531 matches
-
în raport cu greutatea. Explică rolul diafragmei și mișcarea intercostală în procesul respirației, ca și forța inimii stabilind, cu posibilitățile tmpului, rezultate cantitative. Friedrich Hoffmann (1660 - 1742) este un fidel continuator care-i va duce concepția în secolul Luminilor. Hoffmann este medic, fiziolog și chimist. El studiază prin măsurători influxul nervos, tonusul țesuturilor vii, contracțiile, relaxările, dinamica neuro-musculară. Pentru el, viața nu este decât mișcare. în terapeutică susține tratamentul cu fier, împotriva lui Guy Patin tradiționalistul. Mișcarea susținută de Hoffmann e conexă cu
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
mai vorbi în secolul următor ce-l va prelua, când va publica tratatul: Medicina raționalis sistematica. Acești iatro-mecaniști au totuși un precursor care vine în sec. XVII, din Renaștere. Este Santorio de Capo d’Istria (Sanctorius, 1561 - 1636) medic și fiziolog, profesor la Universitatea din Padova și despre care am vorbit și la Medicina Renașterii, ca și la medicina care o conectează la sec. XVII. Santorio se distinge în fiziologia generală experimentală, formând mulți discipoli. El folosește instrumente de măsurare cantitativă
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
experimentează stricnina, morfina, emetina, iodul, cianurile. Medicul și botanistul englez, William Withering (1785) descoperă proprietățile miraculoase ale digitalei (degețel), din ale cărei frunze se extrage digitalina, cu efecte cardiotonice, reglatorii și ca diuretic. Experimente asupra acțiunii digitalei face și medicul, fiziologul și poetul, de asemenea englez, Erasmus Darwin (1751 - 1802), recomandând extractul în cardiopatii hidropice. Chimia acestei plante va fi aprofundată în secolul următor. Chimia secolului lucrează cu acizi, baze, săruri, pe care le descoperă rând pe rând: 1702, acidul bazic
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
și la Société libre des pharmaciens (1796). Numărul farmaciilor crește vertiginos, se înmulțesc publicațiile de specialitate și apar mai multe farmacopei. În implicarea chimiei la progresele medicinei un rol deosebit îl are Laurent Lavoisier (1743 - 1794). Savantul enciclopedist, chimist și fiziolog, stabilește legile conservării materiei, este pionierul chimiei moderne, al biochimiei. El studiază compoziția aerului și apei, demonstrează rolul oxigenului în combustii și-n respirație, care este o ardere ce degajă căldură, descoperind procesul chimic în fiziologia respirației (1743). Oxigenul ajută
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
Cu Morgagni, Anatomia patologică intră în logica medicală a stabilirii stării de boală și de sănătate. Timpul a invalidat toate malițiozitățile la adresa operei sale, care desigur a stârnit și invidii. Un adversar al experimentelor: Georges Ernest Stahl (1660 - 1740) medic, fiziolog, chimist, filosof, profesor la Halle, medic al regelui Prusiei, membru al Academiei Berlineze de științe, Stahl, ilustrează un alt versant al acestui secol, decât cel principal onorat de Morgagni. Theoria medica vera (1707) e unul din evenimentele cu care debutează
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
o generează și că va fi elucidată de chimie. Acești medici vitaliști ilustrează o fiziologie generală speculativă în consens cu o anume direcție a secolului. Dar în acest veac atracția pentru fiziologie este mare, preocupările numeroase și rezultatele inegale. DOI FIZIOLOGI MODERNI: HALLER ȘI SPALLANZANI De la anatomia descriptivă la cea funcțională, drumul nu a fost scurt și nici nu se termină în secolul al XVIII-lea, dar aportul acestui veac este remarcabil pentru fundamentarea fiziologiei ca știință. Albert von Haller (1708
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
medicală a luminilor, recunoscută în fiziologia generală, fiziologia nervilor și mușchilor, în istoria medicinei. Se naște la Berna și studiază în Elveția, Germania, Franța, Anglia, dublând cunoștințele medicale cu cele din științele naturii, filosofie, matematici și se afirmă ca medic fiziolog, botanist, filosof, literat. La vârsta de 19 ani își ia doctoratul în medicină și la 27 de ani, onorează o catedră universitară în Gottingen, pe care o creează și ajunge Președintele Academiei de științe. În Elveția ocupă mari funcții în
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
practică și recomandă repetarea experimentului de mai multe ori, variind condițiile și apoi concluzionând. Această rigoare științifică este caracteristică experimentaliștilor și Spallanzani a ilustrat-o cu prisosință. Un geniu medical comprimă timpul : François Xavier Bichat (1771 - 1802). Medic și biolog, fiziolog, histolog, Bichat, în câțiva ani, concentrează lumina sfârșitului de secol, înscriindu-se meteoric în anvergura celui pe treptele căruia destinul îi oprește ascensiunea. Fiu de medic, face studii la Lyon și Paris, unde ajunge colaboratorul și prietenul vestitului anatomist și
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
a trudit și la fondarea societății medicale de emulație (Société médicale d’émulation - 1796). Fructificând metodologic pe Haller, Spallanzani, Bordeau și manifestând rigoarea științifică a experimentaliștilor, de anvergura lui Morgagni, Bichat unește de fapt medicul, cu anatomistul, cu chirurgul, cu fiziologul și cu histologul. El afirmă că ființele sunt o asamblare de organe diferite, fiecare cu funcția sa „integrându-se corelativ în sistemul organismului“. Diferențierea este dată de țesuturile simple „care prin combinarea lor formează organele“. Anatomia sa descriptivă este fiziologică-
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
stenice și astenice. Pe linia acestor teorii încep să apară noi lucrări. Chiar Bichat susține tonifierea spirituală a pacientului, cerință a eficientizării tratamentului. Opus lui Bichat, dar și vitalismului, animismului și spiritualismului în special este François Magendie (1783 - 1855). Pasionat fiziolog și experimentalist, materialist declarat, medic la Hôtel Dieu, profesor doar la Collège de France, director de laborator, Magendie suspectează de incompletitudine medicina anatomo-clinică. Face experimente pe animale, respinge utilitatea microscopului și neagă globulele roșii. Scrie despre acțiunea stricninei, extrasă din
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
influența domesticirii ale naturalistului englez Charles Darwin. Trei celebrități ale sec. XIX grăbesc progresul medicinii: Claude Bernard, Louis Pasteur și Robert Koch. Claude Bernard (1813 - 1878) este elevul lui Magendie și succesorul său la Collège de France. A fost medic, fiziolog ți filosof. El ajunge la convingerea că științele pozitive și noologice pot progresa interdisciplinar, în om întâlnindu-se resursele tuturora. Cl. Bernard experimentează în laborator. El este un pozitivist deși a fost încercat de tentația de a face dramaturgie și
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
cu detalii privind funcțiile acestora. După Bernard viața depinde prioritar de echilibrul mediului interior, al glandelor cu secreție internă, amintind de echilibrul umorilor a lui Hippocrate, pe care Littré îl traduce în franceză chiar în acest timp. Bernard încurajează tinerii fiziologi, spunându-le că în acest domeniu, fiecare cercetător poate ajunge la descoperiri nebănuite. Acuzat de ateism, de materialism, el își afirmă poziția ca fiind la distanță de orice excese precizând că știința nu-și propune să demonstreze existența sau inexistența
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
să cerceteze realitatea obiectiv. După el, materialistul care afirmă că dincolo de materie nu-i nimic, se exclude științei. Planurile material și ideal sunt realități care coexistă. știința, în esența sa este unitară. Pictură (1889) de Louis Lhermitte prezentând pe marele fiziolog Claude Bernard, în laboratorul său de la Collège de France înconjurat de colaboratori:.N. Gréhant, V. Dumont-Pallier, L. Malassez, P. Bert, A. d’Arsonval și A. Dastre 154 După 1865, medicina de laborator deschide noi orizonturi pentru toată lumea cercetătorilor. Metoda anatomo-clinică
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
său completează fiziologia. Descoperirile vaccinurilor, a serurilor și a atâtor produși vitalizanți au loc în laboratoarele de biochimie. Contribuția biochimiei la dezvoltarea fiziologiei a făcut ca numai în Belgia, o țară mică, să fie încoronați cu Premiul Nobel patru celebri fiziologi: Jules Bordet (1870 - 1961), Henry Hallet Dale (1875 - 1968), Cornelius Heymans (n.1892) și Christian De Duve (m.1974). Dar acești laureați nu au lucrat singuri, numeroși fiziologi belgieni fiindu-le colaboratori la catedre și în clinici. De exemplu Jules
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
Belgia, o țară mică, să fie încoronați cu Premiul Nobel patru celebri fiziologi: Jules Bordet (1870 - 1961), Henry Hallet Dale (1875 - 1968), Cornelius Heymans (n.1892) și Christian De Duve (m.1974). Dar acești laureați nu au lucrat singuri, numeroși fiziologi belgieni fiindu-le colaboratori la catedre și în clinici. De exemplu Jules Bordet, după o perioadă de activitate în Institutul Pasteur din Paris, înființează și conduce din 1901 - 1940 un Institut Pasteur du Brabant în Bruxelles. Contribuția sa la progresul
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
păstrarea caracterelor de gen. Dacă descrierea glandelor cu secreție internă a început încă din Renaștere, cu Vesal (1555) — corpul galben, și cu Eustachio — suprarenala, descoperirea hormonilor începe cu anul în care E. A. Sharpey (1850 - 1935) și Georges Oliver (1841 - 1915), fiziologi englezi, izolează vasopresina (1896) secreție a hipofizei posterioare cu rol antidiuretic. în absența ei apare diabetul insipid. în concentrație mare este hipertensivă. Vasopresina este numită și antidiuretic hormon sau adiuretină și este însemnată cu simbolul ADH, atestată și completată și
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
îl și caracterizează. După ADH este izolată adrenalina (1901) de japonezul Jokichi Takamine (1854 - 1922) și de americanul Aldrich (n.1861); în 1902, Ernest Henri Starling (1866 - 1927) și Sir William Madock (1860 - 1924) izolează secretina duodenală; tot un englez, fiziologul Sir Henry Hallet Dale (n.1875) izolează ocitocina, hormon stocat și dat în circulație de lobul posterior hipofizar care stimulează contractilitatea uterină și ejecția de lapte din glanda mamară. Ea a fost purificată și sintetizată ca octopeptid, format din aminoacizi
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
medicale, participă activ la endocrinologia viitorului. Să nu uităm că epifiza și timusul, două organe glandulare fără canale excretoare își ascund încă rolul și modul de funcționare. Dar nu sunt singurele necunoscute ale endocrinologiei. Despre epifiză, Hans Selye (n.1907), fiziolog canadian de origine maghiară, cercetător al sindromului de adaptare în care stressul determină dezechilibru neurovegetativ și hipofizo suprarenal, crede că nu e nicicum mai cunoscută azi decât în vremea lui Galen. între ipotezele numeroșilor cercetători este și cea care presupune
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
Galen. între ipotezele numeroșilor cercetători este și cea care presupune rolul epifizei în dezvoltarea somatică și genitală. Fiindcă nu s-a reușit extragerea hormonului epifizar, ipotezele rămân stimulative cercetării. Despre timus endocrinologii spun că e și mai învăluit în secret. Fiziologul și pediatrul francez Jean Comsa (n.1907) a crezut, în 1950 că a descoperit și extras hormonul timic, dar Selye a observat că după timectomie și injecție cu extract timic nu se înregistrează nici o schimbare, timusul păstrându-și taina. în fața
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
1867 - 1962) cercetează unele carențe oligometalice, iar Willcock, Thomas B. Osborne, Johann Mendel anumite carențe de aminoacizi. Unele vitamine sunt hidrosolubile, altele sunt liposolubile. între primele se înscriu cele din grupa B, primul descoperitor fiind Christian Ejkman (1858 - 1930) medic fiziolog olandez și deținător al Premiului Nobel (1929). El a observat că porumbeii de Java, mâncând orez decorticat se îmbolnăvesc. Deducția a fost logică: principiul vital este în învelișul boabelor (1897). A. Takaki observase deja (1882) că boala Beri-beri o au
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
Se află în ficat, carne, lapte. Flora intestinală o poate sintetiza, de aceea avitaminozele B12 sunt rare. Pelagra, cunoscută clinic din sec. XVIII de medici din Spania, Italia, Franța, este boala săracilor, datorată unei avitaminoze, consideră Ioseph Goldberger (1874 - 1929), fiziolog american. în 1937 Conrad Arnold Elvehjem și Robert James Madden — biochimiști americani — asimilează vitamina PP amidei nicotinice (acid nicotinic), leacul pelagrei. Această amidă fusese izolată de biochimistul german Albert Huber încă din 1887. Scorbutului i s-a pus capăt prin
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
biochimică, solicitare, încredere ca astăzi. Pe baza lor a dobândit o dezvoltare excepțională crenoterapia (tratarea prin surse hidrominerale, termen propus de Louis Landouzy în 1908) care cuprinde toate tratamentele hidrominerale din stațiuni termale și fizioterapia ajunsă științifică, modernă, începând cu fiziologul și antropologul francez William Frederich Edwards (1977 - 1842), promotor al modernizării fizioterapiei (1824). Astăzi aceste domenii medicale au devenit discipline medicale, nemaifiind tratate drept capitole ale medicinei generale. Urbanizarea, industrializarea, dezechilibrul ecologic, drogurile, alcoolismul, criza educației, nesiguranța locului de muncă
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
rațional științifice e o distanță ca de la acestea la chirurgia contemporană a ultimelor decenii. Din momentul în care, chirurgia a fost integrată Universităților medicale, s-a creat posibilitatea pregătirii 174 complexe și a specializărilor chirurgicale. La reușita actului chirurgical participă fiziologi, anatomo patologi, bacteriologi, biochimiști, biofizicieni, anesteziști-reanimatori. De la operarea în criza de timp din vremea vestitului William Stewart Halsted, chirurg american care introduce, în 1889, mănușile de cauciuc, s-a ajuns la operarea lentă, funcțională, minuțioasă, artistică prin izolarea inimii, plămânilor
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
la Facultatea de Medicină din București, prezent în revistele de specialitate din țară și străinătate, cunoscut creator de școală și reorganizator de învățământ medical. Dar Premiul Nobel este acordat, spre mirarea atâtor savanți din lume, lui Sir Frederic Grant Banting — fiziolog și biochimist (Toronto - Canada) care a descoperit același hormon, împreună cu studentul său în biologie, Charles H. Best, cercetările având loc în laboratoarele lui Johan James Richards Mac Leod, care a făcut comunicarea descoperirii în decembrie 1921, deci după N. Paulescu
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
ritm și interesându-ne pasionat de trecut, să gândim în perspectiva viitorului. Sistemul deschis al științelor medicale și al marilor reușite medicale, ne poate fi ghid. Numărul mare al Premiilor Nobel, (numai în SUA, peste 70), obținute de medici și fiziologi, între care George Emil Palade, de origine română, este o confirmare. De aceea încrederea fiecăruia în medicină și medici trebuie dublată de gratitudinea fiecăruia dintre noi. ȘI PREZENTUL INTRĂ ÎN ISTORIE Dacă secolul XX rămâne în istoria medicinei prin dezvoltarea
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]