5,312 matches
-
semnele de indicație orizontale. înseamnă semne "han", aici "han" fiind sinonim cu „China” sau cu „chinezii”. Aici trebuie menționat faptul că limba chineză clasică și limba japoneză clasică erau două limbi total diferite. Nu semănau nici din punct de vedere gramatical, nici din punct de vedere al vocabularului, nici din punct de vedere al sunetelor. Scrierea, sub formă de semne chinezești, a fost introdusă în Japonia, prin intermediul Coreii, în secolul al VI-lea d.H. Japoneza se scria pe atunci numai cu
Scrierea japoneză () [Corola-website/Science/317299_a_318628]
-
astăzi la stabilirea ordinii în care apar cuvintele într-un dicționar japonez. La școală, copiii învață să scrie mai întâi hiragana și katakana, și apoi kanji. În textele destinate adulților, hiragana este folosită în special pentru prefixe, sufixe, alte particule gramaticale (numite "okurigana") sau pentru acele cuvinte japoneze pentru care nu există un semn kanji, sau există dar este folosit doar rar. În scrisori nu se folosesc multe semne kanji, din respect față de destinatar, față de care ar fi un act de
Scrierea japoneză () [Corola-website/Science/317299_a_318628]
-
spunea în acest sens: "De la edițiuni de texte mai cu seamă nu trebuie să lipsească niciodată un indice de citate și unul de mărturii [...], un indice de cuvinte necunoscute, rare sau interesante dintr-un punct de vedere oarecare și unul gramatical și, în fine, un indice de nume proprii și de lucruri (Russo, 1912, p.83)." Orice fel de indice ar fi, pe baza acestuia se pot găsi informații deosebit de utile, într-un timp foarte scurt, despre o anumită personalitate, localitate
Lucrare de licență () [Corola-website/Science/321905_a_323234]
-
În lingvistică, negația este un proces sau o construcție care exprimă în mod tipic contrazicerea înțelesului total sau parțial al unei propoziții. „Negație” are și sensul de cuvânt cu care se realizează negația, numit „cuvânt negativ”. Negația gramaticală poate fi totală, realizându-se prin negarea predicatului și exprimându-se astfel o judecată care poate fi parafrazată prin „este fals că” + judecata pozitivă. Exemplu: "Je ne le connais pas" „Nu-l cunosc” = "Il est faux que je le connaisse
Negație (gramatică) () [Corola-website/Science/316336_a_317665]
-
este un cuvânt care, prin elementele sale sonore, imită cu aproximație un sunet sau un zgomot. Imitarea propriu-zisă, nelingvistică, a unui sunet sau zgomot nu se confundă cu onomatopeea. Aceasta se integrează în sistemul fonologic și uneori și în sistemul gramatical al limbii. le și cuvintele onomatopeice au o motivație naturală, de aceea sunt excepții de la regula conform căreia semnul lingvistic este în general arbitrar, adică nu există legătură între forma sonoră și ceea ce redă. În gramaticile limbii române onomatopeele sunt
Onomatopee () [Corola-website/Science/316388_a_317717]
-
și zgomotele sunt redate la fel sau asemănător într-un număr de limbi, dar nu în toate, diferențele putând fi foarte mari, deși aceste cuvinte sunt motivate natural. Exemple pentru glasul cocoșului: În general, onomatopeele nu se integrează în sistemul gramatical, dar sunt și excepții. Unele pot avea funcții sintactice în propoziție, rămânând onomatopee ca formă: O limbă precum engleza, pe lângă că produce mai multe onomatopee decât limba franceză, de exemplu, le și integrează mai ușor din punct de vedere gramatical
Onomatopee () [Corola-website/Science/316388_a_317717]
-
gramatical, dar sunt și excepții. Unele pot avea funcții sintactice în propoziție, rămânând onomatopee ca formă: O limbă precum engleza, pe lângă că produce mai multe onomatopee decât limba franceză, de exemplu, le și integrează mai ușor din punct de vedere gramatical. Aceasta se face prin conversiune, adică prin schimbarea clasei lexico-gramaticale, cuvântul integrându-se astfel și în sistemul sintactic. Astfel "splash" „pleosc” (onomatopee) devine "splash" „împroșcare” (substantiv), "to splash" „a împroșca”; a cădea, a se bălăci” (într-un lichid) (verb). În
Onomatopee () [Corola-website/Science/316388_a_317717]
-
Diateza este o categorie gramaticală flexionară caracteristică verbului, care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical, procesul exprimat de verb, agentul procesului (care poate fi diferit de subiectul gramatical) și obiectul acestuia. În gramaticile tradiționale ale limbii române, unii autori iau în seamă diateza activă, diateza
Diateză (gramatică) () [Corola-website/Science/316393_a_317722]
-
Diateza este o categorie gramaticală flexionară caracteristică verbului, care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical, procesul exprimat de verb, agentul procesului (care poate fi diferit de subiectul gramatical) și obiectul acestuia. În gramaticile tradiționale ale limbii române, unii autori iau în seamă diateza activă, diateza pasivă și diateza reflexivă, iar alții acceptă caracterul reflexiv al
Diateză (gramatică) () [Corola-website/Science/316393_a_317722]
-
Diateza este o categorie gramaticală flexionară caracteristică verbului, care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical, procesul exprimat de verb, agentul procesului (care poate fi diferit de subiectul gramatical) și obiectul acestuia. În gramaticile tradiționale ale limbii române, unii autori iau în seamă diateza activă, diateza pasivă și diateza reflexivă, iar alții acceptă caracterul reflexiv al unor verbe, dar contestă existența diatezei reflexive. Această diateză arată că procesul este
Diateză (gramatică) () [Corola-website/Science/316393_a_317722]
-
tradiționale ale limbii române, unii autori iau în seamă diateza activă, diateza pasivă și diateza reflexivă, iar alții acceptă caracterul reflexiv al unor verbe, dar contestă existența diatezei reflexive. Această diateză arată că procesul este realizat sau enunțat de subiectul gramatical, atunci când există un asemenea subiect, și este suferit de obiect, dacă acesta există, diferit de subiectul gramatical. Se distinge formal de celelalte diateze prin lipsa vreunui morfem specific. Verbele active pot fi: Această diateză arată că subiectul gramatical suferă procesul
Diateză (gramatică) () [Corola-website/Science/316393_a_317722]
-
alții acceptă caracterul reflexiv al unor verbe, dar contestă existența diatezei reflexive. Această diateză arată că procesul este realizat sau enunțat de subiectul gramatical, atunci când există un asemenea subiect, și este suferit de obiect, dacă acesta există, diferit de subiectul gramatical. Se distinge formal de celelalte diateze prin lipsa vreunui morfem specific. Verbele active pot fi: Această diateză arată că subiectul gramatical suferă procesul realizat de un autor neprecizat sau de un complement de agent, altul decât subiectul gramatical. Această diateză
Diateză (gramatică) () [Corola-website/Science/316393_a_317722]
-
de subiectul gramatical, atunci când există un asemenea subiect, și este suferit de obiect, dacă acesta există, diferit de subiectul gramatical. Se distinge formal de celelalte diateze prin lipsa vreunui morfem specific. Verbele active pot fi: Această diateză arată că subiectul gramatical suferă procesul realizat de un autor neprecizat sau de un complement de agent, altul decât subiectul gramatical. Această diateză are ca morfem verbul auxiliar "a fi", verbul de conjugat fiind la participiu, acordat cu subiectul. Exemple: Pot fi puse la
Diateză (gramatică) () [Corola-website/Science/316393_a_317722]
-
de subiectul gramatical. Se distinge formal de celelalte diateze prin lipsa vreunui morfem specific. Verbele active pot fi: Această diateză arată că subiectul gramatical suferă procesul realizat de un autor neprecizat sau de un complement de agent, altul decât subiectul gramatical. Această diateză are ca morfem verbul auxiliar "a fi", verbul de conjugat fiind la participiu, acordat cu subiectul. Exemple: Pot fi puse la diateza pasivă verbele active tranzitive, complementul direct de la diateza activă devenind subiect, iar subiectul - complement de agent
Diateză (gramatică) () [Corola-website/Science/316393_a_317722]
-
În lingvistică, timpul este o categorie gramaticală specifică verbului, care indică unde se plasează acțiunea, întâmplarea sau starea exprimate de acesta pe axa timpului, în sensul din fizică al acestuia. Plasarea acțiunii pe axa timpului poate fi făcută în raport cu momentul vorbirii, acesta fiind prezentul din punctul de
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
în această perspectivă fiind vorba de simultaneitate, anterioritate și posterioritate față de acel moment, exprimate prin timpuri numite relative sau prin forme temporale folosite cu valoare relativă. Între diferite limbi pot exista diferențe importante privind felul în care se exprimă timpurile gramaticale. În unele sunt relativ multe forme temporale marcate morfologic prin afixe și/sau verbe auxiliare, putând fi folosite și adverbe de timp, în altele sunt mai puține, valorile lor reieșind cu ajutorul adverbelor și/sau din context. De exemplu limba franceză
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
bogată în forme verbale temporale decât limba română. Numai la modul indicativ, prima are 15 forme temporale, pe când a doua - zece forme. Alt exemplu, limba maghiară, are numai trei forme temporale la indicativ: prezent, trecut și viitor. Relația dintre timpul gramatical și timpul real nu este totdeauna univocă, adică una sau alta dintre formele verbale temporale nu indică timpul pe care îl denumește termenul respectiv. Astfel, în limba engleză, forma numită "present continuous" „prezent continuu” poate exprima și o acțiune viitoare
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
acțiune în desfășurare. Și în română forma de prezent poate avea valoare de viitor sau de trecut (vezi mai jos), de asemenea și în limbile din diasistemul slav de centru-sud. Există și forme verbale temporale echivalente din punct de vedere gramatical, care diferă numai prin registrul de limbă în care sunt folosite. Este cazul, de exemplu în română, al formelor de viitor: "am să adun / o să adun" (registrul curent) - "oi aduna" (registrul familiar) - "voi aduna" (registrul elevat). Neconcordanța dintre timpul gramatical
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
gramatical, care diferă numai prin registrul de limbă în care sunt folosite. Este cazul, de exemplu în română, al formelor de viitor: "am să adun / o să adun" (registrul curent) - "oi aduna" (registrul familiar) - "voi aduna" (registrul elevat). Neconcordanța dintre timpul gramatical și timpul real este evidentă în unele limbi și în cazul formelor temporale folosite cu valoare relativă. De exemplu în limba sârbă, ca și în română, forma de prezent folosită într-o propoziție subordonată al cărei verb regent este la
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
În unele limbi, anumite forme temporale pot fi folosite pentru a indica altceva decât timpul. Un exemplu în engleză este "I wish I knew", unde verbul are forma de "past-tense" „timpul trecut”, dar exprimă o acțiune dorită în prezent. Categoria gramaticală a timpului este legată de cea a aspectului. De pildă în limbi slave, precum cele din diasistemul slav de centru-sud, în care aspectul este o categorie gramaticală sistematic exprimată mai ales prin afixe care formează perechi de verbe, unul de
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
forma de "past-tense" „timpul trecut”, dar exprimă o acțiune dorită în prezent. Categoria gramaticală a timpului este legată de cea a aspectului. De pildă în limbi slave, precum cele din diasistemul slav de centru-sud, în care aspectul este o categorie gramaticală sistematic exprimată mai ales prin afixe care formează perechi de verbe, unul de aspect imperfectif, celălalt perfectiv, există unele restricții de asociere a timpului cu aspectul. Astfel, un verb perfectiv de regulă nu poate fi folosit la prezent într-o
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
poate fi folosit la prezent într-o propoziție principală, și nici la imperfect. În limbi în care aspectul nu este marcat în acest fel, cum sunt de exemplu limbile romanice, și ale căror gramatici tradiționale nici nu tratează această categorie gramaticală, aspectele sunt totuși exprimate tocmai prin anumite forme temporale. Astfel, în limba română se poate vorbi de timpuri durative, cum este imperfectul, și de timpuri momentane, cum este perfectul simplu și perfectul compus. Limba română are mai puține forme verbale
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
În lingvistică, modul este o categorie gramaticală specifică verbului, care indică raportarea la realitate a acțiunii, a întâmplării sau a stării exprimate de verb: fapt, transmiterea unei informații auzite, poruncă, interdicție, dorință, eventualitate etc. În multe limbi, cum sunt limbile flexionare și cele aglutinante, modurile se exprimă
Mod (gramatică) () [Corola-website/Science/316432_a_317761]
-
și totodată predicative) și moduri nepersonale (și nepredicative). În gramaticile unor limbi, acestea din urmă nu sunt considerate moduri, ci forme nominale ale verbului. Modurile personale se caracterizează morfologic prin faptul că verbului la aceste moduri îi sunt specifice categoriile gramaticale de persoană și număr, exprimate în general prin morfeme corespunzătoare. Din punct de vedere sintactic, verbul la aceste moduri poate îndeplini funcția de predicat. În română, moduri personale sunt indicativul, conjunctivul, condițional-optativul, prezumtivul și imperativul. Modurile nepersonale sunt infinitivul, gerunziul
Mod (gramatică) () [Corola-website/Science/316432_a_317761]
-
ca infinitivul, însă ca un deziderat: "S-a apucat de cântat". Valorile diferitelor moduri nu se pot delimita exact. Un anumit mod are unele valori de bază, specifice, și unele valori secundare, nespecifice, caracteristice altor moduri, ceea ce face posibilă sinonimia gramaticală:
Mod (gramatică) () [Corola-website/Science/316432_a_317761]