1,144 matches
-
propria evoluție a poetului, ci unul întru totul definitoriu pentru specificul demersurilor avangardiste românești în ansamblul lor. Și nu în mai mică măsură e reprezentativ „cazul” Voronca, dacă avem în vedere chiar și progresiva lui delimitare în raport cu extremismul unor atitudini avangardiste, „cumințirea”, „clasicizarea” lui: este fenomenul care, cu puține excepții caracterizează evoluția tuturor avangardiștilor. Dacă drumul poetului începuse ceva mai devreme (primele versuri le tipărise în Sburătorul literar, în noiembrie 1922, apoi în reviste ca Flacăra, Năzuința, Contimporanul, pentru a le
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
abia după lansarea Manifestului activist către tinerime al lui Ion Vinea, ce marca, în revista Contimporanul (nr. 46, mai 1924), deplina închegare a unei grupări românești de avangardă, sub auspicii constructiviste; el este, ca să spunem așa, creația exclusivă a mediului avangardist. Lucru important, căci timpul treptatei descoperiri de sine, al formării personalității, coincide la poetul nostru cu cel al unor revelatoare întâlniri și confruntări dintre tradiția și realitatea artistică și literară românească cu mișcările radical novatoare din spațiul european. La o
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
sau mai puțin epigonic în cumințenia lui, al experienței lirice din Restriști. În orice caz, publicarea, împreună cu Stephan Roll și Victor Brauner, a revistei 75 H.P. - rămasă la unicul număr din octombrie 1924 - arată deja o opțiune decisă în favoarea programului avangardist, între coordonate trasate, în mare, de gruparea Contimporanul. De la primii pași în spațiul jurnalisticii, poetul se mișcă dezinvolt, dovedindu-se familiarizat cu fondul principal de idei al momentului (alimentat, în esență, de constructivism, încât 75 H.P. apare ca o mică
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
împreună cu morfologii germani ai culturii - față de o anume unitate stilistică, detectabilă, după el, la mai multe nivele ale creației culturale dintr-o epocă dată (v. Filosofia stilului, Fețele unui veac). Dar Voronca prelungește, desigur, în primul rând ecouri ale manifestelor avangardiste europene, înregistrate și dezvoltate la acea dată de gruparea de la Contimporanul, deosebit de sensibilă, și ea, la sincronizarea creației cu ceea ce apărea mai caracteristic pentru actualitate. Nota avangardistă a propozițiilor poetului referitoare la acest raport e dată, ca și acolo, de
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
Fețele unui veac). Dar Voronca prelungește, desigur, în primul rând ecouri ale manifestelor avangardiste europene, înregistrate și dezvoltate la acea dată de gruparea de la Contimporanul, deosebit de sensibilă, și ea, la sincronizarea creației cu ceea ce apărea mai caracteristic pentru actualitate. Nota avangardistă a propozițiilor poetului referitoare la acest raport e dată, ca și acolo, de patosul adeziunii, de o retorică a stărilor de spirit extreme, de o exacerbare a sensibilității în măsură să surprindă „ultimul strigăt al ceasului actual”, mereu-ineditul unei realități
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
o parte, în raport cu achizițiile culturale ale timpului revolut, cu tradiția, iar pe de altă parte afirmarea, în numele perpetuei schimbări, a noului. Una o subînțelege pe cealaltă, iar între aceste două momente se desfășoară tot ce e mai specific pentru demersul avangardist. Or, Voronca se situează de la început decis, în însuși miezul acestei complexe ecuații. Se poate spune chiar că nimeni nu s-a implicat la noi mai mult decât el în definirea (și asumarea) acestei „stări de spirit”, marcată în egală
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
alta, și un alt absolut, al radicalei inovații, al construcției mereu precare, mereu puse sub semnul întrebării, - pe un „pământ virgin”, încă de nimeni călcat, în virtutea unei irepresibile vocații a pionieratului. Suntem introduși în felul acesta în însuși centrul reflecției avangardiste, care vizează conflictul - tot mai acut resimțit de conștiința creatoare modernă - dintre literatură și existență; exacerbare a unei opoziții croceene între literatură și poezie, între limbajul conceptual-abstract și cel intuitiv, - și, mai mult decât atât, afirmare a primatului trăirii, experienței
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
convenția literară, ci angajează și statutul social al scriitorului de avangardă, cu repercusiuni într-o psihologie specifică. Neliniștea este opusă, la acest nivel, „confortului” și suficienței creatorului, dar și (mai ales) publicului burghez mărginit, ca un alt nume al revoltei avangardiste. Pericolul cantonării într-o formulă estetică este, din acest unghi, și al supunerii față de „oficialitate”, al încadrării într-o „ierarhie” a valorilor admise. Nimic nu-i repugnă mai mult poetului decât o astfel de comodă recunoaștere, „poezia cu fireturi” care
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
într-o ordine restrictivă și mutilantă: „Poetul devenit Doge. Poetul adunând în locul semnelor neînțelese din el ori din văzduh, balega armăsarului ritmând fanfara de bâlci cu penița făraș pentru jarul onorurilor oficiale”. Aceasta, întrucât „admirația unanimă” contravine din principiu idealului avangardist al dinamicii absolute a spiritului creator, dar și pentru că a se lăsa recunoscut, oficializat, de un public burghez prin definiție limitat spiritualicește, prizonier al „codurilor de maniere”, ar însemna o gravă abdicare de la însăși etica scrisului. Imaginea despre receptor, conturată
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
admise, închide implicit, în mare măsură, accesul „mulțimii” instalate în confortul intelectual și sufletesc la creația nouă; la acest nivel, artistul de avangardă își calculează - ca să spunem așa - eșecul, nonreceptarea. Pe de altă parte, lipsa de audiență ține, în viziune avangardistă, de funciara incapacitate a „publicului” de a înțelege demersul novator, de suficiența acestuia: „neliniștea” spiritului nu intră în datele sale sufletești, - de unde și reacția „nervoasă” a celui revoltat de inerția și opacitatea „spectatorului” sau a „cititorului” („Poezia modernă e un
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
de renunțare și de izolare”, „trăsnetul de ură, de răzvrătire, de singurătate; al celui mai pur dintre poeți” și faptul că: „Nu s-a amestecat cu nici una din trupele consacrate”. Motivația e semnificativă și în planul mai larg al atitudinii avangardiste față de tradiția în genere repudiată: singura tradiție recunoscută - căci se recunoaște totuși una - este cea reprezentată de scriitorii marginalizați, neconsacrați, aflați, la vremea lor, în răspăr cu „orânduirea literară”; o tradiție a revoltei și nonconformismului prevestind radicala insubordonare față de „formulă
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
vremea lor, în răspăr cu „orânduirea literară”; o tradiție a revoltei și nonconformismului prevestind radicala insubordonare față de „formulă”, propovăduită de avangardă. Exemplele oferite până aici sunt doar câteva dintre cele apte să-l situeze pe Ilarie Voronca în centrul problematicii avangardiste, considerată în dimensiunile sale cele mai general-definitorii. Fiecare text programatic semnat de poet conduce de fapt spre acest nucleu ideatic în funcție de care se cristalizează și perspectiva sa particulară asupra poeziei. S-a putut observa de altfel, din aserțiunile citate anterior
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
text programatic semnat de poet conduce de fapt spre acest nucleu ideatic în funcție de care se cristalizează și perspectiva sa particulară asupra poeziei. S-a putut observa de altfel, din aserțiunile citate anterior, că diversele nivele ale „stării de spirit” tipic avangardiste, așa cum o aproximează poetul nostru, sunt intricate, comunicând intim între ele și dovedind, prin chiar acest fapt, organicitatea demersului avangardist, unificabil sub semnul fundamentalei - după părerea noastră - obsesii a dinamicii absolute a spiritului, a unei disponibilități fără frontiere, a unei
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
asupra poeziei. S-a putut observa de altfel, din aserțiunile citate anterior, că diversele nivele ale „stării de spirit” tipic avangardiste, așa cum o aproximează poetul nostru, sunt intricate, comunicând intim între ele și dovedind, prin chiar acest fapt, organicitatea demersului avangardist, unificabil sub semnul fundamentalei - după părerea noastră - obsesii a dinamicii absolute a spiritului, a unei disponibilități fără frontiere, a unei libertăți debușând în utopie. Ruptura de „convențional” și afirmarea noutății radicale, trecerea în prim plan a „manifestării vitale” și a
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
manifeste, tipărite în revistele 75 H.P., Punct și Integral - în linia detașării „obiective” promovate de orientările constructiviste) către o asumare tot mai evidentă a propozițiilor programatice, transformate într-un discurs confesiv oscilând între fervoarea și entuziasmul adeziunii la idealul novator avangardist și neliniștea, angoasa, nesiguranța unui spirit pentru care totul devine de o realitate dureroasă. „Certitudinea universale incertitudini” - despre care vorbea undeva - colorează în profunzime textele-manifest, conferindu-le o inconfundabilă notă de dramatism al implicării, de interogație neliniștită, traducând un sentiment
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
estetice” de către suprarealism părea o achiziție deplin asimilată: „Arta (și scrisul mă interesează numai întrucât e suprapus acesteia) pretinde un material luat din neobicinuit, care să supere timpanul convenției”. Voronca se delimitează astfel, într-o oarecare măsură, de radicalismul negației avangardiste (în speță suprarealiste), asumându-și cu luciditate condiția dificilă de scriitor și de artist ce aspiră la o evadare din toate formulele, dar se știe sortit - fie și în ultima instanță - prizonieratului lor. Cu o sinceritate care i-a șocat
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
că se încrede, găsind în el autentica sa „tărie” și „singurul (său) îndemn”. PENTRU O NOUĂ „GRAMATICĂ A POEZIEI” La întrebarea ce este și, mai ales, cum trebuie să fie poezia, răspunsurile lui Ilarie Voronca au variat în funcție de momentul programatic avangardist față de care și-a manifestat adeziunea, pe un itinerariu marcat, în punctele sale extreme, de colaborarea la revista 75 H.P. (octombrie 1924) și articolele publicate în unu (1928-1931) sau - după ruptura cu aceasta din urmă - îndeosebi în Adevărul (1935-1937). Toate
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
putea numi disponibilitatea integralistă, în sensul (valabil, cum s-a observat, pentru întreaga avangardă românească) unei deschideri plurale a sensibilității spre acea „sinteză modernă”, de natură să fructifice - acum, într-o viziune predominant constructivistă - toate ideile novatoare difuzate în spațiul avangardist internațional. În cadrul grupării unu, unde „integralismul” inițial (vezi Manifestul semnat în primul număr al revistei de Sașa Pană) va ceda treptat locul unei tot mai evidente simpatii pentru programul suprarealist, Voronca va face și el uitată respingerea ideilor lui André
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
exigențelor „ordinii-sinteză, clasice, integrale”, pentru a-și orienta atenția către promisiunile stării de vis și „semitrezie” - cum scrie el însuși, în numele întregii grupări, în pamfletul Coliva lui Moș Vinea. În sfârșit, ruptura cu unu va însemna despărțirea de programul strict avangardist și afirmarea unei alte angajări a poeziei, larg umanitaristă, pe care creația sa de limbă franceză o va afirma (după 1933) cu și mai multă fermitate. Cum această primă perioadă din istoria avangardei românești nu trece, practic, de granițele unui
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
penibilă și luătoare în râs gândirea exactă și prețioasă”. Schimbarea ironică a îndemnului heliadesc cunoscut, în Faceți greșeli de gramatică (s.n.) spune destul despre interpretarea poeticității limbajului în funcție de așa-numitul, astăzi, écart, - distanțare de norma comună. Privită prin grila programului avangardist, o astfel de lectură indică, evident, momentul negației și al rupturii, în alianță cu afirmarea noului („Mereu inedit” - cere poetul în 75 H.P.), a invenției și spontaneității expresiei. Îndepărtării de „logică” și „gramatică” îi poate servi foarte bine acum formula
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
clasică obiectivă (impusă de o ordine și constrângere proprie)”. Într-un asemenea context de idei, recursul lui Voronca la experiența mallarméană a limbajului este deplin semnificativ. Căci dacă s-a putut vorbi, chiar în cercetări mai recente privitoare la interferențele avangardiste, despre „imposibilitatea fundamentală de a aplica estetica «constructivă» limbajului”, cel care afirmase că poezia nu se face cu idei ci cu cuvinte și-l vedea pe poet „singur cu limbajul” și „cedând inițiativa cuvintelor”, eliberat de „entuziasm” și „delir”, rămânea
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
confluența dintre ideile estetice ale lui Mallarmé - selectat ca reformator reprezentativ al sintaxei poetice -, ale lui Rimbaud (a cărui alchimie du verbe lasă urme și la teoreticianul Voronca - vezi „chimia cuvintelor”, „poetul alchimist al imaginii” etc.) și ale urmașilor lor avangardiști, cu programele constructiviste ale momentului, poetul român reușește astfel să-și coaguleze propria interpretare într-o sinteză elocventă, deschizătoare de drumuri pentru reflecția românească asupra limbajului poeziei. Chiar dacă nu e original în punctul de plecare, el reușește - pe fundalul manifestelor
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
cele mai productive pentru evoluții ulterioare. „Obiectivității” și ordinii intelectuale mallarméene și constructiviste, el le imprimă, pe de altă parte, energia unui temperament neliniștit, cu exaltări și entuziasme romantice atingând momente de paroxism ce nu contrazic, totuși, în esență, spiritul avangardist, în ciuda unor momentane limitări programatice: declarându-se adept al „ordinii-sinteză, clasice, integrale”, Voronca rămâne în fond un dezordonat și un ne-clasic, o sensibilitate ardent pasională - și această „mișcare ce deplasează liniile” străbate până în miezul celor mai voit austere geometrii
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
proclamate (cu patos!) în scrierile sale „integraliste”. „Sintetismul” sau „integralismul” în care i se pare că aude, în acest moment, împreună cu cei de la „Bauhaus”, „glasul secolului”, îl și situează, de altfel, într-un punct de răscruce al mai multor direcții avangardiste străbătute subteran de marea obsesie a dinamicii absolute a spiritului și a identificării scrisului cu tensiunea lăuntrică a eului. Toate aceste elemente preluate din programele avangardei vor căpăta deci la el un plus de vitalitate exuberant-neliniștită, de natură a estompa
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
neoromanticul Voronca se apropie acum de programul avangardei suprarealiste, privit altădată, din perspectiva „constructivismului”, cu suspiciune. Chiar dacă nu numește direct „automatismul psihic pur” și „dicteul automat”, poetul le aproximează totuși în expresii similare, înscrise pe orizontul mai vast al căutărilor avangardiste vizând coincidența dintre a scrie și a fi: „Scriu cu gândul nedefinit de a mă transforma cu încetul în însuși steagul de cerneală prin care cavaleria chiotelor se desface”. De la „arta ca manifestare vitală”, la „câte cuvinte - atâtea ființe” se
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]