2,025 matches
-
în zilele noastre, când greutatea argumentului s-a îndepărtat de la această perspectivă. În primul rând, Myrdal a argumentat că corupția politică putea ajuta companiile întreprinzătoare să își croiască drum mai ușor prin labirintul reglementării birocratice (Myrdal 1968). Această linie a argumentației, fără îndoială atractivă pentru oamenii de afaceri occidentali abordați de un posibil broker, pare inocentă în perspectiva aproape inevitabilă a unui mediu prietenos față de corupție, stimulând pervers creșterea birocratismului pentru a extinde sfera de acțiune a mitei. De exemplu, în
Corupţia politică : înăuntrul şi în afara statului-naţiune by Robert Harris [Corola-publishinghouse/Administrative/932_a_2440]
-
folosească aceeași tactică, de data aceasta pe o bază individuală. În ansamblu, apăreau din ce în ce mai multe dovezi că programele FMI nu reușeau fie să asigure conformarea la condițiile de împrumut, fie să pună în aplicare liberalizarea comerțului. Pe aceeași linie a argumentațiilor noastre din capitolul 2, se conștientiza tot mai mult că liberalizarea nu era soluția potrivită pentru țările subdezvoltate care nu aveau structuri legale, politice, sociale și financiare și nici cicluri economice occidentale care să o sprijine (Korner et al. 1986
Corupţia politică : înăuntrul şi în afara statului-naţiune by Robert Harris [Corola-publishinghouse/Administrative/932_a_2440]
-
Ca orator, d. prim-ministru are un talent deosebit și rar, oricât ar fi deaminteri lumea plină de toate soiurile de indivizi răi, perverși și fără nici un respect de adevăr. D-sa, ce e drept, nu are logică, nu are argumentație, nu are claritate decât în niște doze foarte neînsemnate; are însă, când e vorba să arunce un neadevăr sau să insinueze într-un chip calomnios, un sânge rece care trebuie să scârbească până la desperare pe o natură onestă și să
Opere 10 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295588_a_296917]
-
să ocupe, la un moment dat, trei fotolii de director, la revistele „Venus” (1921), „Civilizația” (1925) și „Străbunii” (1926-1927), probabil ca să căpete independența de a tipări după gustul propriu. Încearcă să explice Biblia, compune versuri și exersează ca traducător, dezvoltă argumentații vehemente împotriva doctrinei spiritiste. Colaborează cu poezie și mici fragmente de proză la „Biruința”, „Cuvântul nostru”, „Flacăra”, „Noua revistă română”, „Vremuri nouă”, „Capitala”, „Viața literară”, „Lupta” ș.a. A mai semnat și Rovinnae Costya. Nici genul dramatic nu îi scapă, Comitetul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289392_a_290721]
-
embrionul nu ți-e străin, e din ființa ta, și n-am auzit de pildă că un om se poate otrăvi (ba am auzit!) cu propriile lui secreții interne." Ea râse sesizând din zbor cum singur îmi dărâmam toată schelăria argumentației. Râsei cu însumi. "Suzy, îi spusei cu o seninătate turbure, de ce nu vrei să te măriți cu mine?" Înțelese că nu va scăpa ca de obicei. Singurul truc pe care îl folosi hotărîndu-se să gândească împreună cu mine fu să mă
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
de altă parte însă, nu trebuie neglijat faptul că lectura pe care o propune filosoful contemporan este una prin excelență non-inocentă. Cu alte cuvinte, valorifică implicit complexitatea și polisemia cu care alte interpretări au îmbogățit conceptele platonice 1. În plus, argumentația sa prezintă avantajul că, deși regăsește pe alocuri accentele poeticienilor neoclasici 1, nu își propune cu tot dinadinsul să organizeze termenii binoamelor amintite în opoziții ireconciliabile, ci mai degrabă urmărește să surprindă punctele de acroș, interarticulațiile: Concepția specifică a alegoriei
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
de cultură și de istorie; însă deja genuri pentru că criteriile lor de definire comportă, întotdeauna, cum am văzut, un element tematic, care scapă descrierii pur formale 178. Ceea ce ne atrage atenția în demonstrația lui Genette este, pe lângă eleganța și rigoarea argumentației, o anumită înclinație către evidențierea unor stări intermediare între tipurile pure (dovadă nu numai de empirism, ci și de permisivitate). Ca și Jean-Marie Schaeffer 179, câțiva ani mai târziu, Gérard Genette pare a se pronunța, implicit, împotriva frontierelor imobile și
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
amintesc altele”. Există, așadar, „această posibilitate de evocare”. Limbajul poetic ar reprezenta, în plus „plenitudinea funcțională a limbajului”, spațiul în care se actualizează absolut tot ceea ce ține deja de semn, toate funcțiile acestuia. Merită să insistăm mai pe larg asupra argumentației desfășurate de Coșeriu în scopul susținerii acestei teorii, cu atât mai mult cu cât cercetătorul insistă, pe urmele lui Bühler, asupra importanței funcției de reprezentare a semnului, în consens cu scopul urmărit și de prezentul demers. Insistența asupra acestei funcții
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
chiar În momentul În care Își face apariția noul rasism, bazat pe absolutizarea diferențelor culturale. De la antirasism la antirasisme Noul rasism ideologic s-a transformat treptat Într-o combinație de culturalism și diferențialism, ambele radicale, punând astfel pe picior greșit argumentația antirasistă clasică; aceasta era bazată pe recuzarea biologismului și a inegalitarismului (care presupune și el existența unei scale universale a valorilor „rasiale”, deci o formă de universalism), considerate a fi cele două caracteristici fundamentale ale rasismului doctrinar, cărora s-a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
putem elimina o serie de ambivalențe. Astfel, atunci când se afirmă că un anumit grad de diversitate este necesar pentru supraviețuirea unei comunități, cercetătorii se referă probabil la un argument de ordin genetic, bazat pe considerații de natură paleontologică. Or, această argumentație, care are adesea ca obiectiv revendicări imediate și individuale, se bazează de fapt pe un viitor imaginat În dimensiunea sa colectivă (Stiehm, 1994, p. 140). Un astfel de concept trebuie deci folosit cu prudență, pentru că, Într-adevăr, nu are Întotdeauna
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
fost opuse unui astfel de obiectiv. Nu avem intenția să facem aici o trecere În revistă a tuturor reflecțiilor pe această temă, ci doar să amintim câteva dintre ele, care pot fi considerate paradigmatice. Alegerea noastră s-a oprit, În ceea ce privește argumentațiile vechi, asupra lui Blaise Pascal, iar În ceea ce le privește pe cele moderne, asupra lui Friedrich Hayek. Dacă definim dreptatea ca dispoziția de a recunoaște ceea ce li se cuvine altora, trebuie să vedem În Pascal unul dintre adversarii cei mai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
Guillarme, 1996, p. 337) remarcă totuși, referindu-se la formulările inițiale ale lui Rawls, caracterul destul de fragil al compatibilității proclamate dintre bine și dreptate: „În vreme ce aceasta se baza pe un argument filosofic (faptul că Dreptatea este binele suprem), noua sa argumentație pornește de la o serie de ipoteze sociologice și psihologice. Ideea unui consens prin coincidența părerilor se bazează pe un ansamblu de supoziții privind comportamentul indivizilor Într-o societate bine ordonată conform concepției dreptății ca echitate”. Și totuși, rămânând filosofic la
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
serie de ipoteze sociologice și psihologice. Ideea unui consens prin coincidența părerilor se bazează pe un ansamblu de supoziții privind comportamentul indivizilor Într-o societate bine ordonată conform concepției dreptății ca echitate”. Și totuși, rămânând filosofic la suprafața lucrurilor, „noua argumentație posedă față de precedenta avantajul decisiv că este perfect compatibilă cu liberalismul” (Guillarme, 1999, p. 257). Pe baza acestui consens, cetățenii pot converge, pornind de la valori morale diferite, Înspre aceleași principii de dreptate și pot accepta o organizare politică comună: „Filosofia
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
origine etnică sau spirituală, o tradiție sau o istorie etc.” (ibidem). Cum se poate fonda În aceste condiții unitatea unei comunități politice? Răspunsul la această Întrebare necesită mai Întâi definirea caracterelor proprii unei astfel de comunități. Etienne Tassin dezvoltă o argumentație foarte convingătoare: „O comunitate nu accede la dimensiunea sa specific politică ș...ț decât smulgându-se din orice ancorare particularistă și renunțând la pretenția de a substitui o comunitate identificatoare de ordin superior comunităților eterogene care o constituie, pe scurt
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
care, În consecință, părea un fel de urmaș ceva mai moderat al Luminilor. Și totuși, ideea fundamentală a lucrării sale este clară: În numele virtuților experienței, nu este posibil să aderăm la abstracția umanistă. Se pot distinge două elemente esențiale În argumentația lui Burke. Mai Întâi, ceea ce Bertrand Binoche, În remarcabila sa analiză (Binoche, 1989), numește critica empiristă. Aceasta, pe de o parte, Întreprinde eliminarea progresivă a drepturilor omului, iar pe de altă parte, redefinirea lor pragmatică. Pentru a rezuma, teza lui
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
Darwin ridică problema hibridității (capitolul VIII), el menționează opinia comună a naturaliștilor și moraliștilor, conform căreia „Încrucișările Între specii diferite au fost anume afectate de sterilitate pentru a Împiedica Încurcarea tuturor formelor de viață”. El pare să adopte astfel o argumentație foarte veche, ce conferă conținut moral și filosofic unei constatări care este pur și simplu de natură genetică. Darwin Își nuanțează totuși afirmațiile În același capitol, atunci când se Întreabă care sunt cauzele sterilității acestor Încrucișări și ale sterilității hibrizilor În
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
trebuie să exprime ceea ce interlocutorul știe deja. Aceste cunoștințe pot fi enciclopedice (astfel, toată lumea știe că o mașină funcționează pe bază de benzină, de motorină sau de gaz), dar și lingvistice și retorice (de exemplu, cunoașterea normelor literare și de argumentație dintr-o limbă) sau legate de situația de comunicare (este vorba despre deicticele care privesc interlocutorii, momentul și spațiul enunțării). Am definit ansamblul acestor cunoștințe drept „cunoașterea Împărtășită”, expresie pe care am preluat-o de la Galisson. Alte implicite, ca tropii
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
unei alte limbi constituie o inegalitate; totuși, omogenitatea lingvistică fiind o condiție a democrației, procesul de omogenizare (sau de asimilare de către majoritate) ar fi scutit de o examinare din punctul de vedere al justeții. Regăsim ideea, mutatis mutandis, și În argumentația numită uneori „suveranistă” din Franța. Totuși, Încă nu s-a dovedit că omogenitatea ar fi o condiție a democrației, ba chiar dimpotrivă, așa cum ne arată exemplul unor democrații multilingve viguroase, ca Belgia, Canada, Finlanda sau Elveția. În al treilea rând
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
numită uneori „suveranistă” din Franța. Totuși, Încă nu s-a dovedit că omogenitatea ar fi o condiție a democrației, ba chiar dimpotrivă, așa cum ne arată exemplul unor democrații multilingve viguroase, ca Belgia, Canada, Finlanda sau Elveția. În al treilea rând, argumentația care se opune drepturilor minorităților (În special În ceea ce privește limbile minoritare), independent de orice considerații juridice, pare să țină prea puțin seama de diversitatea culturală În sine. Or, observăm o generalizare tot mai accentuată a ideii că, pe lângă faptul că diversitatea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
nu trebuie confundat cu ceea ce În Franța numim „comunitarism”. Acesta corespunde unei radicalizări a logicii multiculturaliste, care Îi alterează profund semnificația. Apartenența colectivă ajunge să fie o dimensiune cu neputință de depășit a subiectului, Întrucât se instaurează primatul tradiției asupra argumentației, iar emanciparea prin rațiune devine astfel imposibilă. A priori, nu există nimic de felul acesta În voința de a da diferenței culturale o demnitate pe care modernitatea se presupune că i-o refuză. Dezbaterea filosofică declanșată de această voință de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
faptului național. Berlin face din acesta fenomenul politic cel mai general și mai constant al ultimelor două secole (Berlin, 1988); Hobsbawm Îl consideră un epifenomen sau, În orice caz, un fenomen menit să dispară (Hobsbawm, 1992). O referință și o argumentație ternare ne permit nu doar să scăpăm de tirania binară, ci și să precizăm, să nuanțăm și să completăm descrierea fenomenului național, fără a pierde din rigoarea sau din simplitatea analizei. Este suficient să facem distincție Între națiunea politică, națiunea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
veninoși, sticleți, mercenari și alți soldați” (ibidem, p. 96). Reprezentările peiorative ale cititorului, sensibilizat până atunci la tezele eurocentrismului, care prezentau Africa drept un continent locuit de animale și de sălbatici și bântuit de friguri, au fost modificate de o argumentație care scotea În evidență scopurile reale ale colonizării și reliefa valorile civilizației africane pe baza studiilor etnologice, a mărturiilor, a povestirilor și a realizărilor tot mai des Întâlnite chiar și În Europa ale artei negre. Iată deci ce au În
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
Taguieff, 2002, pp. 11-17). Negrii, În măsura În care sunt săraci (reduși așadar În esență la o minoritate „defavorizată”), sunt astfel acuzați că ar fi singurii și adevărații responsabili pentru soarta lor, de care nu au prin urmare a se plânge. Iată o argumentație neorasistă de tip individualist În stil american, care revine de fapt la a acuza victima, ținându-i În același timp lecții de morală. Știm, din lucrările lui Lerner, că indivizii sunt judecați cu atât mai nefavorabil cu cât soarta lor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
părtinirea rațiunii apărând ca singura părtinire universalizabilă. Karl Otto Apel, unul din interlocutorii preferați ai lui Habermas (acesta din urmă dedicându-i Morală și comunicare), Împărtășește această orientare. Exigența sa etică este Însă, fără nici o Îndoială, mai mare. Într-adevăr, argumentația rațională presupune, după Apel (Apel, 1987, p. 92), validitatea unor norme etice universale: „Validitatea logică a argumentelor nu poate fi controlată fără existența, În principiu, a unei comunități de gânditori capabili să ajungă la o Înțelegere intersubiectivă și la formarea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
În prezența unui formalism raționalist legat de primatul rațiunii teoretice? Așa cum subliniază Taguieff, „un spațiu populat de o pluralitate de opinii și de «prejudecăți» este locul În care se impune legătura dialogică Între oameni: retorica are ca domeniu legitim spațiul argumentației rezonabile, ireductibil la cel al demonstrației raționale conduse de constrângeri logice” (Taguieff, 1988, p. 455). Trebuie să facem așadar distincție Între exigența de universalitate, implicată În rațiunea practică, și universalitatea enunțurilor epistemice produse de rațiunea teoretică. Universul social trebuie Înțeles
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]