607 matches
-
sui fără hotare,/ Pân'ce-n veșnica iubire/ Ne vom soarbe, vom dispare." Există și o justiție a unicității în poezie. Poemul este un act unic al unei sensibilități metafizice unice surprinsă într-un moment al grației unic de un dicteu unic, exprimând o deschidere ontopoetică unică. Și fiind o experiență solitară, absolut singulară, ea este irepetabilă și astfel, intransmisibilă, incomunicabilă în adevărul ei originar. Așa fiind, aceste multiple unicități sunt chemate să instituie un nou prim moment al Creației. Momentul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
perfectă concordanță cu postmodernista demolare a tuturor valorilor, a raționalității, a ordinei, a armoniei, a spusului simplu, profund și sublim. * Nu există hazard, ci numai imposibilitatea de a prevedea și discerne cauzalitatea apariției unui fenomen, factorii și mecanismul produceri sale. Dicteul care se află la originea marii poezii, a marii arte nu este opera hazardului, ci are o perfectă logică, dar care acționează în mod incontrolabil de către rațiunea noastră, este un fulger la care participă o gestație neuronică sau/și transneuronică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
îl asimilează acelui Nirgends ohne Nicht din a opta Elegia duineză a lui Rilke, "Niciundele fără nimic", amintit mai sus. Cuprins Poezia a treia stare 5 Poezia orfică 12 Fenomenologia creației poetice 23 Mărturii 23 Creatorul primește fulgerul 28 Mecanismul dicteului 31 Ochiul transcendental 34 Poezie și filozofie 45 Fenomenologia receptării poeziei 51 Armonia‚ condiția ontologică a lumii umane 51 Logica internă 53 Armonia prozodică 55 Interacțiuni cu logica internă 55 Eliberarea metafizică 61 Lectura cosmică a poemului 65 Homo cosmicus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mă liniștesc după zece secunde de privit în becul unic: spațiul dintre salteaua patului și lada de studio redevenise un cuib din care ieșeau insectele amețite de lumină, greu de ucis și cu destinații foarte precise. Terapia era scrisul după dicteu automat, până reușeam să-mi alung ultima urmă de somn, apoi, în întunericul imperfect, o partidă scurtă de sex în amintirea tuturor femeilor care au trecut prin viața mea, lăsându-mă mofluz o vârstă care mie mi se pare foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2273_a_3598]
-
ca un fin grafician): „Procedeul e al plasticei moderne, care, în năzuința de a scăpa de intelectualizări și de a ajunge la sufletul pur, cultivă și pastișează desenul copiilor. În chipul acesta, Adrian Maniu e printre cei dintîi pionieri ai dicteului automat”. Autorul va fi privit - în egală măsură - ca precursor al bizantinismului și al „poeziei de sanatoriu” a lui Camil Baltazar... Critica, atît cea interbelică (G. Călinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius ș.a.), cît și cea postbelică (Ion Pop, Dumitru Micu, C.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
exige încă aceste precauțiuni de policlinică, atunci cînd se vrea fecundat?”, punînd în discuție domeniul de valabilitate poetică al doctrinei suprarealiste, pornind de la reabilitarea inspirației iraționale: „André Breton descoperă ochilor noștri cîmpurile magnetice ale inspirației. Este oare rezultatul unui asemenea dicteu, al unei asemenea curse printre mistere, poezie? Fără îndoială, de vreme ce însuși procesul de creație a naturii, zămislitoare de viață și forme, este poezia”. Voința de mimesis nu dispare, devine doar „esențială”, „organică” și „creatoare”. Întrebîndu-se în ce măsură suprarealismul nu duce la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
distrezi//se sparg jucării de sticlă între stele cu lanțuri la animale/.../cu nisipul ce mai furnică în CREIER/fiindcă sînt foarte inteligent/ și în întuneric” („În gropi fierbe viața roșie“). Ca și în cazul lui Vinea („Dintr-o vară“, „Dicteu“, „Tuzla“ ș.a.), tînărul Tzara descoperă, prin breșele discursului simbolist, tranzitivitatea realului. În substanțialul său studiu despre dimensiunea tranzitivă a poeziei moderne, Gheorghe Crăciun făcea următoarea observație: „Chiar și atunci cînd Tzara își ia în serios vocația de disident al logicii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o mînă: „...Am un avînt furios să scriu, să colaborăm, chiar peste kilometri, la poeme nec plus ultra. Dați-mi o themă, dați-mi o temă...” În aceeași perioadă, Vinea scrie un poem („Subiect“, devenit, peste un deceniu, în Contimporanul, „Dicteu. Încercare de a ghici un poem“), pornind de la un titlu („Fata pescarului din Batavia“) al lui Emmy Hennings, din revista Cabaret Voltaire. Variațiuni pe o „themă” dată... Frustrarea celui rămas în țară transpare, compensator, și în tendința de a trage
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Reper“ semnalizează discret în direcția halucinatoriului surrealist prin versuri ca: „Șerpuie pianul printre etaje/și vocea doctorului Martin/în salt mortal/Copiii dreg castele de pietriș/Sfinții iar o pornesc pe jos/Curcubeul leagă orașele...”, Stimmung-ul imaginilor elaborate fiind preferat dicteului. Poemele mai radicale formal și tematic sînt postdatate: cel mai „insurgent” (deși doar în aparență) este mult-comentatul „Cosmopolis“, inclus în majoritatea antologiilor noastre de avangardă („...Danț îndîrjit al vremii care moare”), „Subiect“, datat „1916” (anul debutului Dada), pornește de la „pretextul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Mihail Cosma ș.a.) echivalează unei respingeri a separării dintre artistic și politic. Sub acest aspect, opțiunea lor pentru suprarealism are semnificația unei revolte mai pure și mai articulate, căci nu doar „burghezia” e respinsă acum, ci și fascismul futuriștilor italieni. Dicteul automat, sexualismul freudist, scufundarea în oniric și celelalte tehnici de eliberare a inconștientului au semnificația unui refuz al realității diurne, represive și utilitariste, în favoarea unei lumi reprimate, subterane și subversive la adresa „ordinii” oficiale. În plus, spre deosebire de futurismul italian - naționalist și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Piru, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993, pp. 888-889). Urmuz apare însă ca un autor solar, de tip clasic, la care „divagația morbidă a spiritului este exclusă”. Prozele sale vădesc o „luciditate” amuzantă, care nu pierde niciodată controlul și care (spre deosebire de dicteul automat al suprarealiștilor „gravi” și „lirici”) produce rîsul. Cum? Prin „calambururi de esență sofistică” manifestate prin relațiuni „absurde și totdeodată cu aparențe de corectitudine”. Criticul rămîne însă mereu la suprafața textului. Apropierea „jovialității” lui Urmuz de fumismele lui Alfred Jarry
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
retrospectiv, pus în circulație de către mitografii avangardiști ai lui Urmuz. În studiul introductiv la antologia Avangarda în literatura română (Ed. Minerva, București, 1983, p. 19-29), Marin Mincu reia aceeași idee: „Metoda scriiturii urmuziene o premerge pe aceea a suprarealiștilor, folosind dicteul automat avant la lettre, ca și combinările aleatorii” (p. 19). Dar, ca și la G. Călinescu, afirmația inițială este imediat corectată: „...asocierile de limbaj, foarte naturale în modul articulării lor, dovedesc că autorul avea o armătură estetică foarte avansată pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și la G. Călinescu, afirmația inițială este imediat corectată: „...asocierile de limbaj, foarte naturale în modul articulării lor, dovedesc că autorul avea o armătură estetică foarte avansată pentru timpul său, nelăsîndu-se în voia purului hazard, cum se întîmpla în cazul dicteului suprarealist” (ibid.). Să înțelegem de aici că suprarealiștii nu ar fi avut o „armătură estetică avansată pentru timpul lor”? Sau că Urmuz ar fi un „textualist” en herbe, mai „avansat”, deci, decît suprarealiștii? Discursul lui Mincu este, de fapt, un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
prin acest fapt, de programul de investigație abisală pe care și-l propuneau și pe alocuri îl și realizau suprarealiștii, după cum e inutil să mai notăm că modul rece și elaborat al scrisului său e la antipodul modului spontan al dicteului automat” (Semne și repere, Ed. Cartea Românească, București, 1971, p. 306). În opoziție cu cei care văd în Urmuz un precursor al suprarealismului, Nicolae Balotă îl consideră mai degrabă afin imaginarului expresionist: „Ironia și umorul urmuzian îl apropie pe acesta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Maurizio cu câte un laptop pe picioare și un celular la ureche susținut de mâna stângă. Lovesc febril tastatura și intonează în telefon patetic ceea ce scriu. Sau, mai degrabă, transcriu ceea ce vorbesc. Scriu și își răspund în același timp și dicteul lor automat se suprapune. Chiar dacă textul lui și al ei se va suprapune pe alocuri, în principiu ar trebui să sune inteligibil ce spune fiecare.) M: Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! (Din fundal se aude și vocea rezonerului!) (Ia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
pe care scriu pare un acoperiș bătut de grindină, Într-atît cuvintele se stîrnesc din senin, aduse de necunoscute vînturi, din necunoscute spații - „el se va naște!“ rostesc, cum aș spune „Sesam deschide-te!“, la prima Încleștare a cărnii cu aerul dicteul devine poruncă. Însuși Dumnezeu Îmi acordă În acea clipă sacră grația de a comanda În numele lui. E timpul să le spun mamelor petrecute de mult, alunecînd prin pînze freatice, mîngîind maluri și rădăcini, ivindu-se În Întuneric la geam fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
pentru care ai putea plînge. Acest test l-am găsit În jurnalul lui Max Frisch și m-am jucat puțin. Stau și stau În fața hîrtiei și nu pot să scriu un cuvînt. Altădată În asemenea crize acute de inspirație Încercam dicteul - firește atunci nășteam poezii - salutare erau acele lăsări În voia cuvintelor Înlănțuite după atracțiile lor de moment Într-o solidaritate aberantă. Dicteul mă salva mereu, dicteul, cea mai pură secreție a ființei noastre necunoscute ca sperma complementară dumnezeirii, menită a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
stau În fața hîrtiei și nu pot să scriu un cuvînt. Altădată În asemenea crize acute de inspirație Încercam dicteul - firește atunci nășteam poezii - salutare erau acele lăsări În voia cuvintelor Înlănțuite după atracțiile lor de moment Într-o solidaritate aberantă. Dicteul mă salva mereu, dicteul, cea mai pură secreție a ființei noastre necunoscute ca sperma complementară dumnezeirii, menită a naște monștri și genii deopotrivă. Oare aș mai putea și acum, În această carte, să Îndrăznesc să-mi provoc orgasmul cerebral... În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
nu pot să scriu un cuvînt. Altădată În asemenea crize acute de inspirație Încercam dicteul - firește atunci nășteam poezii - salutare erau acele lăsări În voia cuvintelor Înlănțuite după atracțiile lor de moment Într-o solidaritate aberantă. Dicteul mă salva mereu, dicteul, cea mai pură secreție a ființei noastre necunoscute ca sperma complementară dumnezeirii, menită a naște monștri și genii deopotrivă. Oare aș mai putea și acum, În această carte, să Îndrăznesc să-mi provoc orgasmul cerebral... În atîta sterilitate, În atîta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
acest conținut devin un clișeu și nu reclamă decît mîhnirea inactivității, din ce în ce mai accentuată. Principele e scris la începutul acestei perioade, într-un fel de frenezie (furor), de inspirație genială, fulgerătoare. Atunci Machiavelli își scria, avar cu propriile idei, ca sub dicteul unei spaime ascunse, testamentul experiențelor culturale și politice, esența frămîntărilor spirituale ale unei ființe care și-a ratat vocația de principe. Vom examina cu prudență ipoteza proiecției sinelui în figura ideală, ajutați chiar de textele lui Machiavelli. Își recupera vocația
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
păpuși mari. Acum îi poartă numele, toate trei. Seamănă cu ea pe când avea părul scurt. Tot răsfoiește cartea cu familia cea dezordonată. Am ascultat-o în câteva rânduri povestind și altora cu concluzie cu tot : „Important e că se iubesc”. Dicteu automat. Scoate tot felul de chestii „imcredibile“. A doua zi de Crăciun, în drum spre fam. Voicu : „Reclame se destramă în lumină“ etc. „De unde-ți vin toate astea ?“ „Mi le dă strada.“ Mare joacă cu D.D. pe care l-a
Poveşti cu scriitoare şi copii by Simona Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/801_a_1778]
-
citate, rezumate, comentarii, amintiri și dialoguri, unde, fără a emite pretenții de istoric literar, P. mizează pe o cunoștere empatică a poetului. Totuși, pe lângă pasajele memorialistice sau pur ficționale, sunt de notat tentativa autoarei de a disloca vechile poncife suprarealiste (dicteul automat, hazardul obiectiv, umorul negru etc.) prin reabilitarea unor noi teme (plictisul, solitudinea, senzorialul, corporalitatea, copilăria), precum și prin aflarea unor punți stabile de contact între suprarealism și postmodernism. În primul său articol cu caracter programatic (Sensul poeziei, astăzi, 1987), P.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288943_a_290272]
-
successive, însă cel care introduce propriu-zis conceptul este teoreticianul american, Michael Riffaterre (1924-2006), care în lucrarea Essais de stylistique structurale 36 se ocupă de "metafora în lanț" sau de "metafora succesivă". El atribuie acest concept scrierilor suprarealiste, în care funcționează dicteul automat, înțelegând prin metafora succesivă o înlănțuire de proximitate a metaforelor, una renăscând din cealaltă 37. În completare la această definire, Paul Ricoeur vorbește despre "metafora vie". Transgresând definirile restrictive anterioare 38, el va adopta un punct de vedere hermeneutic
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
propuneri și soluții strict dramaturgice amintește de Bulgakov, de Eugen Ionescu și de alți autori de teatru al absurdului. Spectacolul realizat de Dan Nasta e fidel textului, regizorul fiind, în mod declarat, un adept al respectării paginii literare și al dicteului estetic desprins din ea. Am asistat, ca urmare, la o reprezentație în care cheia realistă a tratării se interferează cu cea onirică,, plonjonul din real în imaginar pe care îl efectuează regizorul și interpreții avînd suficiente motivații, chiar dacă acestea sînt
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
unui cosmos nimfoman), dar nici, dimpotrivă, tușeurile ironice determinate de obiceiurile altor poeți ieșeni, care se dedau unor plăceri defel livrești, alături de nimfele estudiantine strânse "în barul scriitorilor optzeciști din Copou" (vânătoare de poeți). Trebuie observat însă faptul că renumitul dicteu automat nu constituie un procedeu recurent de construcție în Submarinul karmei. Lipsei totale de logică a discursului (ce-i drept, un discurs arborescent, cu întârzieri și reluări voite de ritm, cu frazări de cea mai largă respirație), autorul îi preferă
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]