1,639 matches
-
își pierd funcția și eficiența" îl conduce la concluzia importantă pentru organizarea operelor parodice că, pentru a se anula efectul de automatizare, "procedeul este înnoit printr-o altă funcție și o altă înțelegere. Înnoirea este analogă cu utilizarea într-o accepție nouă și într-o semnificație nouă a unui citat dintr-un autor vechi"24. Citatul ca fundament al intertextualității, iată o nouă trimitere către teoriile postmoderne care, preluând ideea, o înglobează la capitolul "reciclării" subiectelor și al compunerii întregului din
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
din caracterul inițial parodic, reușind să se metamorfozeze în creații discutabile prin prisma valorii intrinseci tocmai spre a nu fi acuzate de o formă de dependență mimetică de modelul imitat. "În poetica aristoteliană, mimesisul este marcat de concurența dintre două accepții ale conceptului: mimesis al conținutului, ca reflectare în conformitate cu realitatea, ceea ce presupunea un control al calității de adevăr sau fals exercitat asupra procesului imitativ, și mimesis al formei (sau a expresiei), ca idealizare și depășire a realității, întrucât reprezentările, cel puțin
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
prin recurs la metafora "sistemului solar..." (Ioan Milică, Lumi discursive, 2013 http: //www.academia. edu/8264659/Metafora stiintifica extras din Lumi discursive Resemantizarea diferitelor straturi metaforice, metamorfozele conceptuale (produse la nivelul reprezentării) determină "migrația" constructelor metaforice de la o disciplină la alta, acestea "fiind reînvestite cu noi accepții și valori". "Planul interacțiunii cu receptorul" are în vedere contactul "retoric" dintre emițător și receptor. Din această perspectivă "tipurile de conceptualizare și exprimare metaforică se schimbă în timp asemenea modelelor..." (idem). Ioan Milică reține patru clase tematice ale desemnărilor metaforice
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
oprim asupra subclasei prefixelor rare este că ab- (abs-), ex- (e-), epi-, hipo- (ipo-); hiper/ hipo; infra; meta-, para, peri-, dia-, per, sin- (sim-) intrând în structuri derivate în limbile latină/ greacă își confirmă statutul de formanți semantici numai prin accepția lor originară. O abordare lingvistică ar putea oferi câteva argumente. Relațiile sintagmatice se desfășoară pe axa contiguității și sunt condiționate de caracterul linear al semnului (prin semnificant) și al enunțului lingvistic. Saussure considera raporturile sintagmatice raporturi in praesentia, bazate pe
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
alta, de la un lector la altul. 2. ELEMENTE DE STRUCTURARE A UNIVERSULUI FICȚIONAL 2.1. Teme și motive literare Tema operei literare (fr. thème, lat. thema - „subiect“) este un concept vizând aspecte generale ale realității, transfigurate în creația artistică. În accepție modernă, tema reprezintă o schemă foarte generală spre care conduc situațiile și motivele dintro operă. La nivelul literaturii, temele se dezvoltă ca „serii hipertextuale“ (Gérard Genette), în func ție de modelul cultural al fiecărei epoci sau de codul estetic al
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
uneori tragic, care nu exclude însă elementele comice. Urmărind destinele nefericite ale unor personaje caracterizate complex, drama reliefează în mod pregnant noțiunea de „dramatism“, fiindcă „im plică în mod necesar confruntarea polemică, lupta“ (Adrian Marino, Dicționar de idei literare). - În accepția modernă a cuvântului, drama sa configurat în sec. al XVIIIlea („drama burgheză“ ilustrată de Diderot și de Lessing), dar șia aflat strălucirea în epoca romanticilor. Aceștia au creat drama istorică și drama sentimentală, ca reacție la rigorile esteticii clasicismului impuse
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
strofa finală - și dorm adânc, și dorm mereu - se construiește pe laitmotivul adormirii, sugerat în textul poetic printrun bogat câmp lexical. La nivel semantic, metafora verbală dorm sem nifică hibernarea, similară morții, conturând una din temele simboliste fundamen tale. În accepția poetului, acest somn anulează viața însăși, idee accentuată de determi nan tele adverbiale adânc și mereu ale verbului dorm. Hiperbola nemărginirile polare sugerează vas titatea spațiilor boreale, conturând un tablou hibernal care nu predispune la reverie, ci pro voacă angoasa
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
XVI-lea, a unei forme moderne de critică socială, utopia*. în secolul al XVIII-lea, aceasta a evoluat într-o pasiune utopică, prezentă parțial și în platforma programatică a Revoluției Franceze, și în ea își are originea termenul „comunism”. în accepția sa contemporană, el echivalează cu apariția unui puternic egalitarism* care, asociat pasiunii pentru revoluție*, caută să stabilească o „comunitate a bunurilor” printr-o răsturnare socială și politică. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, avântul scientist - „știința” evoluției istoriei și a societăților
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
PCC, în aprilie 1969; eliminarea lui Lin Biao, din aprilie 1969 până în septembrie 1971. Această perioadă este cu totul excepțională prin uriașele dezordini și prin efectele lor asupra populației - mai mult de o sută de milioane de victime, în diferitele accepții ale acestui termen - și, mai ales, prin teribilul eșec cu care se soldează întrucât, departe de a înnoi raporturile dintre putere și masele populare, ea antrenează mai multe diviziuni, mai multe nenorociri, mai multă sărăcie și o indiscutabilă slăbire în fața
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
comunismului. în scrierile și discursurile comuniste din secolul XX, „clasa muncitoare” și „proletariatul” își află sensul în registre respectiv diferite. Pe de o parte, cei care trebuie apărați, „exploatații”, de cealaltă, cei care trebuie să-i apere, „revoluționarii”. Aceste două accepții trimit la dubla dimensiune sociologică și mesianică, a clasei muncitoare. Prin victoria lor, în 1917, bolșevicii* au încercat - cu un succes sigur - să-și fundamenteze legitimitatea pe dublul fapt de a vorbi și a acționa în numele clasei muncitoare și de
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
1956 la cel de-al XX-lea Congres al PCUS și, după aceea, tentativa făcută în cursul anilor 1956-1964 de către Hrușciov și de apropiații săi, pentru a debarasa regimul de cele mai staliniste din trăsăturile sale. Actualmente, termenul are o accepție mai largă și desemnează procesul complex care, atingând sferele politică, economică, socială și culturală, afectând nu numai elitele conducătoare și întreaga societate în URSS și în democrațiile populare, ci și mișcarea comunistă internațională, a încercat, în cursul anilor 1953-1964, să
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
al zilelor noastre, deși complexitatea problemelor care trebuie rezolvate implică dificultăți foarte mari. Obiectivul integrității sistemice impune conservarea biodiversității și păstrarea calității optime a structurilor social-economice, ca unice garanții ale funcționalității echilibrate a geosistemului. Obiectivul eficienței economice presupune o altă accepție a acestui indicator consacrat, care integrează respectul față de ambianța naturală cu o nouă etică socială. Obiectivul justiției sociale generează încă discuții foarte contradictorii, datorite disparităților extreme existente deja între diverse grupuri sociale sau state și care nu se pot nega
Geografia mediului by Irina Ungureanu, Valerian Dragu, Ionel Muntele, Constantin Gheorghiţă [Corola-publishinghouse/Science/880_a_2388]
-
multe personaje sau un personaj colectiv. În a n a l i z a d i s c u r s u l u i, atunci cînd se are în vedere aspectul narativ al unui text, noțiunea "actant" prezintă aceleași accepții ca în semiotica narativă. În egală măsură, termenul actant poate desemna însă și instanțele implicate în actul comunicării, prezentă fiind și forma de interactant, care trimite la locutor, respectiv interlocutor. Spre deosebire de sintagma actorii comunicării, care se referă strict la instanțele
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
o mască, aspect care, în imaginarul colectiv, a asociat rolului de actor ideea de disimulare. În spațiul occidental, femeile vor fi acceptate ca actrițe abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Începînd cu secolul al XVII-lea, accepțiile noțiunilor "actor" și "personaj" se diferențiază, termenul actor desemnîndu-l strict pe artistul care interpretează pe scenă un personaj dintr-o piesă de teatru. Supus indicațiilor scenice date de regizor, actorul este în același timp elementul central care face posibil însuși
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
de gramaticile normative, ca fiind corecte și cele incorecte. V. gramaticalitate, normă. CHOMSKY 1966; DSL 2001; VARO - LINARES 2004. CC ALTERITATE. Pentru scolastici, alteritatea reprezenta ceea ce aparține lumii externe în raport cu subiectul, fiind astfel opusul identității constituite de subiectivitate. În această accepție, alteritatea era de fapt ceea ce s-a numit mai tîrziu non-eu. Ca derivat al latinescului alter, cuvîntul alteritate sugerează semnificația de "stare sau caracter de a fi altceva", care este în concordanță cu acest conținut, dar Hegel i-a atribuit
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
non-eu. Ca derivat al latinescului alter, cuvîntul alteritate sugerează semnificația de "stare sau caracter de a fi altceva", care este în concordanță cu acest conținut, dar Hegel i-a atribuit valoarea specială de manifestare a ideii absolute în afară de sine. Această accepție dată de Hegel noțiunii "alteritate" presupune că, deși este ceva exterior, alteritatea nu este totuși ceva lipsit de relație cu elementul de raportare, față de care se plasează în afară ca ceva distinct. Plecînd de aici, lingvistul Eugen Coșeriu consideră alteritatea
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
comunicare într-o lume dată) și substanța conținutului (punerea în raport a lumii exterioare cu facultatea de a vorbi). Conținutul este analizat în dicționare și în semantica tradițională ca posibilitate de descompunere a unei expresii în mai multe semnificații sau accepții, deci pentru potențialul polisemic. Conținutul se manifestă însă și la nivelul enunțurilor, unde nu mai interesează conținutul lexical, strict denotativ al cuvintelor, ci conținutul locutiv, ilocutiv, modal, afectiv, deci pragmatic. Mai tîrziu, în Franța, analiza discursului se constituie într-o
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
împrumută de la analiza conținutului etapele după care se realizează (constituirea inductivă a unui corpus de documente, urmată de lectura, clasificarea și interpretarea acestuia). De asemenea, ambele se bazează pe numeroase surse teoretice comune. Spre deosebire de analiza discursului, însă, analiza conținutului, în accepția sa tradițională, minimalizează importanța lingvisticii. Contrar analizei de conținut, analiza discursului este interesată de concepte, de lingvistică și de organizarea narativă a discursurilor orale sau scrise pe care le analizează. Dacă, pentru analiza conținutului, discursul este o reflectare a realității
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
cantității" și "recunoaștere a valorii sau a importanței"), a n a l i z a d i s c u r s u l u i are în vedere pe cea cu sfera mai largă (adică prima), însă într-o accepție cu determinări subiective, bazate pe o atitudine de mulțumire sau de insatisfație în legătură cu ceva, atitudine care domină orientarea unor enunțuri sau a discursului în întregime. Ca atare, această analiză ar trebui să stabilească mărcile (și eventuala lor ierarhie și clasificare
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
oricăruia dintre actanții verbului (predicat), adică subiectului ori determinanților completivi și circumstanțiali. În epoca actuală, argumentul reprezintă, în literatură, rezumatul unei piese de teatru sau al unui roman în care se precizează firul director al intrigii și scopul. Cu această accepție, termenul argument se aplică unui text (discurs) care aduce în atenție elementele principale ale acțiunii ce-și vor găsi dezvoltarea în opera care este astfel anunțată. În mod obișnuit, prin argument se înțelege mijlocul sau premisa pe care se sprijină
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
amintit pentru a ilustra funcționarrea cuvîntului cu semnificația definită etc. Astfel, intrarea într-un dicționar (cuvîntul-titlu) este în afara discursului și reprezintă nivelul metalingvistic, adică cel în care uzul codului este aplicat reflexiv, la un element al codului însuși. Într-o accepție extinsă, autonimia este situația creată prin explicarea sau prin precizarea în legătură cu o formă lingvistică (un fonem, un morfem, un lexem, o sintagmă), care are un comportament sintactic și semantic specific. De multe ori, mai ales în discursul dialogic, apar replici
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
nu este în mod necesar și periferică, în vreme ce una periferică este întotdeauna dominată. V. configurație, discurs. CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN CLIȘEU. Repetarea mecanică, lipsită de interes și de spirit inventiv, a unui model, este considerată clișeu sau șablon. Cu o accepție relativ similară circulă și termenii stereotipie și stereotipism, definiți, în sens restrîns, ca repetarea mecanică a unei forme, ca urmare a lipsei de originalitate, prin care se pierde prospețimea formulării și se banalizează exprimarea. Este demn de observat că parametrul
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
valorile modale cu cele temporale (conjunctivul dezvoltînd un sens de viitor), pe cînd verbele de aserțiune ca a zice sau a afirma nu impun limite atît de stricte în realizarea temporalității completivei. În lingvistica europeană, termenul concordanță are, pe lîngă accepția anterior prezentată, cel puțin două alte semnificații, una funcțională în descrierea nivelului morfologic, iar alta vizînd domeniul lexical, și, prin extindere, analiza discursului. Orice ajustare a morfemelor specifice categoriilor gramaticale ale unui cuvînt în raport cu morfemele altui cuvînt, cu care intră
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
verbul predicat în raport cu subiectul său). Gramaticile românești au consacrat pentru a reda acest concept termenul acord, cu precizarea că fenomenul pe care-l vizează se constituie în principiu de organizare sintactică (frastică sau suprafrastică), ce asigură coerența comunicativă, constînd, în accepția Valeriei Guțu-Romalo, în "reiterarea, în diverse puncte ale enunțului, a unei informații gramaticale prin mijloace morfologice". Concordanța lexicală, în schimb, este definită ca instrument de lucru sau de studiu, care cuprinde fie un tabel alfabetic de cuvinte din Biblie, însoțite
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
persoanele legate de evenimentul enunțiativ. Caracterul indispensabil al acestora este justificat în primul rînd de unicitatea tipului de referință pe care îl asigură, făcînd trimiterea la o persoană chiar în absența cunoașterii numelui acesteia, acționînd ca operatori de individualizare (în accepția lui Jean Claude Pariente), ce reperează individualul, dar nu-i enunță individualitatea. V. actualizare, ambreior, anaforă, enunțare, referință, subiectivitate. JESPERSEN 1922; JAKOBSON 1963; BENVENISTE 1966; PARIENTE 1973; LYONS 1980; KLEIBER 1986; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]