2,256 matches
-
Bruno, nici Tomaso Campanella și nici Giulio-Cesare Vanini nu par a fi fost influențați de el. 1603: apariția unei traduceri engleze, datorată lui Florio. Ea îi permite, probabil, lui Shakespeare să ia cunoștință de acest text și să aprecieze lucrarea. Exegeții mai au și astăzi dispute asupra limitelor și a conținutului acestei relații... Urmează alte traduceri: cea a lui Cotton, din 1685 și 1693. influența asupra lui Locke e considerabilă opțiunile senzualiste și empirice ale lui Montaigne au cel mai bun
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
pe analize sintactice, concentrându-și atenția pe vocabular, luând ca martori turnurile gramaticale și ca dovezi descrierile de peisaje, propun ca loc de naștere Campania și ca loc de reședință Roma; judecând după stilul familiar al dedicației către Memmius, cutare exeget deduce o apartenență socială la casta cavalerilor, poate chiar la cea a patricienilor... Cei din a doua categorie, stoici și creștini mână-n mână, profită de ocazie și inventează o existență detracată, presupunând, după toate aparențele, că, pornind de la viața
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
din casta sa, lui i se datorează pachetul de informații detestabile despre poet cuprinse în anexa la Cronicile lui Eusebiu din Cezareea. Dalmat convertit la Roma, Ieronim a rămas în istorie ca autor de epistole, comentator al Evangheliei după Matei, exeget și biblist - mai precis, traducător și adnotator al textului Bibliei în limba latină. Că astfel de misiuni au putut reveni unor indivizi atât de puțin scrupuloși, cinstiți și loiali spune multe despre ideea pe care ne-o putem face despre
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
anticreștine intempestive care pot servi în mod periculos la constituirea unei filosofii alternative la cea a vânzătorilor de iluzii catolice. E mult mai ușor să spui că Lucrețiu e nebun! -2- Persistența anatemelor. în ciuda - ori din cauza? - absenței de detalii biografice, exegeții n-au pregetat să-l bârfească pe Lucrețiu în fel și chip: aici tropism machist, colo simptome psihiatrice - filosoful a generat numeroase abordări proiective care atestă mai degrabă obsesiile și fantasmele analistului decât adevărul ființei sau al operei. Să lăsăm
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
decât niște cadavre? Trupul, câtă vreme dăinuie, să fie atunci măcar utilizat ca o mașină performantă pentru a fabrica fericire, bucurie... Critica uită deseori dimensiunea hedonistă a lui Lucrețiu. Epicurian, desigur, deci trebuie clasat printre filosofii plăcerii, atâta doar că exegeții se lasă greu: zadarnic am căuta analize ale voluptății epicuriene care integrează, de exemplu, considerațiile finale ale poemului asupra evoluției civilizației și în care găsim dovezi că gândirea lui Lucrețiu poate figura cu demnitate pe lista filosofiilor hedoniste. Este cazul
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
unele texte reprezintă încercări de punere în contact a publicului românesc cu opera unor personalități contemporane ale literaturii universale, autorul tinde constant către studiul de contribuție și către interpretarea personală, eseurile sale fiind, nu o dată, replici românești la opiniile unor exegeți consacrați. În paralel cu critica foiletonistică, mai ales după stabilirea în Franța, W. s-a îndreptat către teatru, elaborând o operă amplă, de care nu s-a știut nimic până în 1960, când apărea la Paris volumul Le Destin des grandes
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290676_a_292005]
-
noastre 2. Adeseori, în predicile lor, predicatorii le explică credincioșilor ce înseamnă „de fapt” un anumit cuvânt în „ebraica originală”. Bibliștii vorbesc de asemenea despre „textul ebraic” al Bibliei sau despre „textul” Vechiului Testament, în timp ce un număr foarte mare de exegeți spun că își întemeiază lucrările pe „textul final” al Bibliei ebraice. O asemenea discuție despre textul Bibliei ebraice sau al Vechiului Testament presupune existența unui astfel de text; ideea cel puțin există de secole, cele mai multe „istorii” ale textului Bibliei ebraice
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
de către unii scribi drept o impietate, motiv pentru care, forma actuală a textului masoretic ne spune că Iov a devenit o povară „pentru el însuși”. Izvoarele rabinice sunt aproape unanime în a socoti Iov 7,20 drept un tiqqun. Dintre exegeții evrei medievali, Rași, Radaq, Ibn Ezra și Levi b. Gerșom socotesc că avem de-a face cu un tiqqun soferim, deși Ibn Ezra are unele rezerve în sensul unei astfel de abordări a versetului Iov 7,20. Majoritatea sunt însă
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
și la publicații din afara țării: „Acta Ethnographica”, „Ethnographia”, „Jahrbuch für Volksliedforschung”, „Makedonski folklor”, „Nerodopisné actuality”, „Népi Kultúra - Népi Társadalom”, „Néprajzi Látóhatár”. Începându-și activitatea încă în anii studenției, F. și-a consacrat viața cercetării tezaurului folcloric maghiar din România. Culegător, exeget, istoric al folcloristicii, editor de folclor, el publică un număr mare de cărți, studii și articole, preocupându-se constant de baladă, basm, cântec liric și de interferențele folclorice româno-maghiare. Creația populară românească intră, de asemenea, în sfera preocupărilor sale, prin
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286958_a_288287]
-
acestea având o importanță aparte, este vorba despre călătoria la Ravenna, la curtea lui Ostasio da Polenta, între 1345 și 1346, unde a încercat să adune cât mai multe informații despre ultimii ani din viața lui Dante. Boccaccio este primul exeget al operei autorului Divinei Comedii, scriind chiar un tratat despre viața lui Dante 13, iar spre finalul vieții ținând conferințe în care făcea, pentru publicul larg, o hermeneutică a capodoperei marelui său maestru. Chaucer a fost ambasador în Franța și
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
noțiunea de autoritate, orice interpretare constituia o experiență. Textul cel mai autoritar era, fără îndoială, Sfânta Scriptură, deoarece autor fusese însuși Dumnezeu. Experiența exemplară o oferea viața lui Hristos, cel care era privit drept interpretul decisiv, hotărâtor al textelor sfinte, „exegetul paradigmatic” prin definiție. În acest Verbum Dei întâlnim joncțiunea între experiență și autoritate. În afară de aceste modele, identificăm și alte exemple de autoritate și experiență: adevărul, tot ceea ce poate fi cunoscut, universaliile sunt autorități, pe când limba, semnificația, rațiunea, particularul reprezintă experiențe
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
o caracterizează în această pledoarie în favoarea eliberării femeii este fragmentarismul, deoarece dizlocă textele scripturistice sau patristice. Această metodă de interpretare a preluat-o totuși din tradiția oficială: „Citând aceste texte în scop propriu, târgoveața nu face decât ceea ce întreprindeau și exegeții biblici în lucrările lor, pulverizându-le și fragmentându-le, tocmai pentru a impune sensurile dorite de ei.”310 Se resimte permanent în glasul ei revolta împotriva autorității încetățenite în epocă. 311 Discursul târgoveței se înscrie în maniera epocii de a
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
exemple concrete: Dumnezeu s-a întrupat dintr-o femeie, unei femei, Maria Magdalena, i s-a arătat Mântuitorul, pentru prima dată, după învierea sa din morți. Dacă în figura târgoveței din Bath, Chaucer parodiase femeia privind-o ca pe un „exeget carnal”, în cazul Prudenței ne înfățișează un personaj feminin care este capabil să citească alegoric faptele pentru a-și îndrepta un soț care interpretează prea literal cele întâmplate.772 În al treilea rând, proclamă Melibeus, a urma sfatul Prudenției însemna
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
practicat toată viața în condiții din cele mai diverse 3. Pentru a înțelege mai exact personalitatea prințesei Bibescu și inconsistența acuzațiilor de "colaboraționism", ar fi necesară clarificarea naturii relațiilor ei cu prințul moștenitor al Germaniei. Criticii prințesei, de la contemporani la exegeții din zilele noastre, au folosit constant drept argument și raporturile acesteia cu Kronprinz-ul. Niciunul din adversari nu a ignorat acest aspect, nici chiar după multe decenii. Am făcut un inventar al acestora în studiul menționat mai sus, dar reamintim
by CONSTANTIN IORDAN [Corola-publishinghouse/Science/996_a_2504]
-
relații cu dușmanul, dar că acestea ar fi fost foarte dezamăgite dacă ar fi văzut conținutul scrisorilor prințului german, "bărbat însurat și cu doi copii (trei din 1909 C.I.), care par emoționant de naive și neclare"14. În sfârșit, un exeget român, Dumitru Hîncu, este convins că o cercetare atentă a epistolelor schimbate de cei doi ar dovedi că această relație nu a exercitat nicio înrâurire asupra poziției Marthei Bibescu în epocă și că ele constituie "o nouă și peremptorie probă
by CONSTANTIN IORDAN [Corola-publishinghouse/Science/996_a_2504]
-
mai însemnată la cunoașterea culturii și istoriei sociale a Italiei o aduce suita de studii consacrate Renașterii: Epica Renașterii (1938), Figuri feminine din Renaștere (1939), Realitate și artă în Renaștere (1941) și, mai ales, Valoarea artei în Renaștere (1942). Concepția exegetului român era vizibil înrâurită de aceea a unor mari istorici ai artei italiene, îndeosebi de a lui Corrado Ricci, la rândul lui influențat de clasicismul școlii lui Cavalcaselle. Dar M. realiza o sinteză, adăugând orientarea fenomenologică a lui Roberto Pane
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288007_a_289336]
-
Andrei Oțetea, o contribuție importantă a istoriografiei românești a culturii universale la luminarea unui fenomen complex, ce stârnește încă multe discuții în contradictoriu. Dar problemele generale ale culturii europene din secolul al XVI-lea par a fi mai puțin clare exegetului; de altminteri, în acel moment erau puțini istorici literari și ai artei familiarizați cu noile perspective introduse de Eugenio d’Ors în definirea barocului. Studiile privitoare la relațiile italo-române dovedesc, în schimb, că M. cunoștea evoluția ideilor în comparatismul european
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288007_a_289336]
-
și al XIX-lea a dezvăluit faptul că nici în marile literaturi vestice etapele evoluției literare nu pot fi trasate în granițe clare și irefutabile. Trecerea de la un curent la altul, afirma Vicu Mândra, sintetizând la rândul său concluziile unor exegeți străini, a presupus existența unor perioade complexe, de amestec, care au dus, spre exemplu la o "coexistență dinamică"195 a clasicismului cu romantismul în literatura universală de după 1780. În spiritul lui G. Călinescu, ce susținea imposibilitatea despărțirii radicale a curentelor
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
sugerează, totuși, ideea unei preluări, fără a se constitui într-o ideologie unitară. La acest critic întâlnim formularea "direcție clasică" cu privire la manifestările din epoca pașoptistă. Este, de altfel, unul dintre puținii autori care analizează această epocă din perspectiva clasicismului, restul exegeților preferând unghiul de vedere romantic. Astfel, majoritatea lucrărilor dedicate pașoptismului subsumează această etapă romantismului românesc, atrăgându-se totuși atenția asupra interferențelor clasice. Sintetizând, se vorbește despre un romantism românesc însă nu și despre un clasicism românesc, deși mărturisirile de credință
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
insistă asupra „ambivalenței” lui Raymond Chandler: „conștiința socială” s-ar întâlni, în scrierile sale, cu o accentuată dominantă psihanalitică. Absența tatălui, imaginarele pulsații homoerotice, machismul agresiv și alte speculații mai mult sau mai puțin dubioase slăbesc credibilitatea demersului - spre paguba exegeților viitori, obligați să digere altminteri indigerabilele jerbe lezat-feministe ale lui Wolfe. O ambivalență există, însă, în creația lui Chandler: a tradiției și a reformei. Autorul e un păstrător al vechiului model (întotdeauna trebuie să existe un cadavru, un motiv, un
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
un lucru obișnuit să-ți omori vremea într-un birou soios din Los Angeles, așa cum face Philip Marlowe, așteptând eventualii clienți, și să dialoghezi cu personajele lui Shakespeare. „Pur și simplu știe prea multe pentru un detectiv”, concluzionează unul dintre exegeții chandlerieni (Marling, 1986, p. 93). Și totuși, Marlowe rămâne unul dintre cei mai „culți” detectivi ai lumii anglo-saxone, după cum se va vedea în celelalte cărți - îndeosebi în The Long Goodbye și Playback. E adevărat că nu stă în obișnuința autorilor
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Hemingway. Or, toate acestea există din plin în cartea lui Chandler, în care invocarea „complexului Electrei”, a viorilor de Cremona și judecata rapidă a unei copii după Rembrandt sunt menite să confere originalitate și consistență paginii. Cred, totuși, că purismul exegeților este excesiv. Marlowe nu e, după cum știm încă din The Big Sleep, un analfabet: a absolvit o facultate, și-a mărturisit plăcerea de a citi, posedă o sensibilitate remarcabilă. De fapt, referințele lui nu depășesc nivelul culturii medii: Marlowe nu
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
universul femeilor cu păr de culoare deschisă trasează un veritabil carusel al primejdiilor. Blonda arhetipală căutată de Marlowe se îmbracă în alb și negru, o sugestie a faptului că fidelitatea e o problemă de opțiune - este de părere unul dintre exegeții admirativi ai lui Chandler (Marling, 1986, p. 119). Chiar dacă acestei cohorte îi este opusă figura sobră, plină de demnitate a Adriennei Fromsett (brunetă, îmbrăcată auster și refuzând parfumul scump - atribut al feminității - oferit de Kingsley), ele dau culoarea și tot
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
de „antrenantă”, iar pe de altă parte, dezamăgitor de săracă în cadavre. O lectură „profesionistă” ce exclude - din păcate! - aproape automat ideea de delectare, o lectură cu creionul în mână, atentă la „cusăturile interioare” și la efectele artistice, arată că exegeții operei lui Chandler nu s-au înșelat. The Long Goodbye nu este doar realizarea supremă a lui Raymond Chandler, ci și una dintre puținele cărți ce dărâmă zidurile ghetoului care desparte formula romanului polițist de literatura propriu-zisă. Dacă Mike Hammer
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
ipoteza că The Long Goodbye a fost și un fel de jurnal indirect al relațiilor secrete stabilite între el și personajele sale. Oricât de superficială, o astfel de perspectivă poate fi susținută prin datele biografice indubitabile, prezente la absolut toți exegeții de marcă ai lui Chandler. Luând ca reper elementele biografice comune, dinspre cele strict exterioare spre cele ce vizează valorile de adâncime, cvasimetafizice, Natasha Spender propune, într-o ordine greu de răsturnat, imaginea unui Chandler trifrons, bântuit de trei fantome
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]