587 matches
-
cuvintele o dețin: "Se iau cuvintele proaspete și se vorbesc,/ Până când rămân lustruite, egale,/ Și nimeni nu-și mai amintește/ Ce formă aveau și ce sens". (A treia taină) Cuvintele Anei Blandiana sunt, însă, extrem de complexe, ele conținând atât metaforele blagiene, cât și necuvintele stănesciene. Dacă la început, cuvintele creează imagini și metafore, spre final ele se transformă în necuvinte, care dețin o forță sugestivă la fel de mare ca imaginile poetice. 3.1.1.3. Metafore opace În volumele care fac trecerea
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
în care poeta dansa nestingherită în ploaie, țipând și jucându-se de-a și cu viața, cu cel al morții, în care țipătul reinstaurează, de fapt, tăcerea, el nefiind auzit de nimeni, pentru că se petrece în interior. Și cum infiltrația blagiană se simte pretutindeni, acest mare poet modernist promovând relația inedită care se stabilește între somn și moarte, marea trecere fiind, de fapt, laudă adusă somnului, ne vom referi și la un alt spațiu de refugiu, comun lui Lucian Blaga și
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
gustul, vibrația umedă,/ apoi iarăși lipsă,/ apoi timpanele pentru lenesșle / mișcări de eclipsă;/ apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare / pe o ondulă întinsă,/ iarna-nghețată-a mișcărilor / mereu cu suprafața ninsă." (A zecea elegie) De o izbitoare asemănătoare cu un alt text blagian, În lan121, este poemul Imn, în care metafora blagiană este transpusă în literă de femeie: "Mi-am așternut un braț de fân în umbra,/ Mai sclipitoare decât lumina, a frunzelor galbene,/ Așezate-ntre mine și soare pe crengile nucului/ Devenite
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
lenesșle / mișcări de eclipsă;/ apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare / pe o ondulă întinsă,/ iarna-nghețată-a mișcărilor / mereu cu suprafața ninsă." (A zecea elegie) De o izbitoare asemănătoare cu un alt text blagian, În lan121, este poemul Imn, în care metafora blagiană este transpusă în literă de femeie: "Mi-am așternut un braț de fân în umbra,/ Mai sclipitoare decât lumina, a frunzelor galbene,/ Așezate-ntre mine și soare pe crengile nucului/ Devenite golașe și firave de atâta văzduh./ M-am întins
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
bun putrezirii./ Tăcere-ntreruptă doar de foșnetul aspru al frunzei/ aproape lemnoase de nuc, plutind nesfârșit,/ În timp ce pe cer constelații mișcătoare de păsări/ Sunt înlocuite de stele mirate timid". (Imn) Deconstrucția la Ana Blandiana ia naștere, totuși, prin demolarea universului văratic, blagian, plin de căldura și de armonia dragostei spiritualizate, și înlocuirea acestuia cu un univers tomnatic, dezgolit, care conduce spre moarte. Întoarcerea spre vârsta copilăriei și a fericirii, în oglindirea căreia să ia naștere o nouă realitate se dovedește, pe parcurs
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
toate speranțele, toate certitudinile primelor volume, întrucât realitatea actuală este una a degradării, a vidului, a urii, a scepticismului, în care numai apropierea de sacru și de divinitate pare să fie salvarea. Vii mai rămân și metaforele etnice, de natură blagiană, "mioritică și manolică 125"126: "Eu cred că norii povestesc/ În fiecare țară altfel,/ poate că sunt ținuturi unde/ Se văd pe ceruri epopee -/ La noi pe boltă trec ciopoare/ Cu câini bătrâni și miei nostalgici/ Și-alunecă-n-pășunea-albastră/ Pe urma lor
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Mălăncioiu teroarea reîntoarcerii către universul rural, care continuă și în următoarele două volume care îi succedă primului, Către Ieronim (1970) și Inima reginei (1971), volume care marchează evoluția spre o paradigmă livrescă, epurată de sensibilitatea acestui expresionism elementar. Demitizarea spațiului blagian, dominat de sat, constituie o amprentă personală, în termenii deconstrucției canonului paradigmatic. De asemenea, "erotismul imposibil, tragic, funest devine substanța poeziei. Unele poeme aparțin tot universului rural, dar nota distinctivă o dau poemele cu Ieronim, care se plasează, mai degrabă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
referă această abordare nu este însă cel al unei alterități alienante, concept care s-a întemeiat pe perspectiva freudistă a scindării eului creator și care a prilejuit, în contextul cultural actual, o explozie de exegeze asupra textelor poetice eminesciene și blagiene, așezate nelegitim sub conceptul-umbrelă de criză a identității"252. De această criză a identității, care își află originea în modernitate, ne lovim la întreaga poezie șaizecistă, firește, scriitorii acestor generații trăiesc, în permanență teama față de ei înșiși și față de incapacitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Oancea, Poezie și semioză, p. 36. cu referire la Poveste, a binecunoscutului autor neomodernist Marin Sorescu. 44Ibidem, p. 48, Note. 45Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică Lista lui Manolescu, I, Poezia, Brașov, Editura Aula, 2002, p. 270. 46Aluzie la strigătul expresionist blagian din Dați-mi un trup, voi munților. 47 Luiza Bratu, op. cit., p. 46. 48Luiza Bratu, op. cit., p. 48. 49Ibidem, p. 46. 50"Ecourilor evidente din Poemele luminii ale lui Lucian Blaga li se grefează un foarte specific sentiment al generației
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
sensibilități amenințate de autocontemplare, retorica intimă a poetei se constituie ca suport tensional al discursului, desfășurat în spațiul ipotetic al unei aventuri nu lipsite de riscuri". ***, Literatura română contemporană, p. 623. 97"care amintește de ataraxia mioritică a ultimelor cicluri blagiene". ***, Literatura română contemporană, p. 622. 98***, Literatura română contemporană, p. 623. 99Ibidem, p. 622. 100Luiza Bratu, op. cit., p. 80. 101Ibidem, p. 75. 102Daniel Dimitriu, Reabilitarea ideii: Ana Blandiana, în "Convorbiri literare", nr. 6, 1978, p. 5. 103Ileana Oancea, Poezie și
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
iubirii) concretizate în trei capitole cu titluri semnificative. Poetul sublim este și el pus în opoziție cu filozoful, ce îndeamnă prin Marele Anonim la potențarea misterului: "Îi lipsește lui Nichita Stănescu o anume "seninătate" pe care o descoperim în lirica blagiană." Urmează dosarele aprofundate ale poeților Marin Sorescu și Adrian Păunescu, grefate pe interesul pronunțat al criticii pentru acești poeți la ora respectivă, dar și aici arta portretului poetic se impune fără a se lăsa intimidată de orientările impuse de vremuri
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
migratoarele păsări", "hohotul vântului", "valurile întunecate și sumbre", semne ale instabilității, lumii fenomenale, cu destinul căreia se identifică. Nomadismul acesta este consecința unui atavism, urmarea unei comunicări cu un "dincolo" al strămoșilor, situație ce continuă cunoscutele experiențe similare eminesciene sau blagiene: "Glasul acelui ciudat strămoș/ De la care îmi vine iubirea aceasta prea mare". Baconsky pledează pentru o poezie a cărei substanță să constituie atmosfera ei emoțională, fără metafore rare, căutate, lipsite de podoabe stilistice. Senzual, poetul întinde mâna ca să simtă boarea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
contact cu frumusețea ei: "Frumoasa mea peste puteri frumoasă/ ce drag mi-e glasul tău, plutind pe văi." Radu Cârneci ne plimbă prin biblie, prin lumea anticilor, invocă cultul păgân al soarelui, are un acut sentiment al luminii (de esență blagiană), ne vorbește despre o dezlănțuire energetică a ierbii cu "tonalitatea rimelor lui Petrarca" și a celei din "Cântarea cântărilor"2. Poetul este o natură contemplativă, indiferent dacă scrie despre dragoste, despre istorie și pământul nostru, structurându-se permanent sub semnul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Cum sug din ea/ Ca niște pui/ Și răsuflarea ei/ Deschide flori/ Pe mările neantului". Gh. Pituț ni se impune și prin încercarea de a reda într-un mod personal spaima de civilizație, de pierderea echilibrului; o boală de esență blagiană cuprinde lumea. Arșița, care ne trimite la pustiul lui Ioan Alexandru, este o boală morală, de aceea poetul își dorește un zid care să-i separe pe cei bolnavi de cei sănătoși, să nu se întâlnească niciodată, pentru că ucigașii sting
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de oi într-un univers rustic, bine conturat, în care se afirmă puternic viața: Venim cu oile de prin pădure/ Berbecii merg împodobiți în frunte/ câinii pe margine, ca să nu le fure/ lupii prin locurile strâmte". Din nou un eden blagian 1 încărcat cu șerpi, șopârle, greieri, învăluiți într-o lumină ce fierbe, încât nu-ți rămâne decât să "te dezbraci de trup ca de-o povară/ Când te cuprinde somnul sub care te-ncovoi". În al doilea ciclu al volumului apar
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Bălăiet, Nicolae Motoc, Petre Got, deși trec prin Blaga, nu ajung decât la un lirism controlat sau discret, fără substrat metafizic și viziune: " Se clatină tot satul când e horă/ și fetele trec drepte prin iubiri" (Petre Got). Un poet blagian cu tendințe de ermetizare este Ion Iuga. El cântă satul, casa părintească, bunicii, "Cântărețul" (care amintește de "Laie Chiorul" lui Goga), dar ajunge curând la o poezie alambicată. Ion Iuga nu este un poet lipsit de talent: "ard vetrele ard
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
care n-a participat efectiv la cosit: "Și mai departe, miriștea de lan cosit/ și grâul de sămânță/ în camera cea mare adunat". Sentimentul iubirii pierdute și un întreg univers supus nunții se situează în afara harului, deși intuim frecvent influențe blagiene și argheziene: "și totul face dragoste sub ochii mei măriți/ cum se-mpreună-acum securea cu butucul" (imagine argheziană). Gheorghe Tomozei "Pasărea albastră",E. S. P. L. A., 1957; "Steaua polară", E. S. P. L. A.,1960; "Suav anapoda", E. P. L., 1962; "Vârsta sărutului
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
se coace-n cuibul lui ceresc/ Miroase-a smirnă și a omenie/ Miroase-a-înviere și-a curat/ Miroase-a om scăpat în veșnicie." În volumul citat, satul se apropie însă mai mult de Goga și de Coșbuc decât de Blaga. Misterul blagian este îndepărtat, peste oameni plutește o lumină domoală, "lumina lină", lumina unei înțelepciuni de inițiați, de aceea sărbătoarea și iubirea stau sub semnul echilibrului și al înțelepciunii. Sărbătoarea este pentru poet prilejuită de adunare, de strângerea la un loc, asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
vitalitate primară. Ioan Alexandru creează viziuni, nu peisaje. Natura devine personaj sau se extinde cosmic, ca la poeții expresioniști. Poezia lui Ioan Alexandru este o luptă permanentă în perspectiva evoluției, a fertilizării, a desfacerii spre identitatea transcendentală. Se resimte spațiul blagian, dar și cel caracteristic poeziei lui Octavian Goga. Urcarea spre exemplaritate, în mit, cu vibrații duale de pământ și cer, bogomilice, ne trimite și la Arghezi, nu numai la Blaga. Căutările noastre în drumul spre Meka nu se pot finaliza
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cel tânăr primise în dar pe tânăra împărăteasă, căprioară de argint, care și-acum "se despletea ca salcia de plâns". Natura participă la durerea mamei "frunza se lovește înduioșată, pietrele se macină sonor, ramurile se descărnează de fructe". Un sentiment blagian de liniște absolută încheie poemul: "Și de-atâta încordare și tăcere/ Iarba se aude înțepând bocancii/ și trecând prin piepturile celor șase". Poemul asimilează structura blestemului ce are, de-altfel, în literatura noastră, o străveche tradiție: "brațele-i ca vreascurile
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
manifest literar", Nichita Stănescu se definește deschis înțelegerii și receptării noastre, în cele cu altă tematică este mai abstract, uneori prolix, încărcat, poate prea dens în idei și prea puțin elaborat. Nichita Stănescu își dezvoltă arta poetică în limitele celei blagiene și argheziene; ipostaza creatorului este expresionistă, este cea a tăcerii "gură cu limba smulsă, mută"/ ("Luptele"). Versurile ne trimit la Blaga: "Lucian Blaga e mut ca o lebădă". și harul este divin, poetul va întârzia sub aripa protectoare ("La tine
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
a esenței, poetul preamărește căderea în cuvinte; cert este că ochiul vede un întreg univers de umbră și lumină, reprezentat prin cuvinte care au abstractizat lumea, de aceea ca și în primul poem din "Necuvintele", poetul reînvie trecerea la ipostaza blagiană: "-Eii, ce vezi? spune-ne, spune-ne!/ -Văd cuvinte/ -Spune-le, spune-le!/ (Eu tac sub ciocârlii ca și înainte)/ Vine mutu la mine, mă-ntreabă:/ -Ce?/ -Ceapă!/ Ce?/ -Cecsina!". Ce aduce nou Nichita Stănescu, în arta lui poetică, în raport cu tot
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de reflexivitate, în sensul descoperirii adevărurilor cândva valabile, azi cu valoare istorică, a adevărurilor absolute care generează nesiguranță și spaimă în fața "corolei de minuni a lumii". Îi lipsește lui Nichita Stănescu o anume "seninătate" pe care o descoperim în lirica blagiană. "De la Dionisos la Ieronim" (tema iubirii) Există, în creația lui Nichita Stănescu, atitudini de viață guvernate la început de un elan adolescentin, o vibrație frenetică în contact cu universul, care crește, se compune într-o fascinație de paradis, desprins din
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de piele"). Cert este că un volum închinat iubirii, atât de intim cântată, ar fi devenit minor, dacă în el nu s-ar fi îmbinat atât de armonios folclorul și argoul orășenesc și limba savantă, topite parcă în expresia concentrată blagiană, în forma eliptică a lui Ion Barbu sau în formula jocului arghezian: "Ca și ouăle din puică/ eu rămân în tine, muică,/ tu, cea care pururi cloșcă/ m-ai luat ca și o ioșcă/ și tot stai cu dumneata/ peste
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
în principiul masculin și în cel feminin ca-n "Rig-veda": "Ce mai faci?/ într-o zi luna a întrebat pământul". Pământul dă un răspuns obosit și grav: "O amoebă". De fapt, misterul vieții este "Miezul", ne-o spune, la modul blagian, în poemul cu același nume. Miezul este sămânța care va face să prolifereze cerul, și pământul, ea nu va mai rătăci în abis, ci va face să apară bradul, muntele, întunericul și lumina: Va mângâia pietrele și le lasă gravide
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]