KorAP: Find »[drukola/base=identitar & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...20 21 22 ...122 >

3,043 matches

Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259

ordinea socială. Ceea ce ne permite să Înțelegem de ce asemenea noțiuni dobândesc, În cadrul relațiilor interumane, o conotație negativă care nu poate proveni decât de la elemente „conservatoare”, care se simt datoare să apere puritatea raselor și a separațiilor. În același timp, reafirmarea identitară este Însoțită dintotdeauna de o punere În scenă și de reprezentări ale unei alterități imposibile. Celălalt capătă astfel trăsături monstruoase sau bestiale care, din Antichitate și din Evul Mediu, fac obiectul unor discursuri fabuloase, al unor reprezentări moralizatoare sau al

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
fabuloase, al unor reprezentări moralizatoare sau al expunerilor prin bâlciuri. Ștergând temporar frontiera „naturală” dintre ființele vii (Poliakov, coordonator, 1975; Kappler, 1980), acestea readuc În memorie, foarte oportun, prescripțiile morale și religioase referitoare, pozitiv, la respectarea normelor și a ierarhiilor identitare și, negativ, la proscrierea oricărui metisaj. G. J. & BUICAN Denis (1988), Lyssenko et le lyssenkisme, Paris, PUF. CLAPIER-VALLADON Simone și MANNONI Pierre (1991), „Psychologie des relations interculturelles”, in POIRIER Jean (coordonator), Histoire des mœurs, t. 3: Thèmes et systèmes culturels

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
antropologice ă din care s-au inspirat numeroși istorici, lingviști, sociologi, juriști, precum și alți specialiști În științele umane ă ne ajută să Înțelegem mai bine această interacțiune Între mecanismele psihologice și factorii sociali, care este o parte constitutivă a procesului identitar. În toate aceste abordări, există totuși o constantă: caracterul „paradoxal” al identității. De la afirmația lui Heraclit, conform căruia nu te poți scălda de două ori În același râu, la aforismul lui Rimbaud: „Eu este un altul”, formulele care subliniază faptul

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
se construiește prin confruntarea dintre același și altul, dintre similitudine și alteritate, sunt nenumărate. Până acolo Încât Edgar Morin a consacrat În Întregime tomul 5 al Metodei sale „identității umane”, căreia Îi aplică o necesară „gândire complexă” (Morin, 2001). Dinamica identitară se bazează pe alte raporturi dialectice. Acestea ne Îndeamnă să considerăm identitatea un proces În desfășurare, nu un dat fix, și să privilegiem astfel mai curând o abordare constructivistă decât viziunea esențialistă (sau substanțialistă) care era dominantă În trecut. După ce

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
proces În desfășurare, nu un dat fix, și să privilegiem astfel mai curând o abordare constructivistă decât viziunea esențialistă (sau substanțialistă) care era dominantă În trecut. După ce vom examina câteva concepte care organizează dimensiunile afective, sociale și cognitive ale construcției identitare, vom aborda chestiunea raporturilor dintre identitate și cultură. Vom extinde apoi reflecția noastră la interculturalitate, context privilegiat pentru apariția unor identificări complexe, În care vom discuta și chestiunea raporturilor dintre limbi și identitățile colective. Construcția identitară Același și celălalt. În

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
și cognitive ale construcției identitare, vom aborda chestiunea raporturilor dintre identitate și cultură. Vom extinde apoi reflecția noastră la interculturalitate, context privilegiat pentru apariția unor identificări complexe, În care vom discuta și chestiunea raporturilor dintre limbi și identitățile colective. Construcția identitară Același și celălalt. În lucrarea sa Soi-même comme un autre, Paul Ricœur se desprinde de eul suveran și transparent al lui Descartes ă un eu care cugetă (Cogito, ergo sum) și care are despre sine o intuiție nemijlocită ă și

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
conferă prioritate asupra subiectului (Gilbert, 2001, pp. 198-199) ă nu este decât una dintre formele necesarei luări În considerare a alterității În construirea identității personale. Mai general, putem spune că alteritatea este În același timp condiție și instrument al dinamicii identitare. Individualul și colectivul. Raportul dialectic dintre același și celălalt interferează cu un raport similar Între individul „singular” și colectivitate. Pe de o parte, identitatea se bazează pe o afirmare a eului, pe o individualitate care Îl face pe fiecare om

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
individului de a aparține unui grup ș...ț, precum și valoarea și semnificația emoțională pe care individul le asociază acestei apartenențe” (Tajfel, 1981, p. 63). Fiecare individ are tot atâtea identități câte apartenențe sau, mai exact, câte „sentimente de apartenență”: construcția identitară se bazează pe percepții (categorisiri) care determină o pluralitate de afilieri, simultane și/sau succesive. Afilierea la un grup dat va fi determinată de comparația cu alte grupuri, pe baza unor criterii variate (naționalitate, limbă, profesie, sex etc.) ce permit

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
naționalitate, limbă, profesie, sex etc.) ce permit evaluarea statutului acestui grup (endogrup) În raport cu altele. Atunci când comparația este favorabilă, identitatea socială a individului este pozitivă; În caz contrar, ea este percepută negativ, ceea ce poate da naștere unor strategii de (re)valorizare identitară. Susținătorii teoriei auto-categorisirii (Turner et alii, 1987) consideră că Între cei doi poli ai continuumului care unește identitatea personală și identitatea socială există „paliere” care reprezintă tot atâtea niveluri posibile de categorisire. Fiecare palier necesită principii de diferențiere și de

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
diferit ă, ci și, conform spuselor lui Pierre Bourdieu, posibilitatea de a fi recunoscut de celălalt ca „legitim diferit”, ceea ce presupune „posibilitatea reală, garantată juridic și politic, de a afirma oficial diferența” (Bourdieu, 1980, p. 71). Realitate și imaginar. Construcția identitară se situează la intersecția dintre două axe: cea a realului și cea a imaginarului (Pirotte, 2001, pp. 24-25). Fiecare individ și fiecare grup se Înscriu Într-un real obiectivabil/tangibil: mediul fizic, instituțional și cultural. Însă structurarea și ordonarea acestui

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
funcții interpretative (Leyens și Yzerbyt, 1997). Ele servesc În special pentru explicarea comportamentelor celuilalt și pentru justificarea acțiunilor propriului grup. Mai general, ele se află labaza unor categorisiri și sunt determinante În procesele de afiliere care stau la baza construcției identitare, fie ea personală sau colectivă. Pentru că sunt instrumente care ajută la Înțelegerea lumii, acestetipologii nu joacă un rol În exclusivitate negativ, tot așa cum stereotipurile nu sunt neapărat peiorative, ci devin astfel atunci când simplifică la extrem complexitatea realului, inducând distorsiuni sistematic

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
joacă un rol În exclusivitate negativ, tot așa cum stereotipurile nu sunt neapărat peiorative, ci devin astfel atunci când simplifică la extrem complexitatea realului, inducând distorsiuni sistematic favorabile grupului de apartenență și defavorabile altor grupuri. Sfera de influență a reprezentărilor Înscrie construcția identitară Într-o tensiune Între continuitate (fidelitatea față de tradiții, transmiterea unei memorii colective) și ruptură (Îndoiala, criza). În istoria indivizilor și a colectivităților, observăm totuși momente de „Încremenire” a proceselor identitare. Astfel, unele reprezentări pot, la un moment dat și Într-

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
defavorabile altor grupuri. Sfera de influență a reprezentărilor Înscrie construcția identitară Într-o tensiune Între continuitate (fidelitatea față de tradiții, transmiterea unei memorii colective) și ruptură (Îndoiala, criza). În istoria indivizilor și a colectivităților, observăm totuși momente de „Încremenire” a proceselor identitare. Astfel, unele reprezentări pot, la un moment dat și Într-un context dat, să conveargă Înspre identificări instituționale, religioase, etnice sau teritoriale care vor fi, cu siguranță, exploatate politic. Nu există Însă nici o identitate colectivă care să reziste timpului: Credința

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
de statutul lor, În fața unor provocări considerabile: interculturalitatea „pune sub semnul Întrebării vechiul mod de gestionare a raportului similitudini-diferențe”; ea „zdruncină atât limitele dintre eu și non-eu, cât și atribuirile care Însoțesc operațiunile de categorisire” (Vinsonneau, 2002, p. 60). Evoluțiile identitare induse de aceste contacte sunt departe de a fi toate pozitive (Thual, 1995; Vinsonneau, 1999). Un rezultat observat adesea este aculturația, care, În cadrul unei relații inegale Între etnii sau națiuni, reduce diferențele doar În favoarea sistemului dominant (etnocentrism). Negarea eterogenității, cu

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
de a fi toate pozitive (Thual, 1995; Vinsonneau, 1999). Un rezultat observat adesea este aculturația, care, În cadrul unei relații inegale Între etnii sau națiuni, reduce diferențele doar În favoarea sistemului dominant (etnocentrism). Negarea eterogenității, cu toate consecințele sale negative În plan identitar, a caracterizat până nu demult societățile occidentale În raporturile lor cu societățile așa-zis „primitive” (de exemplu, În cursul colonizărilor), apoi În timpul primelor valuri de imigrație. O regăsim În științele sociale, unde a dat naștere teoriilor asimilaționiste elaborate În Statele Unite

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
asupra acestora, ci o recunoaștere a limitelor propriei ierarhizări și orientarea Înspre căutarea unor norme comune, care să poată fi mobilizate În spațiul public (Hofstede, 2001, p. 454). Interculturalitatea arată și mai clar că, În medii culturale (relativ) omogene, mizele identitare nu se situează În centrul grupurilor sociale, ci, așa cum bine a spus Fredrick Barth (Barth, 1995), la frontierele lor, acolo unde se negociază identificarea „aceluiași” și diferențierea față de „celălalt”. Într-adevăr, un grup nu este cuprins Între granițe intangibile: membrii

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
date (ceea ce ne-ar duce la o perspectivă esențialistă), ci din negocierea, În cadrul unor interacțiuni multiple, a unor afinități și opoziții, a unor proximități și distanțe, pentru a constitui o realitate nouă, purtătoare de identitate. Ele se Înscriu În strategiile identitare individuale și colective, ultimele fiind atent studiate de Carmel Camilleri et alii. Acești cercetători propun să se facă distincție Între, pe de o parte, strategiile care evită conflictul ă atunci când subiecții Își păstrează cultura de referință și ignoră alte sisteme

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
Camilleri et alii. Acești cercetători propun să se facă distincție Între, pe de o parte, strategiile care evită conflictul ă atunci când subiecții Își păstrează cultura de referință și ignoră alte sisteme antagoniste sau, dimpotrivă, atunci când, cu prețul unei remarcabile „fluidități identitare”, adoptă comportamente de acomodare oportuniste ă și, pe de altă parte, cele care Încearcă să propună o veritabilă reglementare interculturală Între posesorii unor proiecte diferite. Pentru Camilleri și colaboratorii săi, numai a doua categorie de strategii oferă un răspuns rațional

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
Încearcă să propună o veritabilă reglementare interculturală Între posesorii unor proiecte diferite. Pentru Camilleri și colaboratorii săi, numai a doua categorie de strategii oferă un răspuns rațional heterofobiei, care, la fel ca și respectul de sine, este esențială pentru dinamicile identitare (Camilleri et alii, 1990). Limbi și identități colective Deși identitatea lingvistică nu este decât o componentă a identității individuale sau colective, trebuie să admitem că practicile lingvistice se află În centrul procesului de identificare, Înscriind subiectul locutor Într-o rețea

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
practicile lingvistice se află În centrul procesului de identificare, Înscriind subiectul locutor Într-o rețea de interacțiuni. Limba este așadar mai mult decât un „vehicul” al identității: permițând Înscrierea „eului” În sfera socială, ea participă În mod direct la construcția identitară a subiectului individual. Iar În calitate de obiect Împărtășit de membrii unui grup, limba constituie o dimensiune specifică și pentru identitatea colectivă (Le Page și Tabouret-Keller, 1985). La fel ca și alte resurse exploatate În cadrul dinamicilor identitare,limbile Înseamnă În același timp

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
În mod direct la construcția identitară a subiectului individual. Iar În calitate de obiect Împărtășit de membrii unui grup, limba constituie o dimensiune specifică și pentru identitatea colectivă (Le Page și Tabouret-Keller, 1985). La fel ca și alte resurse exploatate În cadrul dinamicilor identitare,limbile Înseamnă În același timp invarianță (relativă, la scara individului) și variație (la scara comunității, În timp și În spațiu), permanență (În transmitere) și schimbare (În Însușirea lor de către vorbitor). Ele permit un larg evantai de tipuri de apartenență, de la

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
ultime evaluări, atitudinea locutorilor joacă un rol esențial. Comportamentul lingvistic, se știe, este principala sursă de informații de care dispunem pentru a ne forma o opinie asupra semenilor noștri. Trăsăturile lingvistice (fie ele topolectice sau sociolectice) funcționează ca niște marcatori identitari și sunt supuse unor aprecieri diverse: cutare „accent” este perceput ca fiind greoi sau lipsit de eleganță, iar altul este considerat „Înțepat”; cutare pronunție irită, În vreme ce alta este un semn de complicitate. Aceste reprezentări generează atitudini, studiate intens În Canada

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
pozitivă Întărește vitalitatea. Acest aspect ne ajută să Înțelegem de ce provincia Québec, care și-a dezvoltat chiar o strategie În acest sens În ultimele decenii, se menține ca o „societate distinctă” În cadrul Canadei majoritar anglofone. Și explică, de asemenea, deficitul identitar al comunităților francofone periferice, ca Valonia sau Elveția francofonă, marcate de o nesiguranță lingvistică evidentă față de „marele vecin” francez (Francard et alii, 1993-1994). Extrapolând concluziile cercetărilor privind adaptarea vorbirii ( În urma studiilor realizate de Giles et alii, 1973), putem estima că

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
un singur repertoriu global, În cadrul căruia alternează și Își Îmbogățesc resursele provenite din cele două (sau mai multe) limbi, tot așa cum, În cadrul unei singure limbi, ne folosim de diferitele varietăți și stiluri ale limbii respective. Asemenea operațiuni permit combinarea referințelor identitare și culturale de care dispun persoanele multilingve. Chiar și atunci când, la nivel colectiv, are loc un proces de substituire, adică atunci când un grup devenit minoritar (din punct de vedere cantitativ și/sau calitativ) a adoptat limba dominantă, acest grup păstrează

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
substituire, adică atunci când un grup devenit minoritar (din punct de vedere cantitativ și/sau calitativ) a adoptat limba dominantă, acest grup păstrează, În varianta sa de interlect, caracteristici specifice (trăsături diatopice sau de alte tipuri) ce constituie tot atâția marcatori identitari. Diversitatea lingvistică, la fel ca și cea culturală, de altfel, nu antrenează inevitabil conflictul identitar, cu condiția Însă ca și una, și cealaltă să fie Înscrise În domeniul cooperării sociale, și nu În acela al competiției. P. B., M. F.

[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]