ca un larg șuvoi de fapte noi, Pătrunde-n miezul vieții - și În noi! (Ă). „Tovarășe, ascultă! Vom face bogăție cât mai multă!” Spun oțelarii. Cu fiecare șarjă de schimb, Turnăm un
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
În dezvoltarea liricii noastre tinere, când, În zugrăvirea antitezei trecut-prezent, inevitabilă pentru epoca de tranziție din care poemele izvorau, culorile alb-negru dominau, În stare pură, nivelând și ignorând particularitățile, nuanțele oferite de realitatea concretă. Era o vreme când prea mult răsunau exercițiile retorice, când abstracțiunea amenința să ia locul poeziei. Ori versurile noi, pe care le parcurgem În pragul acestui, Mai mărturisesc, alături de atâtea alte Înfăptuiri cu care este Întâmpinată sărbătoarea, un pas Înainte În câmpul poeziei. Pentru că În ele nu
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
sărăcia, rănile, oftatulă Doina cui va spune, când o-mpături,/c-au fost toate astea pe la leatul când pornise omul să doboare/lepra neagră-a vechilor zavistii, ca un Făt-Frumos pe-un cal de soare/pe deasupra anticelor triștii? (Ă) Nu răsună În veacuri Herodoții?/ Câte graiuri foamea nu-și uscară, de prin funduri palide de Sciții/până-n fruntea lanelor de vară? Iar acum: puzderiile astea/de lumini, de oameni pretutindeni! Deodată tinere deprinderi -/vremea: ca poenile-n Armindeni. (Ă) Progresul cine-o
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
sânge grâul și secara? (Ă). Iată se ivește satul așteptat Iată prima casă, trecem Înainte, Inimile noastre-n nerăbdare bat Sângele prin vine Îl simțim fierbinte. Iată și castelul de demult rămas Ne așteaptă lumea de la Colectivă Câtă bucurie le răsună-n glas Și bătrâni și tineri veseli de-opotrivă. Trag căruțe-n curte - caii-s deshămați Lăutarii cântă hora-n bătătură doar bătrânii-n zâmbet par Îngândurați Spre trecutul negru amintirea-i fură. (Ă). Ce hambare pline cum n-am pomenit
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
contracția musculară care o produce sau la deplasările în spațiu care urmează nu este decât o abstracție fiziologică sau mecanică... gestul motric are un dublu scop să producă o modificare a lumii exterioare declanșând o acțiune și să facă să răsune în sine lumea exterioară". Studiile de psihologie genetică au un rol aparte în fundamentarea conceptului de psihomotricitate, prin relevarea rolului activităților neverbale (corporale) în dezvoltarea funcțiilor cognitive. Mișcarea influențează comportamentul copilului ca factor al temperamentului sau, stabilirea unor sindroame de
APARATE ŞI DISPOZITIVE UTILIZATE ÎN ACTIVITATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT CURS – STUDII DE MASTERAT by CĂTĂLINA ABABEI () [Corola-publishinghouse/Science/279_a_493]
-
gelatină pînă și măduva oaselor. Și totuși obișnuința - ciudat lucru, obișnuința! - de cîte nu-i de în stare?... Nici deasupra mesei voastre de mahon nu veți auzi glume mai vesele, rîsete mai zgomotoase și replici mai spirituale decît acelea care răsună deasupra bordului subțire, din lemn alb, de cedru, al unei ambarcațiuni, în clipa cînd vîslașii ei sînt prinși în lațurile călăului. Aidoma celor șase burghezi din Calais aduși în fața regelui Edward, cei șase mateloți din echipajul ambarcațiunii vîslesc în chiar
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
dă semne că se scufundă, oamenii o leagă de un fel de geamanduri prinse în parîme extrem de lungi, ca s-o poată găsi cînd se va ridica din nou la suprafață. Curînd după dispariția cadavrului, din vîrfurile catargelor vasului nostru răsună un strigăt ce ne vesti că Jungfrau își lăsa din nou la apă ambarcațiunile, deși singurul jet vizibil era cel al unei „balene înaripate“, o specie de cetaceu cu neputință de capturat din pricina extraordinarei repeziciuni cu care înoată. Totuși, jetul
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
să păzească vasul. Așa se întîmplase la bordul vasului Pequod, cu un negrișor poreclit Pippin sau mai pe scurt Pip. Sărmanul Pip! Ați mai auzit de el și vă amintiți desigur de noaptea aceea dramatică, în care tamburina lui a răsunat cu o veselie atît de lugubră. Prin înfățișarea lor exterioară, Pip și Cocuță alcătuiau un cuplu, ca un mînz negru și unul alb, de dimensiuni egale, dar de culori diferite, înhămați la același atelaj fistichiu. Dar, pe cînd nefericitul Cocuță
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
apropia de mohorîtul Pequod, auzeam dinspre teuga ei sunetele barbare ale unor tobe enorme; cînd s-a apropiat și mai mult, am văzut o mulțime de marinari adunați în jurul cazanelor uriașe, care, acoperite cu pielea pergamentoasă a stomacului unei balene, răsunau puternic sub loviturile de pumn ale mateloților. Pe puntea de comandă, secunzii și harponiștii dansau cu fetele cu pielea măslinie, care fugiseră cu ei de pe insulele polineziene; iar într-o barcă frumos împodobită, atîrnată între arborele-trinchet și arborele-mare, trei negri
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
barcă. Nu l-ați văzut? Nu? Nu face nimic, umpleți-vă la loc cupele, căpitanilor și să bem spre rușinea tuturor fricoșilor! Nu numesc pe nimeni. Rușine lor! Puneți-vă picioarele pe masă!... Dar ce se-aude? Acolo, pe punte, răsună piciorul de fildeș... Vai, stăpîne! Sînt necăjit cînd umbli deasupra capului meu. Dar o să rămîn aici, chiar dacă nava asta o să se ciocnească de-o stîncă, la pupa și-o să pleznească, iar stridiile au să vină să-mi țină tovărășie! Capitolul
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
pară amîndoi legați la același jug și mînați de un tiran nevăzut - o umbră firavă, alături de un trup vânjos. Orice ar fi fost partul, Ahab era ca o chilă trainică, de neclintit. La cele dintîi licăriri ale zorilor, glasul lui răsuna la pupa ca un dangăt: Ă Sus pe catarge! Și toată ziua, pînă după asfințit, același glas se auzea din oră în oră, de cîte ori timonierul bătea clopotul: Ă Ce vedeți? Priviți cu atenție! Cu atenție! La trei sau
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
postul lui de observație și abia îi fixaseră oamenii parîma pe cavila de pe punte, că bătrînul dădu tonul pentru orchestra lui, făcînd aerul să vibreze ca la descărcarea unei salve de puști. Chiotele triumfătoare scoase de treizeci de piepturi vînjoase răsunară în clipa cînd Moby Dick se arătă la mai puțin de o milă în fața corabiei, adică mult mai aproape de ea decît fusese jetul acela imaginar. Acum Balena Albă nu-și mai semnala prezența prin jeturile-i calme și nepăsătoare, prin
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
dezlega, eu o voi dezlega! Cînd se lăsă întunericul, balena încă se mai zărea în partea de sub vînt. Drept care, pînzele fură din nou terțarolate și totul se petrecu întocmai ca noaptea trecută, cu deosebirea că zgomotul ciocanelor și scîrțîitul tocilei răsunară pînă-n zori, căci oamenii lucrară la lumina felinarelor, pentru a pregăti cu grijă ambarcațiunile de rezervă și pentru a-și ascuți armele cele noi. între timp, dulgherul îi meșteri lui Ahab un alt picior, din chila sfărîmată a ambarcațiunii sale
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]