KorAP: Find »[drukola/base=adversar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...208 209 210 ...502 >

12,537 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

în picioare și îi îndemnau furioși pe cei doi gladiatori să lupte, neadmițând nici o pauză în spectacolul care trebuia să fie tot timpul excitant. Pentru cei ce sfidau moartea în arenă, strigătele de nemulțumire reprezentau un pericol mai mare decât adversarul, iar gladiatorii știau asta. Flamma privi mulțimea și se ridică încet, arătându-și corpul superb, aproape gol, lipsit de echipamentul greoi al secutor-ului. Ridică brațele, îndreptând armele spre cer și scoțând un strigăt asemenea celor pe care le scoteau barbarii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
umărul stâng, iar coiful abia se ivea deasupra marginii superioare a scutului, atât cât să-i îngăduie luptătorului să vadă. Flamma simulă un atac la cap, apoi schimbă brusc direcția și îndreptă tridentul spre tibia lui Valerius. Acesta intui mișcarea adversarului și simulă că-și apără capul, dar imediat ce tridentul se îndreptă în jos, spre el, întinse scutul, prinse arma lui Flamma și o izbi puternic de pământ, cum îl învățase Proculus. Mișcarea de apărare, pe care Valerius o executase rapid

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
să zboare din mâna lui Flamma. Acesta se dădu înapoi câțiva pași, deposedat de principala sa armă și uimit de abilitatea cu care începătorul reacționase la atacul său. Ignorând strigătele entuziasmate ale publicului, Valerius se hotărî să profite de debusolarea adversarului. Înaintă repede, cântări dintr-o privire poziția lui Flamma, apoi, cu un gest neașteptat, îi înfipse brusc vârful pumnalului în umăr, în punctul în care știa că rana nu era gravă, dar era foarte dureroasă. Sângele țâșni. Flamma scoase un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
semn lui Flamma să-și ia tridentul și să continue lupta de la egal la egal. Publicul era în delir. Umilit de clemența lui Valerius, Flamma luă tridentul, vădit furios. Începu să atace cu mai multă atenție, țintind când spre scutul adversarului, când spre capul acestuia. Umărul continua să-i sângereze, dar Flamma nu părea să-și dea seama. Continuă să fenteze. Valerius nu reacționă. Echipamentul greu, scutul roșu, masca lugubră care îi acoperea fața îi dădeau un aer misterios și neliniștitor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
înțeles că se gândea unde să-l înfigă. 32 Valerius continua să se uite, parcă hipnotizat, la sângele ce se prelingea pe brațul lui Flamma. Incapabil să lupte, se gândea la ce simțise în momentul când înfipsese pumnalul în corpul adversarului. Știa exact unde se va duce lama, dar de data asta nu era lama chirurgului care vindeca - era lama mortală a gladiatorului. Înțelesese care era destinul lui în clipa când folosise pumnalul ca să rănească un om hotărât să ucidă. Valerius

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
din urmă, păru că se trezește. Își dădu seama că Flamma era foarte aproape și că, dacă ar fi atacat, i-ar fi îngăduit rețiarului să arunce cu ușurință plasa din partea stângă. Plasa aceea constituia principalul obstacol dintre el și adversar. Trebuia să se apropie încă puțin, doar doi pași, și să atace rapid, fără să-i lase rețiarului timp să arunce plasa. Dar dacă se apropia prea mult, intra în raza de acțiune a tridentului, care îi putea lovi scutul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Sări în stânga, rotindu-se. Atinse cu spatele scutul lui Valerius și continuă să se rotească, până când ajunse în poziția inițială, apoi încercă să-l lovească pe secutor în spate cu tridentul. Dar Valerius știu să profite de pe urma fentei spectaculoase a adversarului. Evită tridentul și schimbă brusc direcția de alergare. Îl atacă pe Flamma, îi înfipse sica în coapsă și se retrase repede. Privi impasibil carnea sfâșiată și sângele care țâșnea, lăsând o dâră roșie pe nisip. Flamma rămase o clipă împietrit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
ochii și șopti: — Păzește-te de Mucianus așa cum te păzești de Vitellius. Antonius o ținu strâns de mână cât timp ea îi povesti despre Valerius, care acum era un secutor faimos în arena de la Roma. Îi povesti că își învingea adversarii de fiecare dată și că nu-i omora pe cei învinși, ceea ce-l înfuria pe Vitellius. Se zvonește că Vitellius așteaptă să-l vadă pe Valerius ucis de adversarul lui, dar că asta nu se întâmplă niciodată. Și e din ce în ce mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
secutor faimos în arena de la Roma. Îi povesti că își învingea adversarii de fiecare dată și că nu-i omora pe cei învinși, ceea ce-l înfuria pe Vitellius. Se zvonește că Vitellius așteaptă să-l vadă pe Valerius ucis de adversarul lui, dar că asta nu se întâmplă niciodată. Și e din ce în ce mai bun, din ce în ce mai îndrăzneț... — Ce nume a luat? — Orpheus. — Orpheus... suspină Antonius. Valerius continuă să o iubească pe Velunda. Nu întâmplător a ales numele ăsta. În miturile noastre, Orpheus coboară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
să-i bată cu putere, fiindcă revedea trupul lui Salix în arena de la Augusta. Skorpius, la rândul lui, păstra distanța, invidios, ziceau unii, pe Valerius, care era faimos atât pentru că-l atacase pe împărat, cât și pentru că nu-și ucidea adversarii în arenă. — Ce zici? întrebă Skorpius, amenințându-l cu pumnul. — Eu abia aștept să te înfrunt în arenă, răspunse Valerius zâmbind disprețuitor. Numai că împăratul nu vrea ca noi doi să luptăm. N-ai aflat asta? — Ești fratele legatului Antonius

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
siguri de victorie, nu mâncau, ca să fie mai agili și mai rapizi în atac și în apărare. Mulțimea se aduna în jurul gladiatorilor care, după ce goleau mesele, începeau să graveze pe plăcuțe de metal invocații către zeii lor sau injurii la adresa adversarului pe care urmau să-l întâlnească. Înainte de luptă, plăcuțele erau ascunse sub pământ, într-un loc oarecare din Ludus, pentru ca zeii infernali să le citească și să țină cont de ele. Spectacolul pe care acei morituri îl dădeau în afara arenei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
atrăgea poporul mai mult decât fiarele și animalele extraordinare de la vivarium-ul împăratului, care erau aduse cu mari cheltuieli din cele mai îndepărtate provincii. Toți voiau să-l vadă de aproape pe Orpheus, secutor-ul care, deși învingea întotdeauna, nu-și omora adversarii, sfidându-l pe împărat. Voiau să-l atingă pe cel care, în Gallia, avusese curajul să sară la gâtul lui Vitellius. Voiau să-i ceară leacuri, știind că era medic. Iar femeile îl doreau. Valerius scăpă cu greu de mulțimea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
înfrântă armata infamului Otho și la triumful eroicelor noastre legiuni! Dar asta a fost acum câteva luni..., bolborosi tracul, privindu-l rugător pe Valerius. Acesta îi zâmbi: — Stai liniștit... O să ne descurcăm. Prefer să lupt de unul singur împotriva unui adversar, izbucni Ursus, un rețiar plin de cicatrice, și-și ridică brațul păros într-un gest amenințător. Fac pe mine de frică... Mie mi-e teamă când nu știu ce mă așteaptă! protestă. — O să ne descurcăm, repetă Valerius, schimbând o privire neliniștită cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
dâră de sânge. — Acum! îi șopti Marcus lui Valerius. În clipa următoare, gladiatorii othonieni ieșiră din tufișuri și se năpustiră cu săbiile ridicate asupra mașinilor de război. Soldații erau înarmați cu scuturi și săbii. Valerius se trezi prins între doi adversari. Îl desfigură pe primul, tăindu-i fața de la o ureche la alta, cu același gest - pe care nu-l uitase - cu care, într-o zi de decembrie din același an, barbarul acela tăiase fața unui soldat roman, sub privirile lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
mâinile încleștate pe balustrada pulvinar-ului. Flamma și ai lui ajunseseră în vârful colinei. Flamma se năpusti asupra tracului și, cu o lovitură năprasnică în coif, îl făcu să se prăbușească. Întorcându-se ca o furie, înfipse spada în pântecele unui adversar, apoi în pieptul altuia. Lupta cu disperare, văzându-i pe tovarășii săi căzând unul după altul. Își redobândi calmul, luă sabia și îl atacă pe trac, dar acesta se feri și coborî panta în fugă, strecurându-se printre castrapila. Ajunse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
în fugă, strecurându-se printre castrapila. Ajunse la tovarășii săi, prinși în lupte corp la corp. Peste puțin timp, veni și Flamma cu oamenii lui. Valerius striga, îndemnându-și tovarășii, ataca, apoi se retrăgea în spatele mașinilor de război, își rănea adversarii fără să-i ucidă, doborându-i cu lovituri de scut și de lance; prin eschive abile îi atrăgea pe dușmani spre canal, îi împingea, după cum îl sfătuise Listarius, spre porțiunile de nisip mai întunecate, unde vitellienii se prăbușeau. Pe alții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
eschive abile îi atrăgea pe dușmani spre canal, îi împingea, după cum îl sfătuise Listarius, spre porțiunile de nisip mai întunecate, unde vitellienii se prăbușeau. Pe alții îi făcea să cadă în apă. Luptă cu o furie sălbatică, atent la mișcările adversarilor, cu gândul la fratele său, care, pe câmpia de la Bedriacum, încheiase probabil o bătălie de mare însemnătate pentru cursul istoriei. Se întrebă de sute de ori, tot mai furios, dacă Antonius învinsese sau pierduse. Cu o lovitură abilă în șoldul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
fără ezitare. Mulțimea era în delir. Strigătele ei îi amețeau pe luptători. Sângele îmbiba pământul. Valerius se trezi față în față cu Flamma. — Ticălosule! — Pui de cățea! Te omor pe loc! Flamma se năpusti în față, dar nu întâlni trupul adversarului și căzu. Valerius, care îi evitase lovitura, ajunse în spatele lui și îi smulse coiful cu atâta violență, încât aproape că îi frânse gâtul. Când putu să respire iar, Flamma se simți înșfăcat de păr, aruncat la pământ și târât. Încercă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
învinge. Valerius își îndoi brațul de mai multe ori, să se asigure că manșonul era bine pus. — Nu ucid, știi doar. Nu avea idee spre ce anume îl conducea destinul, dar știa cu siguranță că nu trebuia să-și ucidă adversarul, fiindcă așa îi poruncea glasul acela. „Nu-l ucide...“ Auzea cuvintele acelea în somn și la sfârșitul fiecărei lupte, când ridica pumnalul, avându-l la picioare pe gladiatorul învins. — Nu ucid. Atunci te va ucide el pe tine! replică Marcus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Ca să-l vadă pe marele Skorpius luptând împotriva marelui Orpheus... Asta îi ațâță cel mai tare. Toți pariază sume enorme, și te avertizez că mai mulți pariază pe Skorpius decât pe tine. Asta îl va însufleți și mai mult pe adversarul tău, îl va face și mai periculos. Valerius ridică piatra pe care o purta la gât și o privi: era transparentă ca o piatră magică. Dacă aș ucide, ceva s-ar frânge în sufletul meu... Ar dispărea o parte din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
magică a naturii, spiritelor și tărâmului de dincolo. Nu ucid, repetă. Zâmbi, vârând amuleta sub veșminte. — Valerius, spuse Marcus dezolat. Dacă te gândești că nu vei ucide, vei fi mai vulnerabil. Lama pumnalului tău nu se va afunda în trupul adversarului, încercând să-l ucidă. Skorpius va învinge. Dacă învinge Skorpius, o să mor. Valerius respiră adânc. Simți aerul pătrunzându-i în plămâni de parcă s-ar fi născut în clipa aceea. „Viața...“, se gândi, închizând ochii. Iubea cu pasiune viața. Și o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
care e punctul slab al lui Skorpius? — L-ai văzut luptând de atâtea ori... După tine, care ar fi? — Nu urmează o tactică anume. De fiecare dată când îl privesc luptând, mă surprinde. — În asta stă puterea lui: își dezorientează adversarul. Valerius îi aruncă lui Marcus o privire amuzată. — Vrei să spui că Skorpius e invincibil, ca tine? — Cred că azi, mai mult ca niciodată, va trebui să-ți aduci aminte că ești medic. Lovește-l unde știi tu și cât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Valerius se ridică și îi aruncă lui Marcus o privire indescifrabilă. În arenă intrară gimnaștii. După luctatio veniră luptele de pugilat, apoi cele de pankration, în care toate mișcările erau îngăduite, dar nu aveai voie să înfigi degetele în ochii adversarului. În cele din urmă, își făcură apariția atleții care practicau pugilatul cu arme; erau aproape goi și încercau să-și învingă adversarul sfâșiindu-i carnea cu lamele ascuțite fixate pe mănușile de luptă. Mulțimea izbucni în strigăte, din ce în ce mai ațâțată la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
cele de pankration, în care toate mișcările erau îngăduite, dar nu aveai voie să înfigi degetele în ochii adversarului. În cele din urmă, își făcură apariția atleții care practicau pugilatul cu arme; erau aproape goi și încercau să-și învingă adversarul sfâșiindu-i carnea cu lamele ascuțite fixate pe mănușile de luptă. Mulțimea izbucni în strigăte, din ce în ce mai ațâțată la vederea sângelui care îmbiba nisipul. Chipuri desfigurate, pântece spintecate, urechi și nasuri tăiate dintr-o lovitură... La fiecare rană, la fiecare mutilare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
mare decât trupul. În ultimul moment, secutor-ul se aplecă să-și lege șireturile de piele ale sandalelor, prefăcându-se că se ferește de plasă, care căzu peste arbitru. Hohotele mulțimii păreau să nu se mai sfârșească. Actorul rețiar își imobiliza adversarul și, în timp ce ridica mândru brațul pentru a-i da lovitura finală, îl izbea în față pe arbitru, în râsetele publicului. Când incitatores văzură că publicul intrase în atmosfera jocurilor, bătând continuu din palme și din picioare, trâmbițele anunțară începului luptelor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]