1,059 matches
-
energii o proiectează spre paradigma ființei omenești. Răspunzând unei astfel de chemări survenite dinspre absolut, omul evocă implorator nu doar transcendența, ci și repoziționarea sa întru transcendență. Acest pas resurecționar este un titanic avânt metafizic în care omul dobândește noblețe atemporală, iar transcendența se relevă ca demiurgie activă. Cuprins Sacrificiul sinelui în ascensiunea mistică / 11 Demonizarea eului și introspecția eșuată / 41 Asumarea transcendenței în metamorfozele suferinței / 61 Ipostaza ontică a reculegerii în templu / 113 Fluxul mundaneității inserate temporalului ce mistuie întru
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
pot lumina viața unei ființe umane integrate cotidianului. Una dintre aceste paranteze insulare ce, uneori, punctează edenic parcursul individualității umane este experiența perturbantă a erosului. Întâlnirea cu cel care ne devine drag deșteaptă și activează în noi amintirea unui ev atemporal unde ne redescoperim superiori față de persoana ce credeam că suntem. Alături de chipul pictural adorat în incandescența iubitoare, îndrăgostitul se înalță spre această dimensiune pentru a o coborâ pe pământul vieții sale de zi cu zi. El speră într-o resurecție
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
nu doar orbire metafizică ci și energia creatoare a romantismului visător. Dinspre potențialul unei asemenea imense energii se consolidează posibilitatea dăruirii depline persoanei adorate. Cu acest idol împrumutat de extazele afrodisiace cel îndrăgostit își făurește la marginea inconștienței acel ev atemporal, acel tărâm în care își postulează autodepășirea. Apoi, lăsând uitarea să-l despartă de himera-creație și de propriul statut demiurgic, o redescoperă întru final sub imboldul unei prezențe feminine, prezență care este inclusă în basmul său fiind circumscrisă matricei idealului
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
doar pentru sine devenind în aroganța forței sale spirituale agent al transcendenței răsturnate, mistic al demonicului ce-i insuflă tentația îndumnezeirii negative. Aproape de cerul zeilor învăluiți în taină, sacerdotul luminos al compasiunii își urmează poteca astrală neatins de tentacolele mândriei atemporale. Pasul său spre transcendent străpunge selenar apăsarea nopții imanentului descoperind umanității sacralitatea izbăvitoare a spiritului. Întâlnirea cu răutatea celulalt implică o ciocnire opozitivă în care negativitatea opresivă își poate aroga o formă deschisă a demersului său incisiv sau una înșelătoare
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
contur uitat în noaptea naivității cotidiene. Astfel, întors prin răutatea aproapelui spre profunzimile lăuntricului, naivul își pierde naivitatea iar ochiul interior îl învăluie cu fascicolul unei priviri abisale, cu unda unei lucidități ce-și are temeiul în natura crepusculară și atemporală a spiritului său. Orbirea se risipește iar lumina frivolă a exteriorității este punctată stelar de torentul solar izbucnit din miezul unui sine redeșteptat. În acest sens, se poate spune că, adesea, suferința produsă de răutatea celuilalt înalță spiritul celui ofensat
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
se dovedește, astfel, iluzorie iar presimțirea trecerii rapide a stării de extaz, sentimentul consumului accelerat al acesteia se relevă a fi mai aproape de real. Senzația că fericirea trece prea repede nu este, așadar, doar rezultanta dorinței de a o stopa atemporal ci și ecoul relativității ca trăsătură a lumii profane, ecou care străpunge sufletul extaziat întru bucurie spre a-l atenționa neîncetat că veșnicia edenică nu se oferă din extensiile imanentului și că doar oglindiri paradisiace punctează efemer temporalul deșertăciunilor umane
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
conștiința abandonată de un celălalt pe care l-a crezut compatibil nelimitat cu sine are viziunea propriei neputințe și finalități deplorabile. În magia conviețuirii cu un altul atașat afectivității proprii, sufletul, abandonat acum, își proiecta pulsația ființării într-o iluzie atemporală, într-un crepuscul de basm ce, în mod firesc, nu putea estompa fluxul temporal dar îl neglija total neraportându-se la el. A ignora timpul înseamnă, în acest context, a închide privirea ce sesizează procesualitatea disoluției generale și efemeritatea oricărei
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
ceea ce descoperă prin fereastra deschisă de amănunt. Astfel, înaintând spre profunzime devin ele însele din ce în ce mai profunde. Imanentul, în acest context, este lăsat în urmă, este proiectat la periferia lucidității, imediatul fiind depășit întru saltul spre nemodficabil, spre inalterabilul de ordin atemporal și aspațial. Întâlnirea conștiinței acestui suferind cu structuri, cu repere prime, de natură metafizică, univeral-valabile implică pasul peste imanent în dimensiunea fluctuațiilor transcendente. Când un astfel de suferind citește din chipul și gestul celuilalt, el înaintează descoperind profunzimi ale spiritului
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
planul mundaneității de zi cu zi este ignorată sesizarea și înțelegerea acestui meta-conflict ca principiu fundamental ființării și ierarhiilor sale inter-corelate. Pentru cel pătruns mistuitor de suferințele cu motivație spirituală principiul dualității dintre bine și rău se relevă ca trăsătură-lege atemporală și aspațială a paradigmei existențiale în care omul este inserat deplin. De asemenea, apare evident că indiferent de timp sau locație, tragedia sa, precum drama multor captivi suferințelor de ordin spiritual, va fi înconjurată de multitudinea minciunii dar și de
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
acestei viețuiri respinge într-un reflex de conservare naivă recunoașterea suferinței umane individuale ca fereastră spre o posibilă transcendență ce se deschide celui îndurerat. Odată cu acest refuz este negată și acceptarea suferindului ca reper de frontieră metafizică între efemeritate și atemporal, ca punct ființial de maximă trăire unde împreună cu deschiderea către și dinspre transcendență survine și indicarea deșertăciunii drept realitate definitorie a cotidianului mundan. Suferința individuală ca sincopă cutremurantă, ca paranteză ce rupe secvențial continuumul social exprimă profetic fragilitatea existențială a
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
cotidian. Ele nu pot fi restrânse în perimetrul unui statut oferit de vulgul mundaneității efemere pentru că tocmai desprinderea, descătușarea de acest vulg este ceea ce răzbate dinspre prezența lor afișată paradigmatic către admiratorul impresionat în reculegerea sa cu valențe de crepuscul atemporal. Totuși, într-un mod secund și insignifiant, marile creații artistice sunt, adesea, evaluate, numite, numerotate, catalogate sau grupate într-o ordine ce ține însă, mai mult, de percepția decât de mesajul lor. Dincolo de această pecete a infuziilor temporale, ele sunt
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
total diferită în raport cu cea anterioară ci redimensionarea viziunii asupra propriului sine, dobândirea unei lucidități profunde prin care individualitatea umană se descoperă ca spirit tributar energiilor spirituale și nu vulgului mundaneității cotidiene inserate disoluțiilor materiale supuse temporalității. Melancolia întoarcerii întru paradigma atemporală a spiritualității întemeietoare ca trăire survenită pe fundalul deschis al aderării conștiinței la plutirea metafizică în depărtările marine pare a fi aici, experiența intensă oferită ego-ului întru zăbovirea reculegerii. Dar și desișul foșnitor al pădurii, vecinătatea cerului din marile piscuri
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
chipul sfântului mistuit în verticalitatea sacră a implorării sau fragmente ale vieților preschimbate întru sacrificiul proiecției spre transcendență apar în fereastra picturii ca degajări revelatorii ce irump profetic din întinderea veșnică a unui dincolo întemeietor. În spatele prim-planului pulsează adevărul atemporal și aspațial ce răzbate privirea credinciosului fundamentând un flux metafizic între evocarea prezentificantă a transcendenței, sfințirea de sine a picturii religioase și conștiința individuală ce-și începe rugăciunea întru reculegerea mistică. Statuia, ca rezultantă principală a creației sculpturale induce imaginea
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
ce înfruntă dual îndoiala, ea solicită credință în fapta, în acțiunea zeului ce a coborât miraculos peste un moment al trecutului consumat. O astfel de coborâre iluminantă preschimbă acel moment temporal într-o clipă abisală a miraculosului, într-o breșă atemporală ce marchează cu pecetea transcendenței deschise grosierul materiei tranzitorii. Amprenta zeului rămâne închistată elementelor substanțiale din imanent cărora le împrumută sfințenia sa radiantă ca factor spiritual evocator și taumaturgic. Prin relicvele-mărturii, conștiința deschisă întru credință Divinității, este vindecată la nivelul
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
având o istorie a lui ce-l încadrează limitativ. Așezarea și închinarea în fața relicvelor-mărturii ale prezenței divine active dincolo și peste timp determină, pe fundalul credinței și prin fluxurile sfințeniei propagate spre eul extaziat, transfigurarea conștiinței într-o nouă fereastră atemporală prin care transcendența își revarsă abisurile izbăvitoare. Aici individualitatea credinciosului devine ea însăși o relicvă-mărturie a Divinității, un fond imprimat decisiv cu prezența și acțiunea zeului ce sustrage temporalului elementele ce și le asumă epifanic. Așadar, funcționalitatea relicvelor-mărturii în aria
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
teologic despre „Ființa eclezială” nu le poate ignora dacă vor să rămână întru adevăr. A evoca sublimul contemplației filocalice fără să șoptești o vorbă despre ruina concretului prin fața căruia defilăm zilnic mi se pare nedrept. Este imoral să lauzi virtuțile atemporale ale unei tradiții creștine bimilenare, uitând să te mai întrebi dacă vom rezista, in corpore, până la jumătatea unui secol frenetic. Să faci teologie, de oricât de ilustră speță, dar fără să numești metehnele ogrăzii noastre, înseamnă să nu-ți pese
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
întoarce oare la Biserica sfinților? Cum să risipim „puterea schismei” pentru a ne exersa în „arta speranței”? Cum vom găsi pacea care „covârșește toată mintea”, lăsând sufletul să adaste într-o „margine de tăcere” (Vladimir Lossky)? Acolo, „exigente și vertiginos atemporale, teologia și propensiunea mistică” se vor dovedi drumuri către adevărata și singura noastră cetate: Ierusalimul ceresc. Asceza mărturisirii creștine. Scrisoare către un prieten de departetc "Asceza mărturisirii creștine. Scrisoare către un prieten de departe" Poate că, în afara conversației libere, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
etice și medicale. Mai întâi, sănătatea suflească și integritatea conștiinței presupun o anumită independență față de trecut. Melancoliile sau nevrozele sunt tot atâtea tonalități afective marcate de o distorsiune a experienței timpului. La cealaltă extremă, în regimul vid al unei tautologii atemporale, nimeni nu este capabil să deprindă binele ori să îndrepte răul. Dacă viitorul ne dă angoase, iar prezentul ne confiscă într-o iresponsabilă uitare de sine, trecutul pare să aibă o și mai mare putere de seducție. De ce oare? Mai
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
milostiv, sutașul, femeia desfrânată), mulți creștini răsăriteni preferă încă să aibă o imagine statică, monocromă și mai ales simplistă despre infinit de subtila lucrare a Proniei în lume. Tradiționaliștii trăiesc plăcerea irezistibilă de a reduce istoria la o imaginară condiție atemporală, într-o formulă dogmatică de proveniență mai curând monofizită. Foarte mulți știu extrem de puține despre soarta confraților lor risipiți până la marginile pământului, care, chiar dacă într-o altă limbă, slujesc aceluiași Dumnezeu. Motivul? Nimic altceva decât neputința melcului de a-și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cititorilor, la fel monarhul face "să se plece și cele mai superbe capete". Această comparație căutată în cele două sfere de activitate și de influență se regăsește în dedicația făcută Ducelui de Bourgogne și îi conferă fabulistului, datorită obiectul său atemporal, libertate de gîndire și de acțiune. Dedicația "Monseniorului Delfin" este extrem de explicită: Dar, pentru că îmi propun să vă amuz, dar și să vă laud prin versurile mele, mă grăbesc să ajung din nou la fabule. Dacă dedicațiile definesc obligatoriu un
by Philippe Lane [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]
-
pentru a face loc acestui "divin" care este mediul natural și social. A ieși dintr-un sine îngrădit în identitatea lui, funcția lui, ideologia lui, profesia lui, pentru a participa, în momentele festive sau în banalitatea vieții comunitare, la figuri atemporale, arhetipice ce ghidează demersul într-o căutare spirituală niciodată încheiată" (p. 192). În final, să spunem că problema ordinii morale nu este o chestiune a moraliștilor, a justițiarilor, și nici măcar a pedagogilor moralei (care nu pot fi, desigur, ignorați), ci
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
lume devin prin cercuri concentrice importante. Ne "interesează" pentru că suntem înăuntru (inter esse). Așa cum o spune Merleau-Ponty, tocmai "pentru că o locuiesc" pot să iau în serios această lume. În acest sens, în etica aceasta care se conturează suntem departe de atemporal și de universal, dar suntem în miezul unui umanism al prezentului. Capitolul 2 O morală saturată Există unele specii de adevăruri care dispar odată cu lumea morală, așa cum există unele rase de animale care pier în lumea fizică. Nu rămân din
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
reeducare, toate acestea nu sunt decât consecințele criminale, patologice, dar logice ale acestor "filantropi" care au înțeles dintotdeauna să aplice decretele zeiței Rațiune, în numele adevărului, al Binelui în sine. Robespierre și Saint-Just, să nu uităm, erau modele de virtute! Valoarea atemporală a romanelor precum cel al lui R. Musil, Omul fără însușiri, este aceea de a arăta cum "Cacania", acest paradis de ordine și de echilibru, este pe cale de a se prăbuși pentru că monarhia habsburgică și împăratul ei pe viață, Franz-Josef
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
pentru a face loc acestui "divin" care este mediul natural și social. A ieși dintr-un sine îngrădit în identitatea lui, funcția lui, ideologia lui, profesia lui, pentru a participa, în momentele festive sau în banalitatea vieții comunitare, la figuri atemporale, arhetipice ce ghidează demersul într-o căutare spirituală niciodată încheiată. Există vacuitate în atmosfera epocii. Con-simțire la lume ca loc matricial. Creuzet unde se elaborează un raport la celălalt punctat. Nu plinul rațiunii, ci vidul simțurilor. Interstițiul permițând, tocmai pentru că
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
a forma imagini și reprezentări ale experienței fie ca un mijloc de exprimare a adevărului într-o anumită cultură prin intermediul creației, implicând și capacitatea de descoperire a ceea ce există și este înțeles ca artă. Arta este un concept abstract și atemporal și definește obiectele purtătoare de adevăr și înțeles aduse în existență prin intermeidul creației. Arta este o stare spirituală de creație a omului. Pentru Kant arta se definește prin intermediul naturii firești a omului. Arta nu poate fi experimentată, arta oferă
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]