1,220 matches
-
absurdității este deja atins - de 68 PRIVIND ALTFEL LUMEA CELOR ABSURDE 55. multă vreme și nu o singură dată. Este deja formulat de cei precum Pitagora și Platon, Zenon stoicul și alți filozofi, ca să reiau câteva nume invocate de Cicero. Absurditatea la superlativ reprezintă deja un domeniu bine câștigat al filozofilor, o proprietate inalienabilă. Nu poți să-i deposedezi de așa ceva, nici pe cei de altădată, nici pe cei de acum. Nu poți să depășești rostirea filozofică dacă este vorba să
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
interpretează. Să întârziem puțin aici, întrucât această din urmă frază a lui Cicero este construită în perfectă analogie cu cea de la care a plecat discuția de față. Pe de o parte, ciudățenia monstruoasă a celor visate. Pe de altă parte, absurditatea celor spuse de către filozofi, ca interpreți ai stărilor sufletești și ai viselor. Așadar, două voci discordante, prima în contrast cu „întâmplările reale“, a doua în contrast cu o „reflecție rezonabilă“. Prima se naște din adâncul somnului, a doua pretinde o judecată atentă la ea
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
filozofi ce nu sunt nicidecum „de doi bani“! Unor vise complet bizare le răspund acele minți care, deși cunosc bine logica, nu se feresc totuși de-a avea opinii extravagante. LIMITE ALE COMPREHENSIUNII 75 59. Iar Cicero, care scrie despre absurditatea unor vise și a unor interpretări filozofice, a fost el însuși un om cu destule vise - în ambele accepțiuni ale cuvântului - și cu vocație filozofică. Într-adevăr, nimic atât de ciudat încât să nu fi fost spus până acum de
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
formale ale gândirii - al noncontradicției și al identității, al rațiunii suficiente și al terțului exclus. Discută în același timp despre eroare, pe care o înțelege atât ca falsitate, cât și ca aparență a adevărului. O specie a erorii o constituie absurditatea însăși, destul de perfidă întrucât aduce cu ea tocmai aparența adevărului. Nu e greu de văzut că, de fapt, Kant nu desparte complet logica de antropologie, cel puțin în unele locuri. De pildă, atunci când consideră că, dacă i se arată cuiva
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
de adevăr“. Să acceptăm că este totuși rezonabil așa 76 PRIVIND ALTFEL LUMEA CELOR ABSURDE 60. ceva, însă ce atitudini sunt posibile în fața celor absurde? „O eroare în care aparența este evidentă și pentru intelectul comun (sensus communis) se numește absurditate. Reproșul ab surdității este întotdeauna un defect personal, care trebuie evitat, în special prin respingerea erorilor.“ Absurditatea unui enunț devine evidentă pentru simțul comun, doar că nu oricine o recunoaște și o evită. Deși oamenii pot sesiza în mod obișnuit
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
însă ce atitudini sunt posibile în fața celor absurde? „O eroare în care aparența este evidentă și pentru intelectul comun (sensus communis) se numește absurditate. Reproșul ab surdității este întotdeauna un defect personal, care trebuie evitat, în special prin respingerea erorilor.“ Absurditatea unui enunț devine evidentă pentru simțul comun, doar că nu oricine o recunoaște și o evită. Deși oamenii pot sesiza în mod obișnuit ceva absurd, nu toți sunt atenți la prezența acestuia. În astfel de cazuri, ne spune Kant, nu
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
nu i se poate demonstra propriuzis nimic, orice argument ar fi zadarnic.“ Se poate demonstra ceva doar celui care, cu ajutorul inteligenței sale, va ține cont de sensul și puterea unei demonstrații. Nu însă și omului absurd, pentru care „dez văluirea absurdității (deductio ad absurdum) nu mai este necesară“. O concluzie definitivă și oarecum tristă, gravă, cel puțin în acest loc. LIMITE ALE COMPREHENSIUNII 77 61. 62. Concluzia de mai sus pare logică. Numai că unele detalii în ceea ce spune Kant nu
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
25-29.</ref> Dacă fenomenul ar fi fără ceva care să apară, atunci nu ar mai fi fenomen, ci lucru în sine, iar gândirea s-ar vedea din nou aruncată în cea 80 PRIVIND ALTFEL LUMEA CELOR ABSURDE 67. . 68. dintâi absurditate. În același timp, nu se poate ignora nevoia ei de a se orienta către cele necondiționate, libere, de a depăși limitele experienței sensibile și ale celei formale. Prin urmare, trebuie admis că lucrul în sine nu este o simplă ficțiune
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
Deopotrivă, când se vede pe sine singura lumină ce poate clarifica atâtea probleme grave care se ivesc în această lume. Se contrazice spectaculos când formulează doctrine și teorii ultime, salvatoare. Cu fiecare teorie nouă și măreață, care se vrea definitivă, absurditatea sa tinde să devină maximă. Nietzsche a consemnat bine acest lucru. „Fanatismul cu care întreaga gândire greacă se repede asupra raționalității trădează un impas: ești în pericol, nu ai decât o unică alegere: să pieri sau - să fii absurd de
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
constatăm atunci, în grabă, că unele nu pot fi socotite nici măcar rezonabile. Iar dacă dorim să dăm exemple de idei absurde, ne orientăm imediat către zona de viață a celuilalt, a celui străin, convinși fiind că acolo vom găsi destule absurdități elocvente, strălucitoare. s-a impus deja un reflex vechi, ce constă în a identifica absurdul ca atare în lumea mentală a celuilalt. Adică a celui străin de limba în care vorbim, de credințele noastre sau de timpul în care trăim
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
celuilalt. Adică a celui străin de limba în care vorbim, de credințele noastre sau de timpul în care trăim. Când citești, să zicem, Despre viețile și doctrinele filozofilor de Diogenes Laertios (secolul al IIIlea), ai motive să te crucești de „absurditățile“ ce au umplut mintea unor învățați de seamă vreme de aproape o mie de ani. La fel și când parcurgi unele scrieri din epoca patristică, aflând, de pildă, că sensul acestei vieți constă în a te pregăti pentru moarte. Ce
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
complică și mai mult când cele de „dincolo“, socotite 90 PRIVIND ALTFEL LUMEA CELOR ABSURDE false sau absurde, se insinuează deja „dincoace“, și invers. Francis Bacon, de exemplu, ca și Voltaire mai târziu, excelează în a denunța tot felul de „absurdități“ proprii celor de dinaintea sa. Fie că se referă la omul antic, fie la cel oriental, modernul simte imediat cum, din punctul său de vedere, logica vieții istorice pare pusă între paranteze. Iar acest lucru, după cum s-a spus, are legătură
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
exact așa cum gândim noi acum? Credințele care îi susțin propriile între bări nu mai sunt credințele noastre. Câtă vreme unele dintre afirmațiile sale nu apăreau absurde celor care, în Atena acelui timp, îl auzeau vorbind, este hazardat acum să afirmăm absurditatea lor necondiționată. De fapt, ar fi absurde în mintea cui și cu privire la ce fel de viață omenească? Mai potrivit ar fi, probabil, să vedem care este modul său de înțelegere și dacă acesta a răspuns unor așteptări ale comunității de
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
neantul este de față“. Pe de o parte, asemenea „propoziții“ ar cuprinde termeni fără semnificație, pe de altă parte, termenii se neagă reciproc și complet. Avem de-a face, în consecință, doar cu spuse absurde. Lipsa de sens trece în absurditate frustă: exact aceasta ar fi marca definitivă a unor propoziții metafizice. Așadar, unele propoziții s-ar situa ineluctabil în afara spațiului logic al celor cu sens. După cum exemplifică aici Carnap, „există nimicul“, „noi cunoaștem nimicul“, „nimicul ca atare este de față
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
id="93">Cf. Martin Heidegger, Ce este metafizica?, în antologia Repere pe drumul gândirii, traducere de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, Editura Politică, București, 1988, p. 43.</ref>). Se oprește și înțelege că astfel de afirmații fac loc unor teribile absurdități. Pe de o parte, cuvântul „nimic“ este luat ilicit ca nume de obiect, iar pe de altă parte, se ajunge la o scandaloasă contra dicție în termeni. Se încalcă, pur și simplu, regulile unui limbaj corect din punct de vedere
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
care - deși stridente - sunt totuși previzibile. Poate chiar facile, precum secvența „idei verzi incolore“. Nu cred că e un exemplu prea convingător. Iar dacă va fi rostită cu o intenție anume, să zicem de-a oferi celuilalt un exemplu de absurditate, nu mai apare lipsită de sens. Unele experimente literare, așa cum știm, au mers mult mai departe în această privință. Se pot întâlni ușor exemple asemănătoare sau, poate, mai inspirate. Revenind, de pildă, la proza literară, precum cea a lui Urmuz
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
și incolore dorm furios“), deși incongruente din punct de vedere elocuțional, „pot fi, totuși, adecvate: prima, ca glumă, a doua ca poezie“. Are loc, în acest fel, o neutralizare a incongruenței ca atare. Propoziția absurdă în privința desemnării poate fi acceptabilă, absurditatea ei fiind neutralizată la nivelul sem nificației. Actul de neutralizare survine exact atunci când incongruența capătă o anume semnificație. Câtă vreme semnificația e posibilă, o spusă absurdă este acceptabilă. Mergând mai departe, cele incorecte la nivelul semnificației pot fi totuși acceptabile
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
ref> A fi rațional și a fi absurd apar acum ca mo duri exclusive prin înțelesul lor. Iar libertatea ajunge văzută „în sensul indiferenței de alegere“. Consecințele acestei idei pot contraria pe oricine: „pe planul existenței umane se ajunge la absurditatea ca omul să fie neutru între ființă și neființă, adică între sine, între singurul său sine posibil, și altceva“. În același timp, există riscul de a rămâne fixat într-o anumită logică și a pierde sensul dialogic al filozofiei. E
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
să credem acest lucru, de vreme ce credința caută incomprehensibilul, și tocmai de aceea este cert, de vreme ce credința este mai sigură decât rațiunea, Tertulian nu a spus nimic original. Dacă, dimpotrivă, înțelegem literal acest dublu quia, textul său va spune că tocmai absurditatea dogmei este cea care îndeamnă la acceptarea credinței, așa cum imposibilitatea îi garantează certitudinea. Oare așa a gândit Tertulian? Putea să PARADOX ȘI NONSENS 147 147. o facă. Dacă asta a vrut să spună, posteritatea nu l-a trădat când i-
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
i-a rezumat poziția în formula lapidară pe care totuși nu a scris-o: Credo quia absurdum. Gândire întru totul originală de astă dată, dar e greu de crezut că cineva, fie el și orator, a așezat criteriul adevărului pe absurditate.“ Cu aceste mențiuni, Gilson anunță deja două interpretări posibile ale acelui quia din enunțurile lui Tertulian. Să ne oprim puțin la fiecare dintre ele. Cea dintâi interpretare posibilă se sprijină pe teza că actul de credință, întrucât accede la cele
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
ar fi reafirmat un contrast de limită între credință și rațiune. A doua interpretare pare ceva mai subtilă. Acel quia poate fi înțeles într-un sens cauzal tare: „tocmai deoarece“. În acest caz, textul lui Tertulian ne spune că „tocmai absurditatea dogmei este cea care îndeamnă la acceptarea credinței, așa cum imposibilitatea îi garantează certitudinea“. Criteriul adevărului l-ar oferi de această dată absurditatea însăși, ceva ce apare imposibil minții omenești. O astfel de interpretare, stranie și originală, nu ar fi exclusă
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
înțeles într-un sens cauzal tare: „tocmai deoarece“. În acest caz, textul lui Tertulian ne spune că „tocmai absurditatea dogmei este cea care îndeamnă la acceptarea credinței, așa cum imposibilitatea îi garantează certitudinea“. Criteriul adevărului l-ar oferi de această dată absurditatea însăși, ceva ce apare imposibil minții omenești. O astfel de interpretare, stranie și originală, nu ar fi exclusă pentru vremea lui Tertulian. Numai că, adaugă Gilson, e greu de crezut că un învățat creștin, deși orator admirabil, ar fi asumat
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
însăși, ceva ce apare imposibil minții omenești. O astfel de interpretare, stranie și originală, nu ar fi exclusă pentru vremea lui Tertulian. Numai că, adaugă Gilson, e greu de crezut că un învățat creștin, deși orator admirabil, ar fi asumat absurditatea drept criteriu al adevărului.<ref id="148">Cf. Pierre Bühler, „Tertullian: the Teacher of the «credo quia absurdum»“, în Jon Stewart, Kierkegaard and the patristic and medieval traditions, Ashgate Publishing, Aldershot, 2008, pp. 131-142.</ref> E greu de crezut, într-
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
ȘI NONSENS 153 152. 153. de moarte. În această privință, nu l-aș urma pe Étienne Gilson, dator unei maniere prea moderne de a privi lucrurile. Tertulian nu spune că actul de credință lasă departe orice rațiune. Nici că tocmai absurditatea dogmei îți cere să crezi în ea. Pur și simplu, readuce în față cuvântul Crucii și nebunia lui cu totul aparte, urmând ceea ce spune Apostolul. Cei trei termeni decisivi - pudendum, ineptum și impossibile, din V, 4 - își au locul de
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
legii“. O distinge totuși prin întuneric, cu puțin timp înainte de a-și da sufletul. Aș crede, din aceste motive, că povestirea este asemeni unei pilde vechi, precum cele orientale sau precum cele rămase de la părinții pustiei. 24. Un exemplu de absurditate minunată Reiau ceea ce am spus cu alt prilej, anume că lumea celor pe care le socotim absurde ar trebui văzută ca fiind la fel de eterogenă ca și geografia pe care o explorăm la nesfârșit. Sau 190 PRIVIND ALTFEL LUMEA CELOR ABSURDE
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]