579 matches
-
a Franței la Saint-Denis în ziua de 28 mai 1180. Dat fiind că Balduin al V-lea se revendica pe bună dreptate ca fiind descendent din Carol cel Mare, cronicarii vremii au văzut în această căsătorie o uniune între Dinastia Carolingiană și Dinastia Capețienilor. Mariajul nu a fost pe placul reginei-mamă Adela de Champagne, dat fiind că el însemna totodată respingerea mâinii nepotului ei Henric de Champagne și slăbirea influenței ei asupra celorlalte rude. Deși Elisabeta a fost lăudată de către contemporani
Isabelle de Hainaut () [Corola-website/Science/324575_a_325904]
-
Spoleto și Benevento. În interiorul său, Langobardia Major era divizată în Austria în est și Neustria în apus. După ce aceste stăpâniri au fost cucerite de către Carol cel Mare ca urmare a asediului Paviei din 774, ele au devenit parte a Imperiului Carolingian.
Langobardia Major () [Corola-website/Science/324603_a_325932]
-
Roma, Paul a reușit, printr-o scrisoare, să îl convingă pe Carol cel Mare să îl elibereze pe prizonier. Realizările literare ale lui Paul au atras atenția lui Carol cel Mare, el devenind un factor pozitiv în așa-numita "Renaștere carolingiană". În anul 787, Paul a revenit în Italia și la Montecassino, unde a încetat din viață în data de 13 aprilie într-unul dintre anii cuprinși în perioada 796-799. Supranumele de "Diaconus" arată că ar fi fost diacon. Principala operă
Paul Diaconul () [Corola-website/Science/324600_a_325929]
-
Monumenta Germaniae Historica" și a fost tradusă în limba germană în 1880. De asemenea, Paul Diaconul a scris multe epistole, versuri și epitafuri, inclusiv cele dedicate ducelui/principelui Arechis al II-lea de Benevento sau mai multor membri ai familiei Carolingienilor. Unele dintre scrisori sunt publicate laolaltă cu "Historia Langobardorum" în "Monumenta"; poemele și epitafurile sunt editate de Ernst Dümmler. Paul a mai scris un rezumat asupra "De significatu verborum" al lui Sextus Pompeius Festus, pe care l-a dedicat chiar
Paul Diaconul () [Corola-website/Science/324600_a_325929]
-
rămas la Benevento. Flota bizantină (de 400 de vase, dacă este să dăm crezare precizării din "Annales Bertiniani") a sosit sub comanda lui Nicetas, cu așteptarea ca Ludovic al II-lea să ofere în scurtă vreme mâna fiicei sale. Împăratul carolingian a refuzat să se execute, nu se știe din ce motiv, însă se poate presupune că din cauză că Nicetas ar fi refuzat să îi recunoască titlul imperial, dat fiind că mai târziu Ludovic se va referi într-o scrisoare la "comportamentul
Emiratul de Bari () [Corola-website/Science/324605_a_325934]
-
al IV-lea a făcut vagi promisiuni de tribut și supunere față de împăratul Ludovic Piosul, care au fost reînnoite de către succesorul său Sico I. Niciuna dintre aceste promisiuni nu a fost îndeplinită, și descreșterea puterii și influenței monarhilor din dinastiei Carolingienilor a permis ducatului de Benevento să își sporească gradul de autonomie. În pofida neîncetatei ostilități a suveranilor franci, Benevento a atins în secolul următor apogeul, impunând tribut asupra Neapolelui și capturând Amalfi sub ducele Sicard. Când acesta din urmă a fost
Ducatul de Benevento () [Corola-website/Science/324618_a_325947]
-
a fost un stat al longobarzilor din sudul Italiei, axat în jurul orașului-port Salerno, constituit în 851 prin desprinderea din Ducatul de Benevento. Prin originile sale, formațiunea statlă datora supunere Imperiului Carolingian, dar de-a lungul întregii sale existențe ea a acționat ca un stat independent "de facto", doar pentru câteva scurte intervaluri de timp intrând în vasalitate față de Imperiul Bizantin. În anul 841, principele Sicard de Benevento s-a stins din
Principatul de Salerno () [Corola-website/Science/324626_a_325955]
-
era ducatul de Benevento. În anul 776, la doi ani după asediul Paviei și căderea acesteia în mâinile francilor conduși de Carol cel Mare (marcând sfârșitul Regatului longobard), Spoleto a trecut și el sub stăpânirea lui Carol și a Imperiului Carolingian. Deși noul conducător a oferit teritoriul Statul papal, el și-a menținut dreptul de a-i numi pe duci, un subiect care a fost aproapesă încordeze relațiile cu papalitatea, dat fiind că papa Adrian I tocmai numise un duce de
Ducatul de Spoleto () [Corola-website/Science/324678_a_326007]
-
, Analele regatului franc (cândva cunoscute sub numele de "Annales Laurissenses maiores" și reținute în istoriografia germană ca "Reichsannalen") reprezintă anale care acoperă istoria monarhilor carolingieni de la 741 la 829. Compunerea lor pare să dovedească faptul că ar fi redactate la curte, acordându-le astfel un marcant caracter oficial. Editorii din secolul al XIX-lea consideră că textul ar fi existat în cinci versiuni, pe care
Annales regni Francorum () [Corola-website/Science/324741_a_326070]
-
dovedească faptul că ar fi redactate la curte, acordându-le astfel un marcant caracter oficial. Editorii din secolul al XIX-lea consideră că textul ar fi existat în cinci versiuni, pe care le datează în momente diferite ale perioadei francilor carolingieni. O revizuire a analelor a fost atribuită istoricului franc Eginhard (cca. 775 - 840) (sub numele de "Annales qui dicuntur Einhardi"), cu toate că un argument cu adevărat categoric pentru atribuirea către Eginhard se lasă încă așteptat. Mai recent, o privire generală asupra
Annales regni Francorum () [Corola-website/Science/324741_a_326070]
-
teritoriu de frontieră (marcă) din Italia centrală medievală, care se mărginea cu Statul papal la sud și la răsărit, cu Marea Ligurică la apus și cu formațiunile desprinse din Regatul Italiei medievale la nord. Statul a constituit o creație a carolingienilor, ca succesoare a Ducatului de Tuscia al longobarzilor. includea o serie de formațiuni statale mai mici, axate de o parte și de alte a văii râului Arno, concentrate în jurul comitatului de Lucca, care uneori figura sub titulatura de ducat. Primul
Marca de Toscana () [Corola-website/Science/324747_a_326076]
-
El a luat parte la o expediție inițiată de împăratul occidental Ludovic Piosul în 818 împotriva bretonilor, care îl proclamaseră că rege pe Morvan Lez-Breizh. În 822, o nouă căpetenie bretona s-a răsculat, Wiomarc'h, însă s-a supus carolingienilor în luna mai 825, venind personal la Aachen. Pe drumul de întoarcere al lui Wihomarc'h către Bretania, Lambert a dat ordin să fie asasinat. În 831, Lambert s-a alăturat răscoalei lui Lothar împotriva tatălui său, împăratul Ludovic cel
Lambert I de Nantes () [Corola-website/Science/324772_a_326101]
-
a reprezentat o marcă instituită de carolingieni, în vederea stăvilirii atacurilor slavilor și avarilor din secolele al IX-lea și al X-lea. El a constituit totodată formațiune statală succesoare a ducatului de Friuli, creație a longobarzilor. După ce Carol cel Mare a cucerit Regatul longobard din Italia condus
Marca friulană () [Corola-website/Science/324828_a_326157]
-
a fost dizolvat și încorporat în regatul francilor, cu toate că succesorii lui Hrodgaud, deși numiți direct de către Carol, au continuat să poarte titlul de "dux Foroiuliensis". Fostului ducat longobard, regele franc a atașat și provincia Pannonia, devenită parte integrantă a Imperiului carolingian și un adevărat bastion împotriva incursiunilor avarilor și croaților. În 828, ultimul duce de Friuli, Balderic, a fost eliberat din funcție de către împăratul Ludovic Piosul în cadrul dietei imperiale de la Aachen, pe motiv că nu a fost în stare să apare
Marca friulană () [Corola-website/Science/324828_a_326157]
-
sud, prin pasurile și trecătorile Alpilor către Raetia. "Marca Veronensis et Aquileiensis" a fost întemeiată de către regele Berengar I al Italiei în jurul anului 890, ca partea restructurării generale operate asuptra posesiunilor sale, atunci când a înlocuit fosta Marcă de Friuli a carolingienilor, deținută de locotenentul lui Berengar, Walfred. Ea era separată de Regatul Italiei după ce regele Germaniei Otto I "cel Mare" a purtat o campanie victorioasă împotriva regelui Berengar al II-lea al Italiei în 951. La adunarea imperială de la Augsburg din
Marca de Verona () [Corola-website/Science/324831_a_326160]
-
de Mainz, Germania. El a fost autorul enciclopediei De Rerum naturis (în natură lucrurilor). A scris, de asemenea, tratate în domeniul educației, gramaticii precum și comentarii din Biblie. El a fost unul dintre cei mai proeminenți profesorii și scriitori ai epocii carolingiene fiind denumit "Praeceptor Germaniae" sau "profesorul Germaniei". În calendarul român (Martyrologium Romanum), el este sărbătorit la 4 februarie drept "Sanctus", sfânt, desi versiunea on-line a Enciclopediei Catolice apărută cu aproape un secol mai devreme îl listează drept "beatus", "beatificat˝ (în
Rabanus Maurus () [Corola-website/Science/324857_a_326186]
-
de Bavaria au rezistat incursiunilor slave în partea de est a ducatului, iar, începând cu epoca ducelui Theodo I, ducatul și-a dobândit independența deplină față de regii franci merovingieni, din ce în ce mai slăbiți în urma disputelor interne. Însă când Carol Martel din dinastia carolingiană a devenit conducătorul "de facto" al statului franc, el i-a readus pe bavarezi în stadiul de dependență, deposedând doi duci consecutivi ai Bavariei pentru insubordonare. La rândul său, Pepin cel Scurt, fiul lui Carol Martel, a menținut dominația francă
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
el i-a readus pe bavarezi în stadiul de dependență, deposedând doi duci consecutivi ai Bavariei pentru insubordonare. La rândul său, Pepin cel Scurt, fiul lui Carol Martel, a menținut dominația francă, iar câteva legături matrimoniale s-au stabilit între Carolingieni și Agilolfingi, aceștia din urmă promovând această de politică și față de regii lombarzi. Un cod de legi al Bavariei a fost elaborat în perioada 739-748, în timpul ducelui Odilo. Clauze suplimentare au fost adăugate ulterior, purtând o evidentă influență francă. Potrivit
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
influenței Bisericii, rezultă cu claritate din faptul că împăratul nu a considerat de cuviință să emită mai mult de două acte care să se refere exclusiv la chestiunile Bavariei. În secolul următor, istoria Bavariei se întrepătrunde cu cea a Imperiul carolingian. Ca urmare a partiției de la 817, Bavaria devine parte a componentă a posesiunilor regelui francilor răsăriteni, Ludovic Germanul, fapt confirmat în 843, prin Tratatul de la Verdun. Ludovic a transformat Regensburg în centrul posesiunilor sale și a contribuit la dezvoltarea Bavariei
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
-lea. În schimb, ca recompensă pentru această renunțare, Henric "Jasormirgott" a obținut ca Austria să fie ridicată la gradul de ducat independenet, prin actul numit Privilegium Minus. Devenit duce, Henric "Leul" a întemeiat orașul München. În era de după dezmembrarea Imperiului Carolingian, granițele Bavariei s-au modificat in continuu și, pentru o lunga perioadă după 955, s-au extins. La apus, râul Lech încă separa Bavaria de Suabia, însă în celelalte puncte cardinale teritoriul bavarez a profitat de oportunitățile de expansiune, iar
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
987), a fost rege al Franciei Occidentale din 986 până la moartea sa. Fiu al regelui Lothar al Franței și a soției sale Emma a Italiei, care era fiica lui Lothar al II-lea al Italiei, el a fost ultimul monarh carolingian. Ludovic a fost fiul cel mare al regelui Lothair și a soției acestuia, Emma și s-a născut în .. Tatăl său l-a introdus în guvernare din 978 și a fost încoronat oficial co-rege la 8 iunie 979 la mănăstirea
Ludovic al V-lea al Franței () [Corola-website/Science/322652_a_323981]
-
a fost încoronat oficial co-rege la 8 iunie 979 la mănăstirea Saint-Corneille din Compiègne de către arhiepiscopul Adalberon de Reims. Totuși, el nu și-a asumat puterea până la moartea tatălui său în 986. Ludovic al V-lea a fost ultimul rege carolingian al Franciei de Vest și a domnit la Laon între 2 martie 986 până la propria sa moarte, la vârsta de 20 de ani, în 987. În 982 la Vieille-Brioude, Haute-Loire, Ludovic, în vârstă de 15 ani, se căsătorește cu Adelaide-Blanche
Ludovic al V-lea al Franței () [Corola-website/Science/322652_a_323981]
-
căsătoriile cu contele Ștefan de Gévaudan și contele Raymond de Toulouse, Prinț de Gothia. Această uniune a fost strict politică și aranjă de rege, la sfatul reginei Emma și a contelui Geoffrey I, cu dublul scop de a restabili prezența carolingiană în sudul Regatului francilor, și (în conformitate cu Richerus) pentru a obține sprijinul domnilor locali în lupta sa împotriva Roberțienilor. Imediat după nuntă, Ludovic și Adelaide-Blanche au fost încoronați rege și regină de Aquitania de către fratele Adelaidei, episcopul Guy le Puy. Încă
Ludovic al V-lea al Franței () [Corola-website/Science/322652_a_323981]
-
numai sânge regal, dar își dovedise abilitățile prin acțiunile și puterea lui militară. Capet a fost ales pentru tronul france și Adalberon l-a încoronat, totul în termen de două luni de la moartea lui Ludovic al V-lea. Astfel, dinastia carolingiană s-a încheiat și a început dinastia capețiană.
Ludovic al V-lea al Franței () [Corola-website/Science/322652_a_323981]
-
sau Durandal (italiană: "Durlindana"; spaniolă: "Durandarte") a fost sabia lui Roland, nobil în slujba lui Carol cel Mare, din "Ciclul carolingian". Originea sabiei este neclară, fiindu-i conferite diverse proveniențe în Ciclul carolingian. Cele mai multe legende îl numesc făuritor pe fierarul anglo-saxon, Wayland. Potrivit "Cântecului lui Roland", sabia este adusă de către un înger lui Carol, care i-a oferit-o lui Roland
Durendal () [Corola-website/Science/329545_a_330874]