711 matches
-
moartea oglindește viața. Aspectul meditativ (orice jurnal meditează asupra trecutului, analizând, fie și inconștient, impactul timpului asupra existenței) se leagă indestructibil de obsesia morții. De altminteri, această relație a inspirat o Întreagă simbolistică. Interdeterminarea viață-moarte e, prin reflexie În literatura confesivă, un pact al adâncimilor care comunică prin semne. Meditația presupune răgazul, repausul, un fel de „moarte În timpul vieții”4, după o expresie memorabilă a lui Vladimir Jankélévitch. Se știe că portretele Sfântului Ieronim purtau adeseori În epigraf inscripția Cogita mori
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de importanță, o imponderabilitate ontologică a morții: pe cât de importantă, capitală chiar, ca act biologico-fiziologic, pe atât de ambiguă ca subiect al meditației. Ceea ce filozofii numesc moarte este, de fapt, aproximarea ieșirii din scena minții. Totul e relevant, În regimul confesivului, ca și În regimul vieții, atâta timp cât se desfășoară În zona vizibilă, aproximabilă prin simțuri. Inventarul morții De ce relația dintre jurnalul intim și moarte este, totuși, atât de importantă? În primul rând, pentru că moartea e parte a acestuia, un main ingredient
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
ca un caz particular al ei, jurnalul intim! Cu adevărat relevantă e o altă ipostază: jurnalul e un gen care, În mod programatic, se opune morții. Cu alte cuvinte, acceptarea ipotezei că el apare nu pentru a dubla celelalte genuri confesive (autobiografia, corespondența, biografia, carnetele), ci pentru a deveni un partener În neîntrerupta competiție viață-moarte. Un caz particular al acestei relații este cel al sinucigașilor. Fie că e vorba de Virginia Woolf, de Kafka, de Sylvia Plath sau de Pavese, sinucigașul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
o excrescență a „adolescentinismului” ca formă cronicizată a imaturității. (Exemplare, În acest sens, sunt notațiile lui Witold Gombrowicz, În Jurnalul său argentinian, unde imaturitatea devine un concept aproape ontologic: existența scriitorului se ordonează aproape exclusiv În funcție de acesta. E adevărat, exercițiul confesiv al polonezului exilat vizează direcția contrară- a fugii de moarte -, Însă argumentele sale par a fi aceleași). Conotând femininul, fragilitatea, nevroza, sinuciderea este, În fond, un act de-o brutalitate tipic masculină. Indiferent cum s-ar manifesta ea, așa-zicând
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
verzi și adormi la loc. Astfel de mici scene crude, al căror substrat psihanalitic e ușor de interpretat, se regăsesc În Jurnalul Sylviei Plath la tot pasul. Dedublarea, autoproiecția, multiplicarea eurilor, construirea unor biografii paralele sunt locuri comune În discursul confesiv al poetei. Disperarea ei ia, de multe ori, forma unui raport pe jumătate livresc. Suferința, suferința adevărată devine credibilă doar În clipa În care Îi descoperă echivalentul cultural, citatul sau aluzia livrescă. Aceasta e, fără Îndoială, forma de rezistență psihică
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
să scriu un roman despre aceasta; fiind femeie, de ce trebuie doar să plâng și să Îngheț, să plâng și să Îngheț?” Noul sentiment, al Înghețării, al Împietririi și al diminuării psihice a personalității brăzdează, ca o axă dureroasă, Întregul discurs confesiv al Sylviei Plath. Existența i se curbează, incapabilă să mai ia altitudine. La douăzeci și doi, douăzeci și trei de ani pare să fi cunoscut totul, să fi experimentat totul și să-și fi barat, astfel, orice posibilitate de a
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
atât datele inițiale, cât și deplasările de sens provocate de plonjarea spre adâncimile textului a Înțelesurilor nou create. Intimitatea funcționează, la nivel textual, ca un substitut de principiu estetic. El individualizează În mod spontan scriitorul care a optat pentru narațiunea confesivă, redublând mecanismele de producere a textului literar. Scos din contextul amorf În care existase până atunci, cuvântul ascuns intră Într-un fel de alergie la singurătate, creîndu-și propria lume. Intimul e „În altă parte”! Structură secretă și centru invizibil, intimitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Artistul „navighează” - În ciuda propriei voințe - spre un spațiu al intimității, În care Își descoperă inconștient adevărata identitate. Din instanță narativă, el se metamorfozează În subiect al narațiunii, ocupând avanscena unui spațiu care trăiește din jocul adâncimilor și al faliilor fragmentelor confesive. Simultan, spațiul intimității mentale a scriitorului Începe să ia conturul intimității produse de aventurile personajului narat - adică al unei ficțiuni Înzestrate cu toate atributele eroului literar. „Intimitatea subiectului”4 Își dezvoltă propriile formule, Într-o Încercare - nu total conștientizată - de
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
se proiectează. Intimul devine, astfel, o valoare psihologică, un câmp tensional În interiorul căruia se desfășoară mișcările incontrolabile ale spiritului creator. Chestiunea insolvabilă a intimității jurnalului privește nivelul și punctul din care se poate vorbi de Întretăierea diverselor direcții ale spațiului confesiv: e vorba de o intimitate a textului sau de una a realității obiective? Desigur, problema pare a fi mai degrabă de natură tehnică. Însă, În ciuda ușurinței cu care poate fi deconstruită, ea se sustrage analizei. Pentru că intimitatea e evanescentă prin
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
refuză Înălțimea diagnosticului și amploarea viziunii. Întâmplările rămân foarte aproape de semnificația lor imediată, aproape minoră, iar factologia omnipotentă marchează triumful invaziei intimității În spațiul realului. Fragmentarea temporală obstrucționează Închegarea unor judecăți ample, care să dovedească, dincolo de orice dubiu, că subiecții confesivi se află cu adevărat la Înălțimea evenimentelor. Șochează, În cele mai multe jurnale intime, seninătatea cu care autorii trec pe lângă marile tragedii. Jurnalul lui Camus uimește prin totala opacitate și printr-o inexplicabilă insensibilitate la ororile petrecute, sub ochii autorului, În plin
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
sortite eșecului nu numai de la autor la autor, ci și În interiorul evoluției aceluiași scriitor. Cu atât mai mult cu cât relația dintre mărturisitor și mărturisire e strict controlată de arhitectura interioară a edificiului ce se construiește pe măsura derulării scenariului confesiv. N-a scăpat, de altfel, nici unuia dintre analiștii domeniului coté-ul sexual al oricărei activități intimiste. Complicitățile, rețeaua de mici și trainice secrete, tensiunile rezolvate prin transcrierea În caietul de Însemnări zilnice (echivalent parodic al canapelei psihanalitice!), toate acestea alcătuiesc premisele
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
atmosferei al cărei prizonier este scriitorul. Închis ca Într-o armură transparentă, el nu e preocupat să se elibereze din captivitatea ei, ci să găsească argumentele că numai ea Îl poate proteja și defini În sensul cerut de majoritatea scrierilor confesive: eliberarea mentală și autoconstrucția. Arcul de cuvinte creat În spațiul intim al jurnalului vorbește de la sine despre servituțile și tragicomedia prin care acesta Își dobândește o identitate. Intimul nu este, În ciuda a tot ceea ce s-ar putea spune despre el
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
un „limbaj cifrat”). La rândul său, limbajul va imprima o anumită rigoare, un anumit conservatorism și un tip de expresivitate ce decurg din Însăși natura „cuvintelor tribului”. Particularizarea, individualizarea se produc tocmai prin recursul salvator la organizarea intimă a spațiului confesiv. În concluzie, e greu de admis identitatea dintre limbajul intimității și stilul scriiturii. Relația dintre ele este una de la general la particular, rămasă mereu În cadrul interdependenței și al influențării reciproce. Convențiile pe care trebuie să le respecte jurnalul În căutarea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
amănuntelor aflate În devălmășie, refuzând aproape instinctiv ierarhizarea și alcătuind o rețea expresivă În care cititorul recunoaște liniile unui portret. În realitate, autoportretul Începe să existe din chiar clipa În care scriitorul așterne pe hârtie prima literă a monologului său confesiv. Firește, autoportretul psihologic premerge autodescripția fizică, realitatea jurnalului dictând și ordinea intrării În scenă a eu-rilor suprapuse existente În materia amorfă a scrierii. „Se Înțelege așadar că autoportretul În jurnalul intim se află pretutindeni și nicăieri”, scrie Béatrice Didier 3
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
finalement me rendre a moi-même”9), efortul eșuează În aproximații și Într-un proteism incontrolabil. Percepția imediată de către un eu privitor, identic sau nu celui auctorial, e singura care poate confirma sau infirma iluziile nutrite de scriitor În legătură cu actul său confesiv. Din păcate, de cele mai multe ori le infirmă. Astfel Încât autoportretele pe care le decupăm cu atâta febrilitate s-ar putea să se situeze exact la antipodul intențiilor - declarate sau subînțelese - ale scriitorului. Autoportretul pictorului (ca și al fotografului ori al cineastului
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Chiar dacă zonele de contact dintre cele două forme de Înfățișare a personalității umane sunt extrem de largi, ele se deosebesc În punctele esențiale. Portretul e, În egală măsură, o tehnică și o artă care se Înscriu În strategiile inconștiente ale textului confesiv. Sindromul Mallarmé funcționează ireproșabil și În acest caz: În jurnalul intim, totul sfârșește Într-un portret sau un autoportret. Cel dintâi e doar pretextul constituirii celui de-al doilea. Un portret autoflatant, În care imperfecțiunile sunt discret trecute cu vederea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
discutabil al autorului de a vorbi pentru sine, de a fi propriul său avocat. În plus, autoportretul trădează aproape Întotdeauna dacă nu excelenta părere despre sine a autorului, măcar atenția ieșită din comun față de propria personalitate, devenită centru al fantasmărilor confesive. Amorul-propriu este, aproape În toate cazurile, mecanismul care declanșează „compoziția” autoportretului, pentru simplul motiv că, scriindu-l, autorul dorește să probeze ceva: excepționalitatea persoanei sale sau, În orice caz, dorința de a ieși din banal, din serie, din obișnuitul biografiei
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
cele trei instanțe ale actului narativ) alcătuiesc o unitate, tensiunea dintre ele creează un câmp al iluziilor În care imboldurile inițiale și rezultatele practice se Îmbină anarhic. E greu, de altfel, să decizi În ce măsură iluzia și incompleta circumscriere a spațiului confesiv forjează liniile de forță ale autoportretului. Din perspectivă analitică, obstacolele sunt mai numeroase decât impulsurile creatoare. Teatrul intimității, jucat de către autor pe tot parcursul scrierii jurnalului, râvnește, totuși, la obiectivitate și la o cât mai puternică impersonalizare a subiectivității. Din
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Nu e suficient orgoliul - ca să nu spunem că el poate fi chiar contraproductiv! - pentru a explora labirintul interior pe care autorul de fapt Îl ignoră. Să fie, atunci, autoportretul o utopie născută din prea multele obstacole psihologice? O Întreagă literatură confesivă stă sub semnul dubiului profund, vorbind despre himera constituirii imaginii coerente a lumii psihice. În ciuda progreselor fabuloase ale psihanalizei, În ciuda disecțiilor cu adevărat științifice ale eului, ceva misterios continuă să scape analizei. Nu e exagerat să vedem În particulele enigmatice
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
a jurnalului. Abia În clipa În care creează personaje valabile, jurnalul intim poate emite pretenția de a fi ceva mai mult decât un repertoar, o cronică exterioară a Întâmplărilor și viselor autorului. Dată fiind natura lor concurențială, autoportretul și narațiunea confesivă intră foarte repede Într-un conflict ireductibil. Tipologic vorbind, jurnalul intim este un gen confesiv al cărui traseu poate fi descris ca linear, discontinuu și acut subiectiv. În ciuda presupusei lipse de obiectivitate, autoportretul se dovedește, la lectură (singura modalitate prin
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de a fi ceva mai mult decât un repertoar, o cronică exterioară a Întâmplărilor și viselor autorului. Dată fiind natura lor concurențială, autoportretul și narațiunea confesivă intră foarte repede Într-un conflict ireductibil. Tipologic vorbind, jurnalul intim este un gen confesiv al cărui traseu poate fi descris ca linear, discontinuu și acut subiectiv. În ciuda presupusei lipse de obiectivitate, autoportretul se dovedește, la lectură (singura modalitate prin care poate fi descifrat) o construcție fundamental obiectivă. Aduse la lumină, trăsăturile de subiectivitate se
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
o compun pretind să fie Înconjurate de aura impersonalității. Dacă jurnalul intim are vreo șansă de a fi anexat spațiului mai general al literaturii, atunci, fără Îndoială, autoportretul e locul privilegiat prin care masa informă a digresiunilor și a fragmentelor confesive se coagulează Într-o structură retorică de tip tradițional, În filigranul căreia descifrăm imaginea scriitorului reflectându-se În oglinda de cuvinte pe care o generează și de care e generat. Note (1) Béatrice Didier, „Autoportrait et journal intime”, in Corps
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
chiar la scena pictată ori la compoziția plastică mai amplă. Firește, e greu să pui un semn al egalității Între creația umană (În latura ei de strictă subiectivitate) și jurnalul intim - oricât de pregnant ar fi În toate acestea simbolul confesiv. Însă va trebui să observăm, alături de Pierre-Marc de Biasi 3, că, departe de a fi doar un capăt de drum, carnetul și jurnalul intim sunt o oglindă plasată În fața realității - ca În mai vechea metaforă lansată de Stendhal. La un
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
acest caz, ca și În cazul discursului postmodernist, prea marea permisivitate creează inconsistență. Alunecarea dinspre problemele de fond spre cele de structură pot să-i fie fatale jurnalului. Să nu uităm că el e rezultatul compromisului dintre o persoană (eul confesiv) și un timp (acel au jour le jour), care conferă identitatea cronologică și ritmicitatea caracteristice jurnalului. Obligatoria repetiție Nu există jurnale à rebours, pentru că acestea ar Încălca tocmai condiția obligatorie de existență. Din chiar clipa În care abolesc cronologia, ele
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
și un final de drum: e conștientizare a ceea ce există În tine. Neputința de a aduce la suprafață trecutul echivalează cu simbolica răsturnare a clepsidrei. Și, În acest sens, nu vom avea niciodată de-a face doar cu unicitatea actului confesiv, ci cu o obligatorie repetitivitate. Altminteri, un singur gest, un singur act, o singură Întâmplare nu sunt suficiente pentru a constitui materia (reală ori fictivă) a jurnalului intim În forma sa clasică. În această fază, a proiectelor teoretice, e greu
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]