5,786 matches
-
Sarah, întorcându-mi încet privirea spre tavan. Se vedeau niște urme chiar deasupra patului ei. N-am fost foarte sigur la început, dar când m-am apropiat, aceste urme arătau mai degrabă ca niște zgârieturi - ca și cum ceva s-ar fi târât pe tavan, înfigându-și ghearele în el. Am început să-mi scormonesc buzunarul blugilor în căutarea dozei de coca și atunci am privit spre pat. Iar în momentul acela am văzut perna. Ceva sfârtecase perna, o spintecase în două (da
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
fiarbă (pregătea fiertură de ovăz pentru copii), cu spatele la mine. Am încercat să traduc limbajul ei corporal, dar am eșuat. M-am concentrat din nou asupra poliței concepute special pentru a găzdui sticlele de ulei de măsline. Victor a apărut curând, târându-și picioarele. Câinele mă fixa. Mă plictisești gândea el. Haide, încearcă - dă-mi un motiv să-mi înfig colții gândea el în continuare. - De ce latră toată noaptea câinele ăsta bădăran? am întrebat, întorcându-i câinelui privirea răutăcioasă. - Poate pentru că a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
dar... A așteptat să-mi termin fraza. Am ales să n-o termin. - Nu m-am drogat noaptea trecută, Jayne. - Minți. Își pierduse controlul. Mă minți și nu știu ce să mă mai fac. Cu mare efort, stafia se ridică și își târî picioarele până la ea. Stafia se înveli în jurul ei, iar ea îl lăsă. Tremura, cu respirația întretăiată de suspine. - Ce-ar fi dacă ai începe prin a mă crede...și... am întors-o în așa fel încât să fim față-n
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
dădeam seama ce era. Era de mărimea lui Victor, poate mai mare, însă mișcările umbrei erau ca ale unui păianjen, poticnindu-se de copacii de la liziera pădurii. - Victor! am strigat iarăși. Chestia se opri pe moment. Apoi forma întunecată se târî lateral, tot mai rapid, întorcându-se în pădure. Mi-am dat seama, făcându-mi-se rău, că arăta ca și cum ar fi vânat ceva. - Victor! Am auzit ceva ce semăna a scheunat disperat, apoi a încetat brusc, auzindu-se doar liniștea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
pe cer, acoperind soarele și întunecând locul în care ne aflam. Câmpul ăsta e un cimitir, mi-am spus dintr-odată. Pământul de sub noi era burdușit cu cadavre, iar unul dintre ele evadase. Asta lăsase brazda lipicioasă. Chestia care se târâse spre casă. Larma copiilor care se jucau undeva în vecini - strigătele lor de surpriză și dezamăgire asociate cu viața - m-au calmat pe moment, iar Xanax-ul mi-a sporit fluxul sanguin într-atât încât puteam inspira și expira fără să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
imaginez scena - implorările ei și smiorcăielile lui), nu mă așteptam ca el să cedeze fără lupte serioase, așa că am fost surprins cât de calm și de docil era Robby (după duș și un schimb de haine curate) când și-a târât picioarele peste pragul ușii și s-a îndreptat cu capul plecat spre Range Rover, unde Sarah ocupa locul din față, încercând să deschidă un CD cu Backstreet Boys (cu care a trebuit în cele din urmă s-o ajut și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
de filmat făcu o pauză, apoi se grăbi se dea colțul casei și să facă ceea ce mă rugam să nu facă. Intră în casă. Străbătu bucătăria. Apoi ajunse pe un coridor. Se opri brusc atunci când îl surprinse pe tatăl meu târându-și picioarele spre scările care duceau la primul etaj. Și când tata începu să urce, cu spatele la aparatul de filmat, aparatul începu să urce încet în spatele lui. Mi-am dus mâinile la urechi și involuntar am început să lovesc cu piciorul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
rigid în fața mașinii. Îl imploram să se miște. Trebuie să te supui, îl imploram. Trebuie să-mi dai altă șansă. Scriitorul era pe cale să sâsâie ceva, dar l-am făcut să tacă. Apoi, ca și cum m-ar fi auzit, Robby își târî picioarele, forțându-se să zâmbească. Își luă ghiozdanul de pe umăr înainte de a deschide ușa din dreapta. - Care-i treaba? Zâmbea larg în timp ce își puse ghiozdanul jos. După ce s-a așezat a închis ușa. - Unde-i Marta? - Bun, ascultă, am început, Știu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
erau deja întinse, gura pe cale să se deschidă - iar când a început să vorbească, păpușa s-a întors din nou la mine. Am țipat și am pocnit chestia aia de pe pieptul meu, sărind în sus. Terby căzu jos și se târî sub pat. M-am ridicat în picioare, cu răsuflarea tăiată, scuturându-mă frenetic de ceva inexistent pe halatul meu sfâșiat. În afara sunetelor pe care le scoteam era liniște în casă. Apoi l-am auzit și eu. Scâncetul. - Tată? întrebă Robby
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
fără să scoată un cuvânt, neimpresionat. - Toate aparatele electrice trebuie scoase din priză, e tot ce spuse. - De ce nu întrerupem curentul de la tablou? am întrebat. - O vom face și pe asta. Echipamentul urma să fie branșat la generatorul care fusese târât în holul de la intrare și se afla acum la capul scărilor. În timp ce am purces să scoatem toate aparatele din priză, am început s-o simțim cu toții. (Am pretins că n-o simt.) Exista un alt fel de tensiune în casă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
alta foarte rapid, împărțind același craniu, asemănarea dintre cei doi bărbați nu putea fi pusă la îndoială. Era fața unui tată înlocuită de cea a fiului său. Continua să clănțăne de parcă ar fi mestecat ceva invizibil. Degetele începură să se târască pe tavan în timp ce se apropia de noi. Când începu să-și coboare brațele și Miller, și eu, am remarcat ceva. Avea un scalpel. Când s-a aruncat asupra noastră m-am întărit, ochii rămânând deschiși. - Te aud, am șoptit. Te
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
American Psycho de pe raft. Am răsfoit-o până la pagina 266, la capitolul intitulat „Un detectiv“. M-am așezat din nou pe saltea și am început să citesc Luna mai se scurge în iunie care se scurge în iulie care se târăște către august. Din cauza căldurii am avut niște vise foarte intense despre disecții, iar acum nu fac nimic, vegetez în biroul meu, cu o durere cumplită de cap și un walkman din care mă alină un Kenny G, dar lumina orbitoare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
orice mișcare dar începu să tremure în timp ce fața i se alungit devenind ca de lup. Labele din față începură să zgârie isteric și cu atâta putere una din trepte încât săreau așchii din lemnul moale, lăcuit. Am încercat să mă târăsc în susul scărilor. Câinele își lăsă capul în jos, iar când începu să privească foarte încet în sus, apropiindu-se de mine, rânjea. Am început să dau din picioare în direcția lui, gâfâind, târându-mă în sus pe spate. Câinele se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
lemnul moale, lăcuit. Am încercat să mă târăsc în susul scărilor. Câinele își lăsă capul în jos, iar când începu să privească foarte încet în sus, apropiindu-se de mine, rânjea. Am început să dau din picioare în direcția lui, gâfâind, târându-mă în sus pe spate. Câinele se opri. Câinele își ridică din nou capul și începu să urle. Globii oculari i se umflară în așa hal încât îi fură expulzați afară din orbite, atârnând de-o parte și alta a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
căscate, înecându-i fața, pătându-i dinții cu roșu. Avea acum ceva ce semăna cu niște aripi - încolțiseră lateral din dreptul coastelor câinelui. Străpunseseră coșul pieptului și acum fâlfâiau descotorosindu-se de sângele și viscerele care le îngreuia mișcările. Se târa spre mine. Continuam să dau din picioare. Și, fără nici un efort, gura înarmată cu dinți se afundă din nou în pulpa mea dreaptă, mușcându-mă. M-am cabrat, urlând, și sângele descris un arc, stropind peretele atunci când gura câinelui de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
iar câinele continua să urle. Am început să urlu și eu la el. Încă mai alunecam când m-am uitat să văd cât mai aveam până să ajung sus. Erau cam opt trepte. Am început să mă trag în sus, târându-mi piciorul zdrobit. Pe urmă am simțit arătarea sărindu-mi în spate când a realizat încotro mă îndreptam. M-am răsucit, azvârlind-o de pe mine. M-am zbătut în balta de sânge, încercând s-o țin la distanță. Am vomitat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
erau încă prea grele cu sânge și mațe și a căzut pe spate, alunecând pe scări și aterizând pe podea, zbierând în timp ce încerca să se ridice în patru labe, agitându-se ca o insectă. Ajuns sus am început să mă târăsc nebunește spre camera lui Robby din capul scărilor. Sub mine, arătarea reuși să se ridice și începu să urce pe scări după mine, clănțănind în timp ce se apropia de mine din teribilele șiruri inegale de dinți care îi umpleau acum gura
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
uitat în spate, pentru că dintr-o dată era prea multă de liniște. Dincolo de dâra de sânge ușa se încovoia spre mine. După care arătarea a început din nou să urle. Am deschis fereastra, balansându-mă pe piciorul stâng, și m-am târât pe pervaz, stropind peste tot cu sânge. Îmi amintesc că nu-mi păsa când m-am prăvălit pe fereastră. Nu va fi o cădere lungă. Va fi o evadare. Și va fi pace. Am aterizat pe gazon. N-am simțit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
la început autoritățile au numit o „căprioară jupuită“ a fost descoperită duminică după-amiază în pădurea din spatele casei. Dar nu fusese descoperită nici o dâră de sânge dinspre casă spre pădure, unde murise, ceea ce însemna că indiferent ce mă atacase nu se târâse de la etajul casei peste câmp și dincolo de primii copaci ai pădurii. (Scriitorul a menționat faptul că ceva se cățărase afară prin hornul șemineului; scriitorul a mai menționat că ceva „zburase“ peste câmp.) Veterinarul care a examinase carcasa a fost de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
delicatese unde am cumpărat ziarul Post pentru că acum îmi citeam (și pe cel al lui Robby) horoscopul (ghicește în zațul de cafea, evită tragediile, ignoră pentagramele, descifrează aluziile, reconciliază-te cu viitorul, posibilă blazare, incursiuni lunatice). Și în timp ce m-am târât anevoie spre apartament m-am oprit în mijlocul străzii și m-am întors pe loc. Cineva cântase în surdină în spatele meu, dar nu era nimeni acolo. Cântecul era atât de familiar încât m-au trecut fiorii. Nu mi-am dat seama
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
ce perle mi-a fost dat să traduc, de pildă, niște proze cu tanchiști ale unor ucraineni. Brr!” Zâmbesc strâmb. Întotdeauna se va găsi un termen de comparație care să te avantajeze. Nicolae Prelipceanu e necăjit că trebuie să-și târască bagajele dintr-un loc în altul, din cauza neglijenței gazdelor spaniole, dar, în cele din urmă, sendvișurile și berea bună îl înveselesc. Privită de pe mica terasă cu baldachin, unde are loc recepția de primire, exotica grădină botanică pare o oază tihnită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
de detalii pitorești. A mai fost la Paris. În sfârșit, coborâm din autocar și pornim, à pied, într-o procesiune lungă printr-un cartier lăturalnic, aproape muncitoresc, nici n-ai fi zis că ești la Paris. Ciudată idee să fim târâți în această... pustietate, n-o fi având orașul ăsta colțuri mai ospitaliere? Trecem pe lângă un canal afluent al Senei, traversăm o peluză în care un grup de tineri de culoare se amuză făcând acrobație și ajungem la o construcție-circ, un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
ingurgitării permanente de licori euforizante. În starea aceasta, echivocă, „descinderea” la Moscova trebuie să i se pară un autentic moment de triumf personal, cu care se identifică pe bună dreptate. Dar dincolo de asemenea excepții, părem mai curând o ceată dezordonată, târându-și fiecare, ca pe propria cruce, boccelele spre autobuz. VASILE GÂRNEȚ: La intrarea în hotelul Rossia, lângă Piața Roșie, unde vom sta, tinere în costume naționale ne invită la dans. Mai toți refuză, doar scriitorii cehi și Fatos Kongoli, albanezul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
nu intrăm în conflict, cel puțin în „primul an”! Nu bănuiam că va trebui să părăsesc revista protestând de la Paris, după „Tezele din Iulie” și împotriva lor, începutului declarat al dictaturii personale, unică în țările est-europene, dictatură care avea să târască nu numai cultura, dar întreaga națiune într-o criză catastrofică, cu urme până azi!, dar i-am oferit o rubrică permanentă unde Matei scria ce voia, nu rareori chiar și contra gustului meu!Ă: - Nu are rost, răspundea Raicu reproșului
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
ne mișcam printre oamenii și clădirile acelui deceniu de parcă am fi dansat într-un carnaval venețian, posesori de palate și de bijuterii fastuoase, ușori și încântați nu numai de existență, dar și de noi înșine, de lutul nostru ce ne târăște, în pubertate și adolescență, prin atâtea confuzii, mlaștini ideatice, temnițe culturale și neînțelegeri dureroase ca o rană de cuțit... Eram, de fapt, spre ghinionul și spre norocul nostru triumfător, niște adolescenți întârziați în „boala lor de origine divină”, cum cânta
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]